• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ „Tatăl Nostru”

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Care este cel mai desăvârşit model de rugăciune?

Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică:

„Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!" (Matei 6, 9-13).

Care este obârşia rugăciunii Tatăl nostru?

Obârşia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm" (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea, se numeşte Rugăciunea Domnească.

Prin ce se deosebeşte Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni?

Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebeşte prin puterea ei, prin uşurinţa de a fi înţeleasă şi prin bogăţia cugetărilor ei.

Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, Ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului . «Dumnezeu singur a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat» . De bună seamă, acestei rugăciuni i se potriveşte cel mai bine cuvântul Domnului: „Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă" (Ioan 16, 23).

Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai uşoară de înţeles dintre toate rugăciunile. Ea este rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească „pe cât este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens "[1]. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti; deci pentru toate bunătăţile cereşti şi pământeşti. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească. De veţi străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.

Din câte părţi este alcătuita Rugăciunea Domnească?

Rugăciunea Domnească este alcătuită din trei părţi: chemare, cereri şi încheiere.

Care este chemarea şi ce înseamnă?

Chemarea (invocaţia) este: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri". Această chemare ne pune în adevărată stare de rugăciune; ne înalţă mintea la Dumnezeu şi ne întăreşte încrederea în El, ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).

1. Cuvântul Tată deşteaptă încredere, ne aduce aminte de harurile primite de la Dumnezeu[2] şi «ne învaţă că acela care vrea să se roage lui Dumnezeu nu trebuie să vină înaintea Lui numai ca o făptură a Lui, ci că un fiu al Lui după har, fiindcă dacă nu este fiu, nu poate să-L numească Tată. Iar acest har al înfierii l-a dat Iisus Hristos celor care cred într- însul, după cum grăieşte Scriptura: «Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu»[3]. «Iisus Hristos învăţându-ne să numim pe Stâpânul şi Făcătorul a toate, pe Dumnezeu, Tatăl nostru, odată cu aceasta şi în acelaşi timp hotărăşte eliberarea noastra din muncile veşnice, izbăvirea sufletelor, mântuirea, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu, moştenirea slavei Sale, care ne este făgăduită, unirea cu singurul Său Fiu şi, în sfârşit, revărsarea peste noi a Sfântului Său Duh» .

Nici un muritor n-ar îndrăzni să dea această numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi îngăduit Fiul Său cel Unul Născut. «în psalmi, în prooroci şi chiar în Lege sunt mii de rugăciuni, dar nu aflăm pe nimeni rugându-se şi numind pe Dumnezeu Tată..., ci îl rugăm ca pe Dumnezeu şi Stăpân, aşteptând pe Cel ce revarsă duhul înfierii...» . Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, ne spune Fericitul Augustin, fiindcă aceasta numire este plină de dragoste şi aprinde dragostea. Copilul numeşte tată pe cel căruia îi datorează viaţa, iar noi numim Tată pe Dumnezeu, fiindcă El este Făcătorul nostru (Deut. 32, 6).

2. Zicem „Tatăl nostru", nu „Tatăl meu", pentru că noi toţi suntem fraţi şi ne rugăm unii pentru alţii. Această chemare ne învaţă că, precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot astfel suntem datori şi noi credincioşii să fim fraţi între noi şi să ne rugăm nu numai pentru noi, ci şi pentru toţi fraţii nostri, unul pentru altul, precum ne învaţă Scriptura: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi" (Iacov 5, 16). în Rugăciunea Domnească fiecare se roagă pentru toţi şi toţi pentru unul; ea este rugăciunea obsteasca şi a tuturor creştinilor[4]. Nevoia ne sileşte să ne rugăm pentru noi, dar dragostea frăţească ne îndeamnă să ne rugăm pentru alţii[5]. Iisus Hristos însuşi zice ca noi toţi suntem fraţi (Matei 23, 8). Altădată, El numeşte fraţi pe Sfinţii Apostoli (Matei 28, 10), iar Apostolii numesc fraţi pe credincioşi (Rom. l, 13 ş.u.) De altfel, drept este să se numească fraţi cei ce au un singur şi acelaşi Tată în cer[6]. Deci cuvântul „Tată" arata că trebuie să iubim pe Dumnezeu; iar cuvântul „nostru", că trebuie să iubim pe aproapele. Domnul unităţii noastre, spune Ciprian, n-a vrut ca rugăciunea noastră să fie de unul singur şi oarecum egoistă, şi a tuturor, obştească[7]. «Cuvântul „nostru" netezeşte toate nepotrivirile şi deosebirile de stare şi de avere şi face, deopotrivă, pe cel lipsit la fel cu cel avut şi pe cel supus la fel cu cel ce stăpâneşte»[8].

