• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

DESPRE PĂCAT

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce este păcatul?

Păcatul este călcarea cu deplină ştiintă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii Lui Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numeşte şi fărădelege.

Care este originea păcatului?

După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoşilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: „precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el" (Rom. 5, 12). Păcatul nu ţine însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuinţarea rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului şi nici nu-1 voieşte, dar îl îngăduie, fiindcă nu voieşte să ştirbească libertatea de voinţă a omului. Sfântul Antonie cel Mare spune: «Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, că şi cei mai mulţi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie... Şi a a fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu».

Care sunt semnele după care se poate cunoaşte păcatul?

Semnele după care se cunoaşte păcatul sunt:

1)  întrebuinţarea deplină a minţii. Unde nu există judecată deplină a minţii, nu există nici păcat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor şi ale tuturor celor lipsiţi de judecata minţii pot fi împotriva legilor, dar nu sunt socotite păcate.

2)    Libertatea voii. Faptele rezultate de la om împotriva voii sale, de asemenea pot fi împotriva legii, dar nu sunt socotite păcate.

3)    Cunoaşterea legii împotriva căreia este îndreptată fapta, sau cel puţin să fi fost cu putinţă cunoaşterea acestei legi.

Cum se naşte păcatul?

Chipul în care se naşte păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit când este tras şi amagit de însăşi pofta sa. Apoi, pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte" (Iacov 1,13,15)

Din cuvintele acestea se înţelege foarte limpede că rădăcinapăcatlui stă în poftă.

Pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispioteşte pe om. Din pofta întărită se naşte păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diodoh al Foticeii spune: « Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. căci Dumnezeu nu făcut ceva rău. Când însă cineva din pofta inimii, aduce la o forma ceea ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta»635.

Deci, păcatul se savârşeşte prin voia liberă a omului, dar naştyerea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai însemnate sunt ispita şi ocazia la păcat.

Ce este ispita?

Ispita este îndemnul la păcat. Ea trezeşte pofta spre a dobândi ceva prin călcarea legii morale.

Această pornire vine dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoşesc, sau din afară.

Ispita dinăuntru este prilejuită de:

1)   Pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare);

2)   Pofta ochilor (bogăţie) şi

3) Pofta inimii (trufia vieţii, mândrie), după cum citim îm Sfânta Scriptură: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume" (I Ioan 2,16).

Ispita din afară vine de la diavol şi de la lume.

Că ispitele vin de la diavol, ne arată însăşi Sfânta Scriptură. Astfel, Mântuitorul zice: „Simone, Simone, iătă Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu" (Luca 22,31). Iar Sfântul Apostol Petru spune lui Anania, carea ascunsese o parte din preţul unui ogor vândut: „Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?" (Fapte 5,3).

Chipul în care ispiteşte diavoluleste mai ales aţâţarea gândului omului cu felurite închipuiri, care în locul binelui adevărat înfăţişează un bine înşelător şi pierzător de suflet.

Ispitele de la lume înseamnă îndemnul la păcat venit din partea oamenilor răi, care aţâţă în alţii felurite pofte şi porniri păcătoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

Poate creştinul să biruiască ispitele?

Da. Creştinul, ajutata de harul dumnezeiesc, poate birui chiar şi ispitele cele mai puternice, mai ales că Dumnezeu nu-l lasă să fie ispitit peste puterile lui. „Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi; ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi rabda" (I Cor. 10, 13).

Pe pământ, creştinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele în sine nu sunt însă păcate şi, dacă le înfruntă că bărbăţie, ele pot fi de folos credinciosului, întărindu-l în virtute. „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit- o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EF (Iacov 1,12). dacă însă credinciosul nu se împotriveşte ispitelor sau îşi aţâţă poftele sale, atunci ispitele îl duc la păcat.

Cum că ispitele pot fi biruite, găsim pilde în Sfântă Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. în Noul Testament, Mântuitorul a fost ispitit de diavolul, după ce postise 40 de zile şi 40 de nopţi. Diavolul, adică, socotind că o slăbire a trupului va aduce după sine şi o slăbire a sufletului, s-a apropiat de Mântuitorul cu felurite ispite, pe care însă Mântuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).

Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?

Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul cărora se poate duce lupta biruitoare împotriva ispitelor, sunt:

1) Rugăciunea. „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită" (Luca 22, 40);

2)   Lupta cu curaj. „Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi" (Iacov 4, 7);

3)   Privegherea asupra poftelor. „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (I Petru 5,8).

Cuviosul Părinte marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le vă depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele».

Ce este ocazia la păcat?

Prin ocazie la păcat înţelegem împrejurările din afară care pot dă omului prilej de păcătuire, chiar fără ispită. Acela care nu se fereşte de ocazia la păcat şi nu înfruntă ispitele dovedeşte o învoire tacită cu aceste începuturi ale păcatului. El suferă adică pornirea spre păcat, aţâţă poftele dinăuntru şi stăruie în plăcerea acestei aţâţări. Aceasta plăcere păcătoasă, împreună cu dorinţa şi hotărârea de a păcătui, alcătuiesc păcatul dinăuntru, care se arată în afară prin cuvânt şi faptă.

Ce este viciul?

Viciul este voia statornică de a călca legea morală.

