• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

IV. Biserica în exil în timpul dictaturii comuniste

În 17 ianuarie 1972, Episcopul Teofil Ionescu cere Patriarhului Justinian, printr-o scrisoare însoţită de un "aide-memoir", să fie reprimit sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Române şi să i se acorde autonomie după modelul P. S. Viotorin din SUA. Cererea de reprimire a Episcopului Teofil sub Omoforul Bisericii-Mame a fost analizată în şedinţa Sinodului Permanent din 10 martie 1972, în prezenţa Preşdintelui Departamentului Cultelor, prof. Dumitru Dogaru şi a Vicepreşedintelui Gheorghe Nenciu de la acelaşi Departament. A fost prezentată cu această ocazie activitatea Episcopului Teofil, iar procesul verbal al acestei şedinţe notează: "Hirotonia P. S. Teofil este validă. Ea n-a fost contestată şi nici nu s-a negat calitatea canonică a hirotonisitorilor". Sinodul Permanent hotărăşte, iar Sinodul Plenar ratifică în şedinţa sa din 28 aprilie 1972 reprimirea Episcopului Teofil sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române. Recunoaşterea hirotonirii făcută de un mitropolit caterisit (Visarion Puiu) şi de doi ierarhi, aparţinând unui Sinod ce nu stă în legătură canonică cu celalte Biserici ortodoxe, ridică probleme de ordin teologic, provocate în primul rând de raportul Bisericii cu Statul în România condusă de comunişti. Faptul că în şedinta Sinodului din 10 martie şi 28 aprilie 1972 nu se aminteşte nimic de pedeapsa Mitropolitului Visarion, cu atât mai mult cât atât Patriarhul Justinian, cât şi alţi membri ai Sf. Sinod din 1972, luaseră parte la condamnarea lui Visarion din 1950, are pentru noi o singură explicaţie: condamnarea a fost impusă de către stat, iar Sinodul, în lipsa lui de libertate, a acceptat-o ca pe un amestec al statului în problemele bisericeşti. Condamnarea pronunţată de Sinod n-a fost luată însă în serios de cei ce au rostit-o în 1950 şi nici de cei ce au ignorat-o, pur şi simplu, în 1972. Atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 1972 ar putea constitui un caz de precedentă. De fapt, prin actul din 1972 a început, după părerea noastră, reabilitarea publică a Mitropolitului Visarion Puiu, care a culminat prin sedinţa Sinodului din 25 septembrie 1990. Gestul din 10 martie 1972 aruncă însă lumină asupra relaţiilor Stat - Biserică şi îndrăznim să spunem că făcea parte din stilul de lucru al Patriarhului Justinian din a doua jumătate a pastoraţiei sale.

Pasul făcut de Episcopul Teofil este urmat doar de o parte din românii ortodocşi din Franţa. Cea mai mare parte ("eparhia şi toate parohiile ei") a fost preluată la 25 mai 1972, după declaraţia Mitropolitului Filaret din New-York, "în mod nemijlocit în ascultarea şi sub conducerea" Sinodului rus din afara frontierelor (J-P- Besse, op.cit, p. 123). În această situaţie, şi fără un episcop propriu, a rămas până astăzi. În acest fel a început o nouă fază a vieţii bisericeşti a românilor ortodocşi stabiliţi în Europa Centrală şi de Vest. După preluarea lui sub omoforul Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Teofil a purces la reorganizarea episcopiei, înfiinţând "Asociaţia cultuală a Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală" cu sediul la Paris, recunoscută de autorităţile franceze la 27 iulie 1972. Sub iniţiativa Episcopului Teofil se organizează, de asemenea, un Consiliu eparhial format din 7 membri al cărui preşedinte este episcopul însuşi. Acestei eparhii i se adaugă treptat vechile parohii ale Patriarhiei române, ca şi cele nou înfiinţate din Europa Centrală şi Occidentală (Anglia, Suedia, Danemarca, Germania, Austria, Italia, Spania, Elvetia, Finlanda).

Sinodul Permanent în sedinţa sa de lucru din 25 mai 1974 hotărăşte ridicarea Episcopului Teofil la rangul de Arhiepiscop, hotărâre ratificată de Sinodul Plenar din 13 decembrie 1974. Cu această ocazie, în urma procesului verbal al Consiliului eparhial din 5 iunie 1974, este ridicată şi episcopia la rangul de arhiepiscopie cu titulatura: "Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală". Tot la şedinţa Sf. Sinod din 13 decembrie 1974, în urma cererii P.S. Episcop Teofil, Arhimandritul Lucian Florea este ales în postul de Episcop-vicar. Proclamarea Arhiepiscopiei, ridicarea Episcopului Teofil la rang de Arhiepiscop şi instalarea Episcopului-vicar au avut loc la Paris, în 7 februarie 1975, prin delegatul Sf. Sinod, Î.P.S. Teoctist, Mitropolitul Olteniei, Patriarhul de mai târziu al Bisericii Ortodoxe Române.

După moartea Arhiepiscopului Teofil, survenită la 9 mai 1975, Arhiepiscopia este condusă până la 16 iulie 1980 de către P.S. Episcop-vicar Lucian Florea, ulterior arhiepiscop de  Tomisului. Cu aceeasi dată (16 iulie 1980), Sf. Sinod numeste Episcop-vicar la Paris şi locţiitor de arhiepiscop pe P. S. Adrian Hriţcu, Episcopul-vicar al Mitropoliei Moldovei, căruia la 16 noiembrie 1982 i s-a acordat titlul de arhiepiscop. În această calitate, Î.P.S. Adrian a condus Arhiepiscopia până la 30 aprilie 1992, când se retrage din viaţa activă bisericească.

construimcatedrala.ro