3. Zicem „Care eşti în ceruri" pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri, deşi este pretutindeni. «Pre Dumnezeu a-L vedea, nu este cu putinţă oamenilor»[9] şi „nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Totuşi, îngerii văd pururea faţa lui Dumnezeu, Care este în ceruri (Matei 18, 10), iar cei drepţi la inimă vor vedea faţa Lui (Ps.10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30). «Cuvântul acela ce zice: „în ceruri" ne învaţă ca, în timpul când ne rugăm, să înălţăm mintea şi toată gândirea noastră de la cele pământeşti şi stricăcioase la ceruri, spre cele nestricăcioase... fiindcă harul şi bogăţia binefacerilor Sale străluceşte mai ales în ceruri»[10]. Cuvintele „Care eşti în ceruri" ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieţii de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru (Ioan 14, 2), care ne aşteaptă: „câtpentru noi, cetatea noastra este în ceruri, de unde aşteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos" (Filip. 3, 20). «Aici Domnul, învăţându-te să chemi pe Tatăl Cel din ceruri, îţi aminteşte de patria cea bună, ca, sădindu-ţi o dorinţă mai puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iarăşi la patria ta»[11].

Câte cereri cuprinde partea a doua a rugaciunii Domneşti?

Partea a doua a Rugăciunii Domneşti cuprinde şapte cereri. Darurile Sfântului Duh sunt şapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 ş.u.) şi tot şapte sunt şi cererile Rugăciunii Domneşti. Iar înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului Testament de şapte ori şi dărâmarea zidurilor acestei cetăţi (Iosua 6, 3-20), preînchipuie cele şapte cereri ale Rugăciunii Domneşti şi lucrările ei.

Care este întâia cerere din Rugăciunea Domnească şi ce înseamnă această cerere?

Cererea întâi din Rugăciunea Domnească este: „Sfinţească-se numele Tău", şi înseamnă că numele Tatălui «se sfinţeşte în noi şi de către noi, când noi ne sfinţim pe noi înşine cu viaţa cucernică şi îmbunătăţită întru slava numelui Său»[12].

«Numele lui Dumnezeu este sfânt din fire»[13], că zice: „Sfânt este numele Lui" (Luca 1, 49); şi zicem „sfinţească-se numele Tău", nu ca şi cum am dori ca Dumnezeu să se sfințească prin rugăciunile noastre ; nici nu putem spune despre El că s-ar putea sfinţi în felul cum se sfinţesc oamenii; adică prin cât mai mare departare de rele şi prin necontenita înaintare întru împlinirea faptelor bune (virtuţilor). Ci prin această zicere: «rostim limpede şi răspicat numai  sfinţenia ce El o are» . «Cerem de la El ca numele Lui să se sfinţească în noi» . Sau, «de vreme ce eşti sfânt, sfinţeşte şi întru noi numele Tău. Sfinţeşte-ne şi pe noi, ca fiind ai Tăi să sfinţim numele Tău şi ca un sfânt să fie propovăduit întru noi şi preaslăvit, iar nu să se hulească din pricina noastră» . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că se zice «sfinţească- se numele Tău, în loc de preamărească-se numele Tău de către toţi oamenii şi de către toată făptura» .

Preamărim numele lui Dumnezeu, ducând o viaţă cucernică, împodobită cu virtuţi şi fapte bune, de la care oamenii să se îndemne să slăvească numele lui Dumnezeu . Cu alte cuvinte, oricine rosteşte „Tatăl nostru... sfinţească-se numele Tău" îşi ia îndatorirea să preamărească prin faptele şi vorbele sale pe Dumnezeu, aşa încât să se împlinească în el porunca lui Iisus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16). Deci, lucru de căpetenie al cererii „sfinţească-se numele Tău" este nu numai să nu se hulească numele lui Dumnezeu prin viaţa noastră, ci şi să se slăvească şi să se sfinţească[14]. «Sfinţim numele Tatălui nostru cel după har, Care este în ceruri, omorând pofta pământească şi curăţindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune» . Preamărim prin fapte numele lui Dumnezeu atunci când ne întocmim întreaga viaţă spre cinstirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, „prietenii" Săi (Iacov 2, 23), spre propovăduirea, cinstirea şi apărarea Bisericii Sale. Preamărim prin cuvinte numele lui Dumnezeu atunci, când toată vorba noastră va fi o laudă necontenită a lui Dumnezeu şi a tuturor bunătăţilor Lui.

Ce pedeapsă aşteaptă pe cei ce ocărasc numele lui Dumnezeu?

Cine ocărăşte pe Dumnezeu, pe sfinţi, lucrurile şi persoanele sfinţite, adică înjură (suduie) de cele sfânte, acela huleşte pe Dumnezeu; păcatul lui este fără iertare şi se cheamă păcat drăcesc. Faţă de acest păcat, toate celelalte păcate par uşoare, fiindcă hulitorul îşi azvârle ocara împotriva lui Dumnezeu (IV Regi 19, 22). Ocărârea unui bun conducător de stat, spune Fericitul Augustin, este o nelegiuire, a înjura însă chiar pe Bunătatea cea desăvârşită este înspăimântător! «Tu, cel ce-ţi deschizi gura împotriva Atotputernicului», strigă îngrozit Sf. Efrem Sirul, «nu te temi că ar putea fi trimis foc din cer să te mistuiască?»