Prin multa păcătuire se naşte voinţa statornică de a călca legea morală. Păcatul, adică, pătrunde atât de adânc în suflet, încât cel ce se găseşte în starea aceasta, simte mulţumire în a stărui în fărădelegi. Cel vicios săvârşeşte păcat după păcat şi ajunge să se împietrească în fapte rele, încât cu greu se mai poate desface din robia păcatului.

Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.

Cum poate fi înlăturat viciul?

Viciul poate fi înlăturat prin hotărârea tare a voii, ajutată de harul sfinţitor, de a nu mai păcătui. Apoi, trebuie înlăturate pricinile care au lucrat la înrădăcinarea păcatului, ca: ispitele, educaţia greşită, lipsa de supraveghere, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea omorâţi mădularele voastre cele pământeşti..., dezbrăcându-vă de omul cel vechi, dinpreună cu faptele lui, şi îmbrăcându-vă cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce L-a zidit... Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii" (Col. 3, 5-14).

Ce este obiceiul păcătos?

Obiceiul păcătos este rodul repetării aceluiaşi păcat şi se arată în uşurinţa de a săvârşi păcatul acesta la orice prilej, cum face, de pildă, mincinosul.

Obiceiul păcătos este foarte primejdios pentru mântuirea sufletului, fiindcă el slăbeşte puterea voii spre bine şi se preface uşor în viciu. De aceea, creştinul trebuie să fie cu băgare de seamă la el şi să căute a-1 înlătura prin voia sa de a nu mai păcătui.

Cum trebuie judecat păcatul?

Păcatul trebuie judecat cu asprime şi iată pentru ce: Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a recâştigat, pentru cei ce cred în El, harul sfinţitor pierdut prin păcatul strămoşesc, precum şi putinţa de a se mântui şi a dobândi fericirea veşnică. Prin păcat însă credinciosul nesocoteşte jertfa Mântuitorului, se arată nemulţumitor faţă de Ziditorul şi Binefăcătorul său ceresc şi-şi primejduieşte mântuirea sufletului, pentru dobândirea căreia el trebuie să jertfească toate bunurile pământeşti, căci „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8, 37).

Păcatul aduce nenumărate suferinţe, care slăbesc şi otrăvesc puterile sufleteşti, nimiceşte viaţa trupească prin felurite patimi şi boli şi distruge buna înţelegere dintre oameni. Prin aceasta suferă şi rânduiala de obşte, cea întemeiată pe rânduiala morală voită de Dumnezeu.

Păcatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindcă el nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu şi-1 face pe credincios duşmanul Tatălui său ceresc. De aceea, păcatul nu rămâne fără pedeapsă.

Care este pedeapsa păcatului?

Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiască cere ca fiecare faptă, bună sau rea, să-şi aibă plata ei, pentru că Dumnezeu, după cum citim în Sfânta Scriptură: „Vă răsplăti fiecăruia după faptele lui" (Rom. 2, 6).

Faptele sunt judecate mai întâi de conştiinta morală a credinciosului. Fapta bună aduce mulţumire, linişte şi fericire, pe când fapta rea aduce tulburare lăuntrică, nelinişte chinuitoare şi mustrare neîncetată din partea conştiinţei.

Mustrările conştiinţei sunt mai amare decât durerile trupeşti şi ele aruncă uneori pe păcătos în ghearele morţii, cum 1-au aruncat pe Cain, ucigătorul de frate, sau pe Iuda, vânzătorul Mântuitorului.

Uneori însă conştiinţa nu-şi rosteşte judecata ei, fiind slăbită şi adormită prin păcat. Alteori se pare că păcătosul rămâne nepedepsit de Dumnezeu. Totuşi, dreptatea lui Dumnezeu nu rămâne fără urmare. Dumnezeu încearcă pe unii spre a-i întări şi mai mult în credinţă, trimite suferinţe altora spre ispăşirea păcatelor şi se arată răbdător faţă de cei nelegiuiţi până în clipa morţii lor.

Adevărata răsplată şi pedeapsă urmează însă în viaţa viitoare. „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale" (Matei 16, 27). „Şi se vor aduce înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte pastorul oile de capre... Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea regătită vouă de la întemeierea lumii... Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui... şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică" (Matei 25, 31-46).


De câte feluri este păcatul?

Păcatul este de două feluri:

1)  Strămoşesc, adică săvârşit de strămoşii noştri, Adam şi Eva, în rai, şi care prin naştere se moşteneşte de fiecare. El se şterge prin Taina Sfântului Botez;

2)  Personal, adică păcatul săvârşit de fiecare credincios în parte.

Păcatele personale sunt toate deopotrivă de grele?

Nu. Mântuitorul spune lui Pilat: „Cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are" (Ioan 19,11), iar Sfântul Apostol Ioan spune: „Este păcat de moarte... şi este păcat nu de moarte" (I Ioan 5, 16).

Din aceste cuvinte înţelegem că sunt păcate grele sau de moarte şi păcate uşoare, sau care pot fi iertate.

Care păcate se numesc uşoare?

Uşoare sau cu putinţă de iertat se numesc acele păcate prin care credinciosul, dintr-o slăbiciune a voii şi a cunoaşterii sale, se abate în chip uşor de la legea morală şi de la calea mântuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slăbire a lucrării harului în sufletul credinciosului.

Afară de Mântuitorul şi de Sfânta Fecioară Maria, nimeni nu a fost scutit de păcate uşoare, nici chiar drepţii: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală" (Pilde 24, 16). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvâşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul" (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (I Ioan l, 8).

