DESPRE CONŞTIINŢA MORALĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce este conştiinţa morală?

Conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei»^[1].

La ce-i slujeste omului conştiinţa?

Conştiinţa slujeşte drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea şi deci dacă trebuie săvârşită sau nu. Ea îşi ridică glasul atât înainte de săvârşirea unei fapte, cât şi după săvârşirea ei. înainte de săvârşirea unei fapte, conştiinţa spune dacă fapta este bună sau rea şi ne sfătuieşte să o împlinim sau nu. După săvârşirea faptei, tot ea ne judecă. Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi ne-am ferit de fapte rele, atunci conştiinţa ne răsplăteşte cu bucurie, mulţumire şi linişte sufletească. Iar dacă n-am ascultat de glasul conştiinţei şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre mustrări; simţi, adică, nelinişte şi apăsare în suflet. De aceea, creştinul trebuie să asculte totdeauna de glasul conştiinţei sale. Orice lucrare potrivnică conştiinţei este rea şi aduce pedeapsă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Tot ce nu este din credinţă” (adică din convingere intimă), „estepăcat’ (Rom. 14, 23).

Găsim în Sfânta Scriptură pilde despre lucrarea conştinţei?

Da. Iată câteva: Conştiinţa îi mustră pe protopărinţii Adam şi Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască (Fac. 3,10); ea îl urmareşte pe Cain, care nu-şi mai găseşte linişte pentru uciderea fratelui său Abel (Fac. 4,13); ea opreşte pe fraţii lui Iosif de a-i ridica acestuia viaţa (Fac. 37, 26); ea aduce căinţa lui David pentru fărădelegile sale şi rămâne statornică în inima lui Iov, care primeşte cu răbdare toate loviturile vieţii (Iov l, 21); ea ruşinează pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9); ea naşte căinţa în inima fiului risipitor (Luca 15, 18) şi în inima lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului (Matei 27, 3-4).

Poate conştiinţa să dispară vreodată din sufletul omului?

Niciodată. Ea poate să fie adormită prin nepăsarea omului faţă de datoriile sale, poate să fie întunecată printr-o viaţă de păcat, dar nu poate să fie nimicită niciodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai mari făcători de rele nu pot înăbuşi în ei, cu totul, glasul conştiinţei. Ea îi urmăreşte mereu cu mustrările ei, încât mulţi ajung la deznădăjduire şi-şi curm singuri firul vieţii, ca Iuda.

Ce datorie avem faţă de conştiinţa noastră?

Avem datoria de a o păstra totdeauna curată şi de a o ţine în stare trează prin rugăciune, post, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea tot mai temeinică a învăţăturii creştine. Căci conştiinţa morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptăţii şi dragostei creştine, adică la împlinirea legii morale.

Stă în puterea credinciosului să împlinească îndemnurile conştiinţei? Se poate hotărî el, când voieşte, spre fapta bună sau spre fapta rea?

Da. Credinciosul poate aceasta, fiindcă are voie liberă.

Ce este voia liberă a omului?

Voia liberă este puterea sufletească pe care o are omul chiar de la creare şi prin care el se poate hotărî fără nici o silă pentru o faptă sau pentru alta. în temeiul acestei puteri, fiecare om este el singur şi nu altcineva săvârşitorul şi stăpânul faptelor sale. Voia liberă este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină.

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, în starea originară voia omului era înclinată spre binele moral; prin păcatul strămoşesc ea s-a înclinat mai mult spre rău, însă fără să-şi piardă cu totul înclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se dă credinciosului un ajutor suprafiresc, adică harul dumnezeiesc, pentru ca să poată învinge înclinarea spre rău şi să poată împlini binele moral.

Unde se vorbeşte despre voia liberă?

Despre voia liberă a omului se vorbeşte în cuvinte foarte limpezi în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Aşa citim în Vechiul Testament: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30,19). în Noul Testament Mântuitorul răspunde tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta şi dă-o săracilor” (Matei 19, 21). în alt loc, Mântuitorul plânge soarta Ierusalimului, spunând: „Ierusalime, Ierusalime… de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 37). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: «Să ştii că tu ai un suflet cu voinţă liberă… care are putinţa de a face cum voieşte»^[2].