Dumnezeu pedepseşte îngrozitor pe hulitori, nu numai în viaţa viitoare, ci şi în aceasta pământească. De pildă, Baltazar, răpitorul sfântelor vase din templul din Ierusalim, a fost ucis şi împărăţia lui dărâmată, chiar în noaptea când a îndrăznit să se folosească la beţie de aceste sfânte lucruri (Dan. 5). Senaherib, împăratul sirian, hulind pe Dumnezeu a murit ucis chiar de mâna fiilor săi (IV Regi 19). Irod Agripa, împăratul iudeilor, îngăduind să fie asemănat cu Dumnezeu, a murit ros de viermi (Fapte 12, 23) etc. „Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se batjocoreşte" (Gal. 6, 7). Batjocoritorul îşi ascute singur sabia care-1 va lovi . Dacă celui ce ocărăşte pe fratele său îi este rânduit „focul cel veşnic" (Matei 5, 22), dar pe aceia ce hulesc nu pe neamurile lor, ci chiar pe Dumnezeu, ce chin îi aşteapta? într-o zi, Fericitul Ieronim, fiind întrebat pentru ce înfrunta cu atâta asprime pe un hulitor de Dumnezeu, a răspuns: «Câinele latra să-şi apere stăpânul, - atunci pot eu tăcea când Dumnezeul meu este suduit? Omoară-mă, dar de tăcut nu voi tăcea». Când s-a cerut Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (t 167), să tăgăduiască pe Hristos, el a răspuns: «Iată, se împlinesc optzeci şi şase de ani de când îl slujesc, fără ca El să-mi fi făcut vreodată vreun rău. Deci, cum aş putea huli pe Dumnezeul şi Mântuitorul meu?»

Cum preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul?

Preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul ajutând la răspândirea învăţăturii creştine, «ca toţi aceia care nu cred şi nici nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu să se întoarcă şi să-L cunoască, aşa încât în ei şi prin ei să se slaveasca numele lui Dumnezeu» . Apoi I1 preamarim rugîndu-ne Lui să dea sfântei Sale Biserici pastori îmbunatatiti, care să sporeasca propovaduirea Evangheliei în lume; şi, de asemenea, să dea popoarelor ocîrmuitori într-a caror «pasnica ocîrmuire, viaţa pasnica şi netulburata să traim, în toata cucernicia şi curăția» .

Care este a doua cerere din Rugăciunea Domnească şi cum se tâlcuiește?

A doua cerere din Rugăciunea Domnească este „Vie împărăţia Ta". Aceasta cerere se tîlcuieste în trei chipuri: Dumnezeu să împărăţeascăpeste noi; împărăţia Lui să fie printre noi şi împărăţia Lui să fie în noi.

  1. Când rostim cererea „vie împărăţia Ta", ne rugăm să ni se arate împărăţia lui Dumnezeu , - acea împărăţie la care suntem chemaţi de Mântuitorul, când zice: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă' (Matei 25, 34). Deci, cerem să ne facă moştenitori ai cereştii Sale împărătţi, adică ai fericirii veşnice. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu, care va fi mângâierea creştinilor, bucuria îngerilor şi ruşinarea păcătoşilor, este acea împărăţie care se va înstăpâni la sfârşitul veacurilor. Cuvintele „vie împărăţia Ta" să fie strigătul de nerăbdare al sufletului nostru năzuind spre cer, spre „dreptate şi pace, şi bucurie întru Duhul Sfânt" (Rom. 14, 17).
  2. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu atârnă, fireşte, de Tatăl ceresc, însă, cerând să vie împărăţia Sa, ne rugăm de asemenea, cu scopul ca această împărăţie să se vădească, să rodească şi să se desăvârşească şi în noi. În această împărăţie, adică în toţi cei ce ţin pe Dumnezeu drept împăratul lor şi se supun legilor Lui, Dumnezeu sălaşluieşte ca într-o cetate bine ocârmuită. Aici Tatăl e de faţă şi Hristos împărăţeste cu Tatăl, precum Însuşi grăieşte: „La El vom veni şi locaş la El vom face" (Ioan 14, 23). Prin cererea „vie împărăţia Ta", ne rugăm lui Dumnezeu, «ca El, cu harul şi cu dreptatea Sa şi cu îndurarea Sa să împărăţească în noi toţi, mai ales în inima noastră, iar nu păcatul» . „Vie împărăţia Ta" ne mai povăţuieşte «să năzuim la bunurile viitoare şi să căutam împărăţia cerului şi veşnicia» . «Cine a auzit pe Pavel spunând: Să nu împărăţească păcatul în trupul nostru cel muritor, acela, curăţindu-se pe sine în faptă şi în gând şi în cuvânt, va spune lui Dumnezeu: „Vie împărăţia Ta"» .
  3. La Cina cea de Taină, Hristos spune Ucenicilor Săi: „Voi prietenii Mei sunteţi dacă veţi face câte Eu poruncesc vouă" (Ioan 15, 14); iar în cea din urma poruncă le zice: „Mergeţi în toată lumea şi Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (Marcu 16, 15). Oare, poate fi altă datorie mai mare, pentru o inimă curată, decât a cauta să lăţească cinstea şi strălucirea unui fără de pereche Învăţător şi Prieten? „Vie împărăţia Ta" e rugăciunea care a însufleţit şi s-a înălţat din inimile tuturor Sfinţilor; a împins pe Sfinţii Apostoli la cucerirea lumii şi la biruinţa credinţei în Hristos; pentru ea şi-au vărsăt sângele mii şi mii de Mucenici, ori şi-au înmormântat tinereţea şi şi-au răstignit viaţa în smerenie, ascultare şi în tăcerea mânăstirilor nesfârşita ceaţă a sihăstrilor şi a călugărilor. Deci, dorinţa de a face să prisosească atât în noi, cât şi în afară de noi împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie năzuinţa oricărui creştin. Orice creştin este dator să lăţească împărăţia lui Dumnezeu în jurul său printre noi. Dar aceasta împărăţie există chiar în lume (Matei 12, 28); ea este lucrarea lui Iisus Hristos, a Cărui Evanghelie este numită: „Evanghelia împărăţiei" (Matei 9, 35; I Cor. 15, 24-28) şi dacă totuşi ne rugăm „să vie" este din pricina faptului că ea încă nu a ajuns la creşterea deplină. Drept aceea datori suntem să ajutăm ca această împărăţie, aşezată în lume, adică Biserica lui Hristos, să se întindă peste tot pământul şi să cuprindă în sânul ei pe toţi oamenii, ca toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască (I Tim. 2, 4). Această datorie o împlinim cu rugăciunea şi cu fapta.
Care este a treia cerere din rugăciunea Domnească şi ce cuprinde ea?