Păcatele uşoare nu trebuie însă privite cu nebăgare de seamă, căci ele sunt urâte lui Dumnezeu şi dacă nu se şterg prin pocăinţă, duc la păcate grele.

Ce sunt păcatele grele?

Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârşeşte lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeieşti. Păcat greu săvârşeşte cineva şi atunci când nu împlineşte de voie poruncile dumnezeieşti, din care pricina răceşte în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele.

Păcatele grele se mai numesc şi păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; I Cor. 6, 9-10).

Păcatele grele sunt de un singur fel?

Nu. După „Mărturisirea Ortodoxă", păcatele grele sunt de trei feluri:

1)  Capitale;

2)  Impotriva Duhului Sfânt;

3)  Strigătoare la cer.

Care sunt păcatele capitale?

Capitale sunt păcatele acelea care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slăbită prin păcatul strămoşesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindcă înfăţişează cele mai de seamă căi ale voii păcătoase şi sunt rădăcina celor mai multe păcate.

Ele sunt urmatoarele şapte: 1) Mândria, 2) Iubirea de argint, 3) Desfrânarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lăcomia, 6) Mânia şi 7) Lenea.

Ce este mândria?

Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21­22), este preţuirea de sine şi este măsura şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni.

Deoarece prin mândrie au căzut îngeru cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului.

Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).

Ce urmări aduce păcatul mândriei?

Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcina otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa637.

Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri' (Luca 14,11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă" (4, 6).

Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).

Ce este iubirea de argint?

Iubirea de argint, care izvorăşte, ca şi alte cugete rele, „din inima. omului" (Marcu 7, 21), este pofta neînfrânată după bunurile pământeşti, considerând câştigarea lor drept scopul principal al vieţii. Ea se arată, pe de o parte, din dorinţa de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin strădania de a păstra cu îndărătnicie cele adunate, adică prin zgârcenie.

Păcatul acesta se împotriveşte dreptăţii şi îndurării, aducând mari pagube semenilor noştri. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţa şi s-au străpuns cu multe dureri" (I Tim. 6, 10).

Ce urmări aduce iubirea de argint?

Iubirea de argint naşte pofte nesăţioase, aţâtă patimi, duce la înşelăciune, furt, minciună, jurământ strâmb, nedreptate, apăsarea semenilor săraci şi depărtare de Dumnezeu. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta", spune Mântuitorul (Matei 6, 21). Ea sfârşeşte uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce şi-a lipit inima de avuţie, precum arată cazul lui Iuda, cel care a vândut pe Mântuitorul pentru 30 de arginţi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe Timotei: „Celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră" (I Tim. 6, 17).

Iubirea de argint fiind o piedică în calea mântuirii, creştinul trebuie să lupte împotriva ei cu virtutea cumpătării, dreptăţii şi îndurării, cerând ajutorul lui Dumnezeu.

Ce este desfrânarea?

Desfrânarea este lăsarea cu totul în voia poftelor trupului, care se aţâţă în noi prin simţurile noastre. Ea izvorăşte din inima (Marcu 7, 21) şi se săvârşeşte în însuşi trupul nostru, ducând la rătăcirea rânduielilor firii aşezate de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi omul este afară de trup. Cine se dedă însă desfrânăriipăcătuieşte în însuşi trupul său" (I Cor. 6, 18).

Pricina pentru care creştinul trebuie să se păzească de desfrânare, o arată tot Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 19-20).

Din desfrânare izvorăsc: cugetele necurate, distrugerea vieţii familiale şi nepăsarea faţă de nevoile celorlalţi semeni. De aceea desfrânaţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9).

Datoria creştinului este că prin post şi rugăciune să lupte împotriva acestui păcat, să alunge gândurile necurate din cugetul său şi să fugă de tovărăşia celor desfrânaţi.

Ce este invidia sau pizma?

Invidia sau pizma este păcatul care ia naştere în inima omului (Marcu 7, 21) şi care prilejuieşte părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea şi suferinţa lui.

Prin invidie se păcătuieşte faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De aceea Sfânta Scriptură ne atrage atenţia, spunând: „Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău" (Iacov 3, 16).

Ce păcate se nasc din invidie?

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, vicleşugul, înşelăciunea, uciderea, precum şi slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale celui pllin de invidie. De asemenea invidia duce şi la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbuşă dragostea curată faţă de El şi faţă de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos»[1].

Creştinul bun se fereşte de acest păcat. El nu pizmuieşte pe omul harnic şi vrednic, spornic în toate cele bune, ci se osteneşte să-i urmeze pilda.

Alungarea pizmei din suflet aduce pacea şi bucuria, pe care nu le cunoaşte cel stăpânit de

ea.

Ce este lăcomia?

Lăcomia este pofta nestăpânită de a mânca şi de a bea peste măsură este un păcat al trupului (Gal. 5, 19).

Lacomul face din mâncare şi băutură ţinta vieţii lui, uitând că acestea sunt numai mijloace de întreţinere a vieţii. Aceasta se întâmplă ori de câte ori credinciosul uită că are un rost mai înalt în viată, o chemare sfântă de îndeplinit.

Mântuitorul ne îndeamnă: „Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6, 31-33). iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Cor. 10,31). La fel, Sfântul Casian Romanul spune: «De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, na ca să ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia»[2].

Ce păcate se nasc din lăcomie?