Dar şi fiecare om cu judecată sănătoasă îşi dă seama că are voie liberă. Fiecare simte că se hotărăşte de la sine pentru o lucrare, că prin alegere proprie a săvârşit într-o împrejurare o faptă anumită şi că ar fi putut tot atât de bine săvârşi alta în locul ei. Că este aşa îi arată omului şi căinţa pe care o simte pentru unele fapte. Căindu-se pentru unele fapte, omul îşi dă seama că el n-a fost silit să le facă şi că putea să nu le facă, sau chiar avea datoria să nu le facă. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu voie liberă, atunci n-ar avea nici un rost şi nici un înţeles toate sfaturile, îndemnurile, poruncile şi legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de păcat, nici de răsplată, nici de pedeapsă şi nici de răspundere. Căci cum i s-ar putea cere omului socoteală pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă? Răspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a săvârşit în deplină libertate şi conştiintă, şi nicidecum pentru cele pe care le-a săvârşit din constrângere.

De aceea, când sila, frica, neştiinţa, patimile, deprinderile sau alte împrejurări slăbesc sau chiar întunecă cu totul conştiinţa omului şi lucrarea liberă a voinţei sale, atunci în aceeaşi măsură scade şi răspunderea pentru faptele săvârşite în astfel de împrejurări.

Libertatea voii stă deci la temelia vieţii morale a omului şi a întregii rânduieli din societatea omenească.

Care este temeiul faptelor noastre?

În temeiul voii libere cu care este înzestrat, omul este stăpânul faptelor sale.

De câte feluri sunt faptele omeneşti?

Faptele noastre sunt de două feluri: bune şi rele.

Bune sau morale sunt faptele săvârşite cu ştiinţă şi voie liberă şi care sunt după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale; iar rele, imorale sau păcate, sunt acele fapte care nu sunt săvârşite după voia lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că faptele trebuie judecate totdeauna după felul legăturii lor cu voia lui Dumnezeu, arătată prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

Cum se poate cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte?

Pentru a cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte, trebuie să ţinem seama de toate părţile ei, adică de:

1)   Obiect, care înseamnă lucrul de care se ocupă fapta (de pildă: rugăciunea, milostenia, furtul etc.);

2)  Motiv, adică îndemnul care face voia să se hotărască pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai înalt al faptelor săvârşite de creştin trebuie să fie iubirea fiască faţă de Dumnezeu, Care i-a dat viaţa şi toate cele trebuitoare vieţii, şi-l iubeşte atât de mult, încât pentru mântuirea lui a dat şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15);

3)   Scop, adică ţinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai înalt al faptelor trebuie să fie preamărirea lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Sfântul Vasile cel Mare zice: «Creştinul va săvârşi bine lucrul său, dacă va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a îndeplini voia Lui»^[3].

4)  Intenţie, care înseamnă îndreptarea faptei spre scopul ei. De pildă, intenţia mea este să ajut pe aproapele meu aflat în nevoie, deşi încă nu ştiu în ce chip îi voi ajuta. Mă hotărăsc să-l ajut din motivul dragostei către aproapele şi-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;

5)   împrejurări, adică semnele după care o faptă în săvârşirea ei se deosebeşte de alta. Astfel, la fiecare faptă se pune întrebarea: a) cine a făcut-o (tânăr, bătrân, preot, mirean); b) ce s-a făcut (milostenie, furt); c) unde s-a făcut (în biserică, acasă, pe faţă, în ascuns); d) cu ce mijloace (prin câştig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) în ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l înşela; f) chipul în care s-a săvârşit fapta (din dragoste, din ură, cu pregătire); g) când s-a săvârşit fapta (ziua, noaptea, în timpul Sfintei Liturghii).

Fapta, ca să fie bună, trebuie să corespundă voii lui Dumnezeu după toate părţile ei, adică după obiect, motiv, scop, intenţie şi împrejurări. Când fapta se potriveşte cu voia lui Dumnezeu numai în una dintre părţile sale, ea este rea. De pildă, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Când cineva ajută pe aproapele spre a fi lăudat de oameni, fapta în sine este bună, dar scopul urmărit este rău; deci pentru săvârşitor fapta nu poate fi socotită bună.

De bună seamă, creştinul are datoria de a săvârşi totdeauna fapte bune, căci numai aşa îşi poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creştin adevărat nu este cel care din când în când săvârşeşte câte o faptă bună, ci cel care în chip statornic îşi împodobeşte viaţa cu fapte bune.

Dar pentru a putea ajunge la această stare, creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sale sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele care mereu se apropie de el cu îndemnuri la fapte rele. Creştinul adevărat trebuie, în chip statornic, să lupte împotriva răului, să se cureţe de patimi, să-şi câştige tăria şi deprinderea în săvârşirea faptelor bune, adică să se împodobească cu frumuseţea virtuţii creştine. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor”.