A treia cerere din Rugăciunea Domnească este: ,,Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ". Adică, învredniceşte-ne să împlinim voia Ta pe pământ, aşa precum îngerii o împlinesc în cer[15].

Sfântul Simion al Tesalonicului, luând temei de la Sfântul Grigorie al Nissei şi de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, dă acestei cereri următoarea tâlcuire: «Fă-ne pe noi ca pe îngeri: adică fie şi facă-se voia Ta în noi, precum în dânşii; fie (în noi) voia Ta cea sfântă şi fără prihană, ci nu voia noastră omenească, cea cu prihană» . îngerii în cer ascultă pe Dumnezeu de bunăvoie şi pururea şi cu aceeaşi râvnă; se supun neîncetat şi sunt neclintiţi în ascultarea şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. 102, 21). Astfel, prin cererea „fie voia Ta, precum în cer şi pe pământ" noi ne rugăm Tatălui ceresc să ne hărăzească darul de a trăi pe pământ cu Puterile cereşti ; «Şi după cum îngerii în ceruri se supun în toate, fără să cârtească, voinţei lui Dumnezeu, tot astfel şi oamenii, toţi, să se supună lui Dumnezeu pe pământ, fără mâhnire şi cu toată recunoştinţa» . Voia lui Dumnezeu este însă aceea pe care a arătat-o Iisus Hristos şi pe care El a împlinit-o; şi dorim împlinirea voinţei lui Dumnezeu în cer şi pe pământ, fiindcă una şi alta ajută la mântuirea noastră[16] şi a tuturor oamenilor (I Tim. 2, 4). Deci, în primul rând, această cerere nu este doar o datorie, ci «o stare de desăvârşire» , este strigătul aprins de dragoste pentru împărăţia lui Dumnezeu şi un cântec de biruinţă întru cinstirea nemărginitei Sale puteri. Şi în al doilea rând este un fapt de supunere al voii noastre la voia lui Dumnezeu, după însăşi pilda Mântuitorului: „M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine" (Ioan 6, 38); este un semn de respect din partea supuşeniei noastre sau, ca să zicem aşa, un suspin de încrezătoare lasare în nădejdea lui Dumnezeu, atunci când voia Lui trebuie împlinită cu suferinţă: „Părinte, de voieşti, treacă paharul acesta de la Mine; însă nu voia Mea, ci voia Ta să se facă" (Luca 22, 42).

Care este a patra cerere din Rugăciunea Domnească şi ce cerem prin ea?

A patra cerere din Rugăciunea Domnească este: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi". Adică, dă-ne tot ce ne trebuie pentru întreţinerea vieţii trupeşti şi sufleteşti.

Cererea a patra este zaua ce leagă cele trei cereri de mai înainte, privitoare la mărirea, împărăţia şi voia Tatălui ceresc, de celelalte patru, care urmează şi care au în vedere trebuinţele, necazurile şi nădejdea mântuirii noastre. «începând cu aceasta cerere şi până la sfârşitul Rugăciunii Domneşti este limpede că ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi» . Ca atare, cererea a patra s-ar putea prinde de a treia în acest chip: ca să putem face voia Ta şi să dobândim fericirea veşnică, avem nevoie şi de cele ce trebuie pentru întreţinerea acestei vieţi. Deci «ca oameni ce suntem cerem şi pâinea cea spre întărirea fiinţei noastre, ştiind că şi aceasta este (tot) de la Tine»[17] şi că «noi nu putem trai fără pâine»[18].