Din păcatul lăcomiei se nasc: pofta trupească, petrecerile necuviincioase, îngrijirea numai de sine (egoismul), defăimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, mâniile, diferitele boli, întunecarea minţii, pierderea cinstei, nepăsarea faţă de cele sfinte şi tot felul de fărădelegi.

Datoria creştinului este să lupte împotriva lăcomiei, prin virtutea cumpătării, prin post şi rugăciune.

Ce este mânia?

Mânia este supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi pornirea de a ne răzbuna asupra celor care nea-u pricinuit vreun neajuns.

Mânia este şi o lipsă a dragostei, căci: „Dragostea nu se aprinde de mânie" (I Cor. 13, 5).

Sfântul Casian Romanul, vorbind despre mânie, zică că: «Mocnind ea tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conştiinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască»640.

De aceea Sfântul Apostol iacov îndeamnă pe necredincios să fie: „Zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu" (Iaov 1, 19-20).

Mântuitorul însuşi ne spune că tot cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă (Matei 5, 220.

Astfel, din orice pricină ar porni mânia, ea trebuie potolită, căci orbeşte ochii sufletului şi duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel (Fac. 4, 4-8).

Creştinul are datoria să se ferească de păcatul mâniei şi să lupte împotriva ei cu virtutea blândeţii, smereniei şi dragostei către aproapele. Pildă să-i fie însuşi Mântuitorul, care în loc să se mânie pe cei care-L huleau şi-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).

îndreptăţită este numai mânia împotriva gândurilor rele, împotriva patimilor şi a păcatelor, precum şi împotriva lenei, din care odrăslesc o seamă de păcate. Aceasta este mânia sfântă de care a fost pătruns şi sufletul Mântuitorului (marcu 3,5).

Ce este lenea?

Lenea este nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor şi dezgustul pentru munca, fie cu braţele, fie cu mintea.

Lenea aduce: slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti, lipsă de cele trebuincioase vieţii, îndemn la furt, pricină de ceartă şi uitare de Dumnezeu.

Sfânta Scriptură are cuvnte foarte aspre pentru păcatul lenei sau trândăviei, arătând că cei leneşi vor fi aruncaţi în întunericul cel veşnic (Matei 25, 26, 30). Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3, 10). Şi tot el ne îndeamnă: „Nu fiţi leneşi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele" (Evr. 6, 12).

Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt?

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creştinul se împotriveşte cu îndărătnicie poruncilor dumnezeieşti şi tuturor lucrărilor Sfântului Duh. Şi, întrucât virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt lucrări ale Duhului Sfânt, păcatele împotriva Duhului Sfânt se îndreaptă mai ales împotrivă acestor virtuţi.

Astfel, păcate împotriva credinţei sunt:

împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine. De acest păcat s-au făcut vinovaţi fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mântuitorului, declarându-le fapte ale diavolului (matei 9, 34); de asemenea se fac vinovaţi toţi aceia cărora le place să păcătuiască, dar pentru că credinţa creştină îi opreşte, ei o tăgăduiesc, se leapădă de ea, sau o prigonesc.

Păcate împotriva nădejdii sunt:

încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea şi cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26).

Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socot ca păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioil 2, 12-13).

De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul, s-a dus şi s-a spânzurat (Matei 27, 5).

Pacate împotriva dragostei sunt:

Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a împărtăşit, pentru sporul lui în fapte bune, precum şi neîndrumarea celor rătăciţi pe calea cea bună.

Cine se face vinovat de acest păcat nu va putea moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21).

Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel care, cu toate că este creştin, nu voieşte să întrebuinţeze mijloacele puse la îndemână de Sfânta noastră Biserică pentru îndreptarea sa şi petrece în păcate până la moarte, împotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4).

Ce spune Mântuitorul despre păcatele împotriva Duhului Sfânt?

„Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie" (Matei 12, 32).

Din aceste cuvinte înţelegem că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt foarte grele. Ele dezrădăcinează din suflet înclinarea spre pocăinţa şi îndreptare şi-l înstrăinează pe credincios de Dumnezeu. Totuşi, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nu spune că ele nu s-ar putea şterge printr-o căinţă adevărată şi nici că pentru vina lor nu s-ar putea dobândi niciodată iertarea. Pricina neiertării unor astfel de păcate stă în îndărătnicia omului de a nu se pocăi, în împietrirea inimii lui. Cel ce săvârşeşte astfel de păcate nu primeşte iertarea, fiindcă nu voieşte să fie iertat şi nu voieşte să asculte de poruncile lui Dumnezeu.

Dacă, însă, un astfel de vinovat se căieşte din adâncul inimii şi, hotărât să nu mai păcătuiască, cere îndurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfânta Taină a Pocăinţei, el va putea primi iertare, căci nu este păcat, oricât de greu ar fi ei, care să covârşească bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, dar, pocăindu-se, recunoscându-şi păcatul şi hotărându-se să asculte de Mântuitorul până la moarte, a fost iertat şi reaşezat în cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).

Care păcate se numesc strigătoare la cer?

Se numesc strigătoare la cer păcatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele, încât, mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare.

Care sunt păcatele strigătoare la cer?

Păcatele strigătoare la cer sunt:

1)    Uciderea săvârşită cu voie. Un astfel de păcat a săvârşit, de pildă, Cain. Cu privire la acest păcat citim în Sfânta Scriptură: „Şi a zis Domnul (lui Cain): Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ" (Fac. 4, 40).

Tot de acest păcat ţin şi cruzimile prin care se tinde la nimicirea vieţii aproapelui, ca: răpirea libertăţii prin robie, războiul de pustiire, precum şi lovirea în cinstea aproapelui, socotită ca o ucidere morală a lui.

2)   Sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor.

Desfrâul împotriva firii i-a primit numele de sodomie după locuitorii din Sodoma, care pentru acest păcat au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu (Fac.18, 20). Sfântul Apostol Pavel spune ca astfel de fapte ruşinoase nu trebuie să fie nici măcar amintite printre creştini (Efes. 5, 3).

3)  Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor este un păcat împotriva simţului firesc de dreptate al omului.

în Sfânta Scriptură se găsesc multe mustrări împotriva celor ce se fac vinovaţi de acest fel de păcate. „învăţaţi să faceţi bine, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă" (Isaia 1,17). Iar Mântuitorul striga: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţărnicii Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua" (Matei 23, 14).

4)   Oprirea plăţii lucrătorilor, care de asemenea răneşte dreptatea socială. De acest păcat ţin: specula ce se face cu braţele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei parţi din plată, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. ,fată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, striga; şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4).

5) Lipsa de cinste şi mulţumire faţă de Părinţi. „Cel ce bate pe tată sau pe mamă, să fie omorât. Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât", se spune în Sfânta Scriptură (Ieş. 21, 15-16).

Ne putem face părtaşi şi de păcatele altora?

Da, şi iată cum:

1)   Când poruncim altora săpăcătuiască (Matei 2, 16);

2)    Când dăm sfat altora să păcătuiască (Ioan 11, 49-50);

3)   Când îndemnăm la păcat;

4)  Când ne învoim la păcatul altuia (Fapte 22, 20);

5)  Când tăcem şi nu înfruntăm pe cel ce păcătuieşte (Pilde 29, 24);

6)  Când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătoşi;

7)  Când ascundem şi apărăm pe păcătoşi (Luca 11, 47-48);

8)  Când încuviinţăm păcatele altora (Rom. 1, 32);

9)   Când dăm prilej de sminteală spre păcat (Luca 22, 3-6). în măsura în care luăm parte la păcatele altora, stă şi vina şi răspunderea noastră.

Dar, mai presus de ferirea de păcat, datoria creştinului este să ducă o viaţă morală.

Ce înseamnă a duce o viaţă morală?

A duce o viaţă morală înseamnă a păzi poruncile dumnezeieşti. Prin porunci îşi arată Dumnezeu voia Sa cea atotsfântă, după care trebuie să se călăuzească creştinul în viaţă, căci spune Mântuitorul: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21).

De aceea, datoria creştinului este să cunoască, să înţeleagă bine şi să împlinească cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul le-a cuprins şi le-a desăvârşit pe scurt în porunca dragostei (Matei 22, 37-39).



[1]    Hristoitia, trad. rom., Bucureşti, 1937, p. 286.

[2]    Filocalia, vol. 1, p. 39.

CELE ZECE PORUNCI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996
Care este porunca întâi?

Porunca întâia este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" (Ieş. 20, 2-3).

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul şi singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea şi slava dumnezeiască, şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea întunecată de păcat (idoli). Creştinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască şi să-L iubească numai pe Dumnezeu, mai presus de orice; numai Lui să-I închine toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui.

Porunca aceasta cere creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?

împotriva acestei porunci păcătuieşte:1) Cel ce se închină la idoli; 2) Cel ce, cu ştiinţă şi voinţă, crede altfel decât învaţă Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, adică ereticii; 3) Cel ce se leapădă de învăţătura creştină (apostaţii); 4) Cel ce nu ascultă de rânduielile bisericeşti cuprinse în canoanele Sfintei noastre Biserici (schismaticii); 5) Cel ce e stăpânit de credinţe de arte (superstiţii) şi aleargă la tot felul de descântece, vrăjitorii, chemarea spiritelor celor morţi şi alte lucruri de felul acesta; 6) Cel ce este stăpânit de nădejdea greşită că, oricât ar păcătui, Dumnezeu îl va ierta, căci El este bun, precum şi cel ce pierde nădejdea că Dumnezeu îl mai poate ierta vreodată pentru păcatele făcute şi de aceea nu se mai osteneşte pe calea binelui; 7) Cel ce se iubeşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu.

Se opreşte oare prin porunca întâi cinstirea îngerilor şi a sfinţilor?

Nu, căci cinstirea dată lor este - precum s-a arătat mai înainte - alta decât aceea care se dă lui Dumnezeu. îngerilor şi sfinţilor se roagă creşti nul numai pentru ca aceştia să mijlocească pentru el către Dumnezeu, prin rugăciunile lor.

Care este porunca a doua?

Porunca a doua este aceasta: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor" (Ieş. 20, 4-5).

Ce învaţă porunca aceasta?

Porunca a doua învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.

Dar ce înţeles poate să aibă această poruncă la creştini?

Este drept că creştinii nu se mai gândesc astăzi la zei mincinoşi, adică la idoli, aşa cum credeau unele popoare din vechime. Dar cuvântul „idol" a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, iubirea de argint, este numită de Sfântul Apostol Pavel „închinare la idoli" (Col. 3, 5); tot asemenea lăcomia la mâncări şi băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele (Filip. 3,19). Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care 1-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.