1. Cineva s-ar putea mira că ne rugăm numai pentru „pâine". Pâinea este însă hrana cea mai trebuincioasă; iar «în cuvântul pâine se cuprind toate cele trebuitoare ca să ne păstram viaţa noastră în lumea aceasta; atât în ce priveşte hrana, cât şi alte lucruri de care avem nevoie ca să trăim» . Drept aceea, Mântuitorul ne-a învăţat să cerem pâine, pâinea cea spre fiinţă; adică să ne mulţumim cu «cele ce ajung spre păstrarea fiinţei trupeşti;... şi nimic altceva din acelea prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască şi cea mai de folos»[19]. „... având hrana şi îmbrăcăminte" - zice Sf. Apostol Pavel - „cu acestea vom fi îndestulati" (I Tim. 6, 8).

Rostirea cuvintelor „pâinea noastă cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi" îndatorează pe cel ce se roagă să se gândească să ceara pâine şi pentru aproapele şi să ajute pe cei lipsiţi. Pe de altă parte, cuvântul nouă nu este aici fără rost; el ne dă să înţelegem că trebuie să cerem pâine câştigată cinstit şi cu munca noastră. Că zice Sf. Grigorie al Nissei: «Dacă pâinea cu care ne hrănim nu este răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămânzit ca să ne săturăm noi şi nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pântecele, ci este agonisită cinstit şi deci, din al său, şi este rod al dreptăţii şi spic neprihănit şi neamestecat al păcii, pâine a lui Dumnezeu este una ca aceasta» .

2. Hrana trupească singură nu poate îndestula pe om, pentru că el are şi un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că „pâinea" pe care o cerem în Rugăciunea Domnească e nu numai pâinea cea trupească, ci şi cea sufletească. Adică pâinea sufletului; o pâine «care hrăneşte pe omul adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l şi făcându-l asemenea cu Creatorul» . Ca atare, „pâinea lui Dumnezeu este aceea ce sepogoara din cer şi dă viaţă lumii" (Ioan 6, 33). Pâinea sufletului este: cuvântul lui Dumnezeu, adică cunoaşterea şi înţelegerea Evangheliei; şi Sfânta Cuminecătură, adică împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

a)   Hrana cea mai presus de fire a sufletului nostru este cuvântul lui Dumnezeu, despre care zice Scriptura: „nu numai cu pâine va trai omul, ci (şi) cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Fără de această pâine „omul cel dinlăuntru" (Rom. 7, 32; II Cor. 4, 16) moare, ca şi cum ar fi sfârşit de foame şi de flămânzire. Iar «moartea sufletului se abate mai ales asupra celor ce nu vor să asculte de cuvântul Domnului şi de învăţăturile Lui»[20] şi să le înţeleagă. Această pâine este de mare folos sufletului. Fără ea nu putem trăi. Hrana noastră cea spre fiinţă şi din care trăiesc sufletele pe pământ este cuvântul lui Dumnezeu, ce se împarte necontenit în biserici. Viaţa veşnică va fi răsplată celor ce-l ascultă şi-l împlinesc[21].

b)    Cealaltă hrană a sufletului este cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos: „Trupul Meu cu adevărat este mâncare şi Sângele Meu cu adevătat este băutură; cela ce mănâncă Trupul Meu şi bea SângeLe Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el" (Ioan 6, 55, 56). în Sfânta Liturghie, rugăciunea Tatăl nostru se rosteşte înainte de frângerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, «cu scopul ca noi, voind să primim sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, să I le cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci şi prin rugăciunea Lui». «Pâinea spre fiinţă» este pâinea celor ce mănâncă trupul lui Hristos[22]. Aceasta este pâinea spre fiinţa, nu cea obişnuită, şi este rânduită spre fiinţarea sufletului[23]. Ea întăreşte şi sfinţeşte şi trupul şi sufletul[24]. Tatăl ceresc, când vrea să Se facă hrana oamenilor, împrumută faţa ei. «Noi frângem o pâine», scrie Sfântul Ignatie al Antiohiei creştinilor din Efes, «care este noua doctorie pentru a nu muri». Pâinea este mâncarea care hrăneşte fiinţa noastră cu Dumnezeu cel viu şi face ca să fim în El şi El în noi.

3. Cuvântul „astăzi, din cererea a patra, înseamnă veacul cel de acum, câtă vreme trăim în lumea aceasta[25]. «Dar să nu trecem hotarele rugăciunii privind lacom înainte la multe perioade de ani, şi să uităm astfel că suntem muritori şi avem o viaţa care trece ca umbra. Ci să cerem prin (aceasta) rugăciune, fără îngrijorare, doar pâinea trebuincioasă zilei»[26]. „Astăzi" înseamnă şi încrederea în providenţa divină (Matei 6, 25-34).

Care este a cincea cerere din Rugăciunea Domnească şi cum se tâlcuieşte?