De aceea, ca să nu fie învinovăţit de idololatrie, creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor creştinii calcă în vreun chip porunca aceasta?

Nu, căci - precum s-a arătat - creştinii nu se închină materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.

Porunca aceasta nu opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii) şi despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

Care este porunca a treia?

Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui" (Ieş. 20, 7).

Ce învaţă porunca aceasta?

Aceasta poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţa sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul „mama" sau „tata" trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea.

De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuşi este sfânt.

În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deşert?

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:

1)  Purtarea necuviincioasă în biserică;

2)  Necinstirea lucrurilor sfinte;

3)  Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;

4)  Înjurături sau blesteme;

5)  Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;

6)  Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este adevărat;

7)  Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;

8)  Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi chezăşie pentru lucruri neînsemnate.

Jurământul este, oare, oprit cu desăvârşire?

Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru neînsemnat şi când cel ce jură este hotărât să spună numai adevărul.

Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: „Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi" (Evr. 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rom.1, 9; I Cor. l, 23; Gal. 1, 20).

Când Mântuitorul a spus: „Să nu vă juraţi nicidecum... ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât aceasta de la cel rău este" (Matei 5, 34, 37), El nu a oprit cu desăvârşire jurământul, ci numai jurământul făcut cu uşurinţă şi pentru lucruri neînsemnate şi neadevărate.

Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte fiind o faptă de slujire a lui Dumnezeu, căci prin el se recunoaşte că Dumnezeu este atotştiutor şi atotprezent, trebuie ţinut cu sfinţenie. Călcarea lui este păcat, după cum păcat este şi jurământul mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, creştinul trebuie să se ferească de a jura cu uşurinţă sau în chip mincinos.

Ce este făgăduinţa sau votul?

Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.

În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel, Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu (Fac. 28, 20-22); iar Sfântul Apostol Pavel i-a tuns părul capului, pentru împlinirea unei făgăduinţe (Fapte 21, 23-26).

Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamna lipsă de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta" (Deut. 23, 21-22).

De aceea, înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini, căci „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit" (Eccl. 5, 4).

Care este porunca a patra?

Porunca a patra este aceasta: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinte şti. Lucrează şaşe zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Ieş. 20, 8-11).

Ce învaţă porunca aceasta?

Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.

Este munca o datorie pentru creştin?

Da, munca este o datorie pentru fiecare creştin, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3, 10).

Când a dat Dumnezeu porunca muncii?

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a aşezat în grădina raiului „ca s-o lucreze şi s-o păzească" (Fac. 2,15). Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale „în sudoarea feţei" (Fac. 3,19). Astfel este lesne de înţeles că, din pricina asprimii ei, munca n-a fost făcută cu plăcere. Lumea veche căuta să scape de ea, o privea ca o înjosire, se ruşina de ea şi o lăsa pe seama sclavilor.

Cum este considerată munca în învăţătura creştină?

învăţătura creştină a schimbat părerea din vechime asupra muncii. Mântuitorul a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez" (Ioan 5,17) şi a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe Ucenicii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu braţele. De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde îndemnătoare la muncă: „Cea mai scumpă comoară pentru om este munca' (Pilde 12, 27).

Ce foloase aduce omului munca?

Prin muncă, omul îşi câştigă în chip cinstit cele ale traiului şi îşi dezvoltă puterile trupeşti şi sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de virtuţi. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă simţămintele, aduce răbdare, bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătură ispitele.

După învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braşele, cât şi muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.

Ce învaţă Biserica noastră despre răsplătirea muncii?

Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10, 7), Biserica noastră învaţă că muncitorul trebuie să fie plătit, după merit, pentru munca sa. Nedreptăţirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca lui şi asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt păcate strigătoare la cer, după cum spune Sfânta Scriptură: „Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4).

Creştinismul cere muncă de la fiecare credincios, preţuieşte munca după merit şi socoteşte lenea şi trăirea din munca altora drept un mare păcat.

Dar creştinismul mai învaţă că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" (Marcu 8, 36).

Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului.

De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

Care este ziua de odihnă?

în Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului.

Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră" (I Cor. 15, 14).

Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-de- dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt" (Ioan 20, l; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16,1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele „ziua întâia a săptămânii" sau „într-una din sâmbete" exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat" sau „sâmbăta" atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei" sau „întâia a sâmbetelor" sau „una dintre sâmbete". A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică.

Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1-4).

Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „In ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii" (Fapte 20, 7). «A frânge pâinea» înseamnă că Ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împartăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică.

Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi Apostoli.

Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Care este porunca a cincea?

Porunca a cincea este: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie" (Ieş. 20, 12).

Cele patru porunci dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El.

Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească.

Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii.

Ce înseamnă a cinsti pe părinţi?

A cinsti pe părinţi înseamnă:

1)  A-i iubi, adică a le dori şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi este şi o poruncă a firii; de aceea o şi găsim la toate popoarele, chiar şi la toate vieţuitoarele, oricât de sălbatice ar fi ele.

2)   A asculta de ei. „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul, că aceasta este cu dreptate" (Efes. 6,1). „Fiule, păzeşte povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale" (Pilde 6, 20).

3)   A nu-i supăra cu ceva şi a ne purta faţă de ei cu toată cuviinţa, vorbind despre ei şi cu ei numai de bine. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe mama sa şi sângele său este asupra sa" (Lev. 20, 9).

4)   A-i ajuta la nevoie, mângâindu-i în necazuri, şi înseninându-le bătrâneţile. „Fiule, sprijineştepe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-lmâhni în viaţa lui" (Int. Sir. 3, 12).

Pilda în privinţa aceasta este Însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (Ioan 19, 26-27).

5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă şi păstrându-le frumoasă amintire.

De ce la porunca despre cinstirea părinţilor Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduinţa fericirii şi a vieţii îndelungate?

Dumnezeu adaugă făgăduinţa aceasta pentru a îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în orice fel de viaţă obştească.

Pe cine mai trebuie să cinstească copiii asemenea părinţilor lor?

Copiii au datoria să cinstească, asemenea părinţilor lor, pe toţi oamenii care într-un fel oarecare poartă grija de binele şi fericirea lor. Aşa sunt: preoţii, care se îngrijesc de mântuirea lor sufletească, învăţătorii, care le luminează şi îmbogăţesc mintea cu învăţături folositoare pentru viaţă, naşii de Botez etc.

Dar părinţii au datorii faţă de copii?

În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni şi creşte puii lor; cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptură cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrata cu judecată.

După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părintilor faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. Din ea răsar simţămintele cele mai alese, pe care învăţătura creştină caută să le îndrepte spre slava lui Dumnezeu şi fericirea credincioşilor Săi.

După învăţătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare răspundere.

Care sunt datoriile părinţilor faţă de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:

1)   Să-i iubească, să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor, căci: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (I Tim. 5, 8).

2)   Să le dea un mijloc de a câştiga în chip cinstit cele trebuincioase traiului.

3)    Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai patriei cereşti.

Temelia bunei creşteri a copiilor o pun părinţii prin sfaturile şi pilda vieţii lor, lăudând, mustrând şi la nevoie chiar şi pedepsind, căci: „Care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?" (Evr.12, 7). Îndeosebi, credincioşii trebuie să se îngrijească de buna creştere a copiilor şi în cele religioase şi morale, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului" (Efes. 6, 4). Învăţătura şi pilda bună a părinţilor se întipăresc adânc în inima copiilor şi-i deprind la viaţa cinstită.

Care este porunca a şasea?

Porunca a şasea este: „Să nu ucizi" (Ieş. 20, 13).

Ce învaţă porunca aceasta?

Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe păânt. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El, şi nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei.

Apoi, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al vieţii pământeşti pentru creştini. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti»[1].

Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios.

Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a şasea din Decalog, când opreşte uciderea.

Câte feluri de ucidere sunt?

Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească.

Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui cu orice fel de armă, sau lovirea şi rănirea lui, care-i aduc mai târziu moartea.

Tot ucidere a aproapelui înseamnă:

1)  Istovirea lui printr-o muncă ce-i întrece puterile trupeşti şi astfel îi grăbeşte sfârşitul;

2)    Purtarea cu asprime faţă de el, ceea ce-1 amărăşte şi, de asemenea, îi poate scurta viaţa;

3)  Lăsarea lui să moară de foame, fie că nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie că nu i se dă putinţa să şi le câştige singur;

4)   Orice faptă care-i primejduieşte şi nimiceşte viaţa.

5)  Ucidere înseamnă şi avortul, cu buna ştiinţă şi voie.

Ce înseamnă uciderea sufletească?

Uciderea sufletească înseamnă pildă rea, prin vorbe şi fapte necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a se abate din calea cea bună şi a păcătui, ceea ce îi aduce moartea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte" (Iacov 1, 15). Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui de i-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare" (Marcu 9, 42).

Tot ucidere sufletească înseamnă: pizma, mânia, clevetirea şi ura aproapelui, căci „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni" (I Ioan 3, 15).

Porunca a şasea opreşte numai uciderea aproapelui?

Nu. Această poruncă opreşte şi sinuciderea, adică nimicirea cu bună ştiinţă şi voie a vieţii proprii. Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este împotriva firii a ne ucide pe noi înşine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, viaţa noastră este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, şi deci nu avem voie să facem cu ea ce voim.

Este şi o sinucidere sufletească?

Da, şi anume atunci când omul consimte să trăiască în păcat, căci: „Plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23).

Este uciderea un păcat greu?

Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţa de aproapele şi faţă de sine însuşi. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din Pământ" (Fac. 4, 10).

De ce este uciderea un păcat foarte greu?

Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:

1)  Se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;

2)    Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra vieţii şi a morţii;

3)     Se răpeşte un drept firescă al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;

4)   Se calcă porunca dragostei;

5)   Se ştirbesc drepturile societăţii faţă de care fiecare om are anumite datorii de împlinit;

6)    Se ucid serii întregi de urmaşi; care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de mare folos societăţii. Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului şi împotriva societăţii.

în ce priveşte pe sinucigaşi, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreşte înmormântarea lor după rânduielile creştineşti. Aceasta, bineînţeles, dacă atunci când s-au sinucis au fost în deplinătatea minţii.

Care este porunca a şaptea?

Porunca a şaptea este: „Sa nu fii desfrânat" (Ieş. 20, 14). 149. Ce se opreşte prin această poruncă?

Prin această poruncă sunt oprite toate cugetele şi dorinşele necurate, toate cuvintele şi faptele necuviincioase de care creştinul trebuie să se ruşineze înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. De asemenea, porunca această opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul desfrânării; precum: îmbrăcămintea necuviincioasă, necumpătarea în mâncare şi băutură, citirea cărţilor pornografice, jocurile şi cântecele necuviincioase, beţia şi lenea. Tot de păcatul desfrânării ţine şi călcarea credinţei dintre soţ şi soţie, adică adulterul.