A cincea cerere din Rugăciunea Domnească este: „ Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" şi se tâlcuieşte: iartă păcatele noastre, aşa cum iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră.

în cererea a patra am rugat pe Tatăl ceresc să ne dea cele de trebuinţă pentru hrana vieţii; acum îl rugăm «s ă dea iertare păcatelor noastre, mai ales a acelora pe care le-am săvârşit după Sfântul Botez, prin care am supărat pe Dumnezeu sau pe aproapele fie cu gândul, sau cu hotărirea de a păcătui, fie cu cuvântul, sau şi cu fapta»[27]. Că în adevăr multe sunt păcatele noastre şi „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (I Ioan 1, 8). Toată cunoaşterea şi puterea dumnezeieştii Evanghelii se cuprinde în cererea: „ Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". în adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi Şi-a dat Sângele Său pentru iertarea fărădelegilor şi a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a aşezat şi Sfintele Taine[28]. Dar grăind despre păcatele noastre şi poruncindu-ne să ne cerem iertare, Mântuitorul arată că iertarea atârna de faptul de a ierta şi noi păcatele pe care alţii le-ar fi făcut împotriva noastră: „că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă. Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre" (Matei 6, 14-15). Prin urmare, rostind rugăciunea Tatăl nostru cu inima împietrită de a nu ierta altuia greşelile, înseamnă a ne osândi singuri. Totuşi, dacă din slăbiciunea firii încă nu am izbutit să biruim ura din noi, nu trebuie să încetăm a rosti această rugăciune. Căci dacă o facem din inimă, Dumnezeu, până în cele din urmă, Se va îndura şi ne va da putere să biruim slăbiciunea firii şi să alungăm ura din inima noastră.

Care este a şasea cerere din Rugăciunea Domnească şi ce cerem prin ea?

Cererea a şasea din Rugăciunea Domnească este: „Și nu ne duce pe noi în ispită". Prin ea ne rugăm Tatălui ceresc ca «harul Lui să ne ferească de ispitele care întrec puterile noastre»[29].

Ce este ispita şi cine este ispititorul?

Ispita este bântuiala cea rea, care amăgeşte şi împinge pe credincios sub jugul diavolului[30].

Ispita nu este de la Dumnezeu, că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1, 13), ci, după cum zice Origen «dacă este un rău ca să te laşi ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întâmple), atunci cum să nu fie absurd să ne gândim că Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, l-ar arunca pe cineva în cele rele?»[31]. Avem de luptat împotriva duhurilor răutăţilor din văzduh (Efes. 6, 12). Iar Sfântul Grigorie al Nissei numeşte ispititor pe diavolul[32]. Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce atâtă în om pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16). Cu aceste întreite bântuieli a cercat el să ispitească chiar pe Hristos (Matei 4, 1-11) şi cu ele a dus în ispită pe Eva în rai: «Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât»[33]. Diavolul se foloseşte de obicei de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pământeşti, atunci când ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prindă un anumit soi de peşte agaţă în cârligul undiţei o anumită gânganie, ce place îndeosebi bietului peşte.

Ispita este păcat?

Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispită este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinţei noastre, şi astfel să avem drept la rasplatire: «Ispitele ce se întâmplă drepţilor sunt pentru cercare şi au şi plată»[34]. Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: „Trebuia să fii ispitit, fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu" (Tobit 13, 13, Vulgata şi Cod. Sinaiticus). Pentru aceea, oamenii cei mai bântuiţi de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu şi fac voia Lui, căci satana nu ispiteşte pe cel ce-l are în mână, ci pe acela care îi scapă sau îi zădărniceşte planurile lui. Sfântul Efrem Sirul a văzut în vedenie tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăţi pline de desfrâu, un singur diavol, care nu facea altceva decât să se tot sucească leneş, când pe o parte, când pe alta. În schimb, în pustie a văzut un viespar întreg de draci dând târcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătăţit. «Unde ispita bântuieşte mai aprig, acolo se poate spune că şi virtutea este mai mare» .

Ispitele folosesc la ceva?

Ispitele ne sunt de mare folos: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii" (Iacov 1, 12; 1, 2, 4).

Ispitele ne trezesc din nepăsare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vânt îşi înfige rădăcinile mai adânc), ne măresc dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ne ispăşim păcatele chiar în viaţa de acum şi, în sfârşit, sporesc fericirea noastră veşnică (prin cioplire şi lustruire, piatra nestemată capătă mai multă strălucire).

Atunci, dacă nimeni pe pământ nu este scutit de bântuiala ispitelor, cum trebuie înţeleasă cererea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită"?

Într-adevăr, viaţa omului pe pământ este o luptă, după cum citim în Sfânta Scriptura (Iov 7, 1) şi dacă cerem să fim scutiţi de lupta cu păcatul nu cerem «ca să nu fim puşi la încercare, căci aşa ceva nu e cu putinţă, ci ca să nu fim biruiţi în ispită»[35]. Ne rugăm «să ne întărească, cu harul Său, ca să putem răbda cu tărie şi cu bărbăţie până la sfârşit caznele ce ni se vor da»[36]. A nu cădea în ispită, când suntem bântuiţi, a răbda cu tărie şi cu bărbăţie necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei, că legea noastră creştină este luptă (I Cor. 9, 25), iar fără luptă şi fără biruinţă nu se poate câştiga împărăţia cerurilor (Matei 11, 12).

Puterile noastre singure sint oare de ajuns pentru lupta împotriva ispitei?

Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita; de aceea, atunci când ispita ne bântuie, să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne mântuiască (scape) cu harul Său[37].

Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Olarul nu ține prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc . Din păţania dreptului Iov se vede ca diavolul are asupra omului numai atâta putere câtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12); iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă şi harul îndestulător spre a ţine piept încercărilor (II Cor. 12, 9). Harul de împotrivire se dobândeşte prin rugăciuni. Cine se ispiteşte, dar, să cadă numaidecât la rugăciune; aşa au făcut Sfinţii Apostoli în corabie, cuprinşi de furtună pe lacul Ghenizaretului (Matei 8, 25).

Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea şi întăreşte voinţa. Aşadar, tâlcul cererii „şi nu ne duce pe noi în ispită" este, nu să ne scape de ispită, că şi Sf. Apostol Pavel a cerut şi nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), ci să ne izbăvească de bântuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvăli în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm şi să biruim ispita.

Care este a şaptea cerere din rugaciunea Domnească?

A şaptea cerere din Rugăciunea Domnească este: „Ci ne mântuieşte (scapă) de cel rău".

Ce se înţelege prin cuvântul „cel rău" din această cerere?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi şi marilor dascali ai Bisericii, „cel rău" din aceasta cerere este diavolul; „celrău" este «diavolul cel potrivnic», zice Sf. Chiril al Ierusalimului[38]. Iar Sf. Grigorie al Nissei spune că ispititorul este diavolul, iar „cel rău" este o altă numire dată diavolului[39]. El este duhul răutăţii, făptuitorul şi adevăratul începător al răului[40]; iar răul pe pământ are obârşia „de la cel rău" (Matei 5, 37).

Ce tâlcuire are cererea a şaptea din Rugăciunea Domnească?

Prin aceasta cerere ne rugăm «să ne păzească Dumnezeu de tot răul, adică de păcat şi de toată răutatea care aţâţa mânia lui Dumnezeu spre pedepsirea noastră»[41].

  1. Ne rugăm adică să ne izbăvească de răul ce bântuie sufletul şi în primul rând de păcat şi de urmările lui. Păcatul fiind calcarea cu ştiinţă şi de bună voie a poruncilor lui Dumnezeu, plata lui este moartea (Rom. 6, 23). Când zicem „şi ne izbăveşte de cel rău", cerem apărarea lui Dumnezeu împotriva celui rău, pe care dobândind-o suntem tari şi apăraţi de toate câte diavolul şi lumea le uneltesc împotriva noastră . Şi mare nevoie are lumea de acest „ne izbăveşte de cel rău"! Mai ales de răul sufletesc, de acel potop de minciuni ce se revarsă asupra lumii prin tot felul de mijloace: de îndemnul la dezmăţ, ură şi răzbunare; de nestatornicia căsătoriilor; de oprirea vinovată a naşterilor de prunci şi de alte rele asemenea acestora.
  2. «În această cerere trebuie să înţelegem ca ne rugăm să fim feriţi de orice altă răutate pe care omul cu greutate o suferă, cum ar fi foamete, ciumă, război, foc şi alte asemenea»[42]. Adică ne rugăm să ne slobozească de tot ce ar putea să ne fie păgubitor vieţii trupeşti. Negreşit, multe din greutăţile de acest fel sunt urzituri şi meşteşugiri tot ale diavolului, măcar că faptaşii sunt oameni. De aceea, Mântuitorul zice să spunem: „Ci ne izbăveşte de cel rău", poruncindu-ne însă să nu avem nici un fel de amărăciune pe fraţii noştri din pricina răutăţilor pe care le îndurăm din partea lor, ci să întoarcem toată ura noastră împotriva acelui duh al răutăţii, făptuitorul şi adevăratul începător al răului .
  3. Vechea carte de învăţătură, Mărturisirea ortodoxă, ne mai învaţă încă să vedem în această cerere o rugăciune şi pentru sfârşitul nostru cel mai de pe urmă. Pentru acest sfârşit al vieţii noastre Biserica la Sfânta Liturghie se roagă ca el să fie «creştinesc, neînfruntat, cu pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată», aşa ca prin cererea „ci ne izbăveşte de cel rău" ne mai rugăm lui Dumnezeu ca la timpul morţii noastre să alunge de la noi toată bântuiala vrajmaşului sufletului nostru şi să ne ferească de înfricoşelile diavolului, de munca cea veşnică a iadului şi de diavolul cel rău[43].
Care este a treia parte a Rugăciunii Domneşti şi ce cuprinde ea?

A treia parte a Rugăciunii Domneşti este încheierea: „Că, a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin".

Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: „Tatăl nostru care eşti în ceruri..." şi o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem şi doxologie: „Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci". în chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune, înăltându-ne duhul către Dumnezeu, cu încredere ca vom dobândi cele ce vom cere de la El cu cuviinţă, de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătam nădejdea că vom primi cele pentru care ne-am rugat. Şi întrucât El stăpâneşte lumea şi făptura toată I se supune, a Aceluia este puterea şi slava şi nimeni nici în cer, nici pe pământ, nu-I poate sta împotrivă . Rostind această încheiere-doxologie, parcă am zice: «Iţi cer toate acestea fiindcă pe Tine Te cunosc singur şi adevărat stăpân a toate, cu putere fără de sfârşit, putând face tot ce vrei, având o mărire pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulţumită Celui ce a binevoit să ne dea atâtea bunătăţi şi vestim sărbătoreşte că Lui se cuvine toată mărirea, toată cinstirea şi toată puterea; zic: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin» .

Ce este şi ce înteles are cuvântul „Amin" cu care se încheie Rugăciunea Domnească?

Cuvântul „Amin" cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvânt evreiesc, pe care îl întâlnim numai în Evanghelia Sfântului Apostol Matei de treizeci şi una de ori. Cu el se încheie toate rugăciunile şi doxologiile şi are mai multe înţelesuri. Aici însă înseamnă: «Aşa să fie»[44], «Toate să se facă după cum ne-am rugat»[45] şi arată încrederea neclintită că Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credinţă, cu nădejde şi după voia Lui (Ioan 5, 14-15).

Negreşit cuvântul Amin este un răspuns dat şi în ziua de azi la Sfârşitul Liturghiei, şi Ieronim spune că poporul în vremea lui încheia Rugăciunea Domnească, rostită de unul singur, în numele tuturor, cu Amin, spus cu atâta însufleţire, încât răsunau bisericile că de bubuitul tunetului.

Biserica întrebuinţează din cea mai adâncă vechime Rugăciunea Domnească la Sfânta Liturghie, precum şi la toate sfântele slujbe, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie să cuprindă o rugăciune. Rostind-o ar trebui să simţim îmbrăţişarea îngerilor, pentru că nu mai numim pe Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci Ii spunem Tatăl nostru. Tot creştinul, care crede drept, trebuie să ştie această rugăciune şi să o rostească în toate împrejurările vieţii sale[46].



[1]    Ibidem, cap. I, p. 230.

[2]    Sf. Ioan Gură de Aur, OmiliaXIV-a la Romani, op. cit., vol. X, p. 298-299.

[3]    Mărturisirea ortodoxă, II, 10.

[4]    Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44.

[5]    Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta strâmtă, 3, op. cit., vol. IV, p. 22.

[6]    Tertulian, Despre rugăciune, trad., cap. II, p. 230.

[7]    Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44.

[8]    Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX, la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162.

[9]    Sf. Ioan Graptul (f 849), Canonul morţilor, oda IX, în Evhologhion.

[10]  Mărturisirea ortodoxă, Bucureşti, 1981, II, 10.

[11]   Sf. Grigorie al Nissei, Despre Rugăciunea Domnească, c. II, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti", Editura Institutului Biblic, vol. 29, Bucureşti, 1982, p. 420.

[12]  Mărturisirea ortodoxă, II, 13.

[13]   Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza V Mistagogică, 12, p. 571.

[14]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. III, p. 426.

[15]  Ibidem.

35,0 Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 50-51.

[17]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.

[18]  Fer. Augustin, op. cit., 10, vol. II, p. 242.

[19]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. IV, p. 437.

[20]  Mărturisirea ortodoxă, II, 19.

[21]  Fer. Augustin, op. cit., 10, p. 243.

4Q1 Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 53.

[23]   Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza VMistagogică, op. cit., p. 573.

[24]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 302, p. 319.

[25]  Mărturisirea ortodoxă, II, 19.

[26]   Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 276.

[27]  Mărturisirea ortodoxă, II, 21.

[28]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.

[29]  Mărturisirea ortodoxă, II, 23.

[30]  Fer. Augustin, op. cit., Cuvântarea LVII, 4, p. 254.

410  Origen, op. cit., XXIX, 11; trad. cit., p. 276.

[32]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451.

[33]   Octoih, Fericirile, glas 7, Duminica.

[34]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.

[35]   Origen, Despre rugăciune, c. XXIX, trad. cit., p. 276.

[36]  Mărturisirea ortodoxă, II, XXIII.

4n Ibidem, II, XXIII.

[38]   Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza VMistagogică, 18, op. cit., p. 576.

[39]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451.

[40]   Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX, la Matei 6, op. cit., vol. VII, p. 165.

[41]  Mărturisirea ortodoxă, II, 25.

[42]  Mărturisirea ortodoxă, II, 25.

[43]  Mărturisirea ortodoxă, II, 25.

[44]    Sf. Iustin Martirul, Apologia 1, c. 65, în „Părinţi şi scriitori bisericesti", vol. II, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1980, p. 70.

[45]   Mărturisirea ortodoxă, II, 27.

[46]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., c. 320, p. 318.

construimcatedrala.ro