Dragostea dintre soţ şi soţie trebuie să se asemene în curăţie cu dragostea dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 21-33). Orice abatere de la această dragoste curată, fie şi numai cu gândul, înseamnă o călcare a poruncii a şaptea (Matei 5, 28). Dar şi până la căsătorie, creştinul trebuie să se păzească curat de orice desfrânare. Dacă unul dintre soţi moare, iar cel rămas în viaţă nu poate să se păzească curat, atunci să se recăsătorească (I Tim. 5, 14). Biserica îngăduie căsătoria a doua şi chiar pe a treia.

Este desfrânarea un păcat mare?

Desfrânarea este un păcat foarte mare, fiindcă răpeşte omului curăţia trupească şi sufletească, vatămă sănătatea, întunecă mintea, împietreşte inima şi îndepărtează pe credincios de Dumnezeu. Pe de altă parte, ea mai îndeamna şi la alte păcate, ca: minciuna, furtul, omorul.

Sfânta Scriptură îndeamnă să fugim de păcatul desfrânării: „Fugiţi de desfrânarei Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său" (I Cor. 6, 18). Cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 8-9). Datoria creştinului este, deci, să se ferească de acest păcat şi de toată ispita spre el, prin rugăciune, post, munca şi stăpânirea poftelor.

Care este porunca a opta?

Porunca a opta este: „Să nufurf (Ieş. 20, 15).

Ce opreşte această poruncă?

Această poruncă opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor străine. împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin:

1)  Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);

2)   Luarea cu sila şi pe faţă a lucrurilor altuia (prădare);

3)  Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu măsuri mincinoase, delapidare;

4)    Vânzarea celor trebuitoare traiului cu preţuri de două sau mai multe ori mai mari (specula);

5)  Luarea de dobândă mare (cămătărie);

6)  Oprirea plăţii cuvenite lucrătorilor;

7)   Luarea de bani pentru lucruri pe care cineva este îndatorat de slujba sa să le facă, sau pentru a le face altfel de cum cere legea (mita);

8)  Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut;

9)   Neîmplinirea datoriei cerute de slujba pe care o are cineva, adică primirea unei plaţi fără a munci;

10)  Trăirea din cerşetorie, atunci când cineva poate să-şi câştige hrana prin muncă;

11)     însuşirea lucrurilor închinate lui Dumnezeu sau lăsate prin daruri şi testamente Bisericii (sacrilegiu);

12)   Vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor, adică cumpărarea cu bani, şi nu dobândirea prin vrednicie, a puterii de a săvârşi slujbe bisericeşti (simonie).

Este furtul un păcat greu?

Da, furtul este un păcat greu, fiindcă loveşte în datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproapele nostru.

Sfântul Apostol Pavel îl numără printre păcatele care îl lipsesc pe făptuitor de împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10).

Deci, datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă numai prin muncă cinstită şi nicidecum să-şi însuşească pe nedrept lucrurile străine.

Care este porunca a noua?

Porunca a noua este: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău" (Ieş. 20, 16).

Ce opreşte această poruncă?

Această poruncă opreşte minciuna, care înseamnă tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului, pentru a înşela, rătăci şi păgubi pe altul.

Cum se poate săvârşi minciuna?

Minciuna se săvârşeşte cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau şi numai cu anumite semne, sau cu tăcerea. De pildă, cineva ţie ca ceea ce se spune despre altul nu este adevărat şi, totuşi, nu arată adevărul, ci tace, zâmbeşte sau face un semn de întărire a celor spuse.

Care sunt chipurile minciunii?

Minciuna poate lua diferite chipuri. Iată pe cele mai însemnate dintre ele:

1)  Mărturia mincinoasă, jurământul strâmb şi pâra nedreaptă împotriva aproapelui;

2)   Năravul de a adăuga câte ceva la adevărul lucrurilor, adică de a înflori mereu lucrurile, încât nu se mai poate şti care este adevărul. De asemenea, năravul de a te lauda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tăinui pe cele avute, spre a înşela pe alţii;

3)   Viclenia sau vorba cu două înţelesuri, din care nu se poate deosebi adevărul şi prin care se urmăreşte înşelarea cuiva;

4)   Prefăcătoria (falsitatea), adică ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei şi al binefacerii, spre a înşela şi păgubi pe alţii;

5)   Linguşirea, care înseamnă lăudarea cuiva pentru însuşiri pe care acela nu le are, în scopul câştigării de foloase nemeritate;

6)    Făţărnicia (ipocrizia), adică primirea fără gând curat a părerilor şi spuselor altuia, pentru a câştiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinşi de făţărnicie una gândesc şi alta spun şi fac. De păcatul făţărniciei se fac vinovaţi şi cei care se arată că ţin rânduielile bisericeşti, pe când, de fapt, nu le ţin. Pe vremea Mântuitorului cădeau în păcatul făţărniciei mai ales fariseii şi cărturarii; de aceea minciuna prin făţărnicie se mai numeşte şi fariseism;

7)   Grăirea de rău, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a făcut, cu gândul de a-i face rău. Tot aici se numără şi răspândirea celor născocite pe seama cuiva.

Este minciuna un păcat?

Din orice motiv s-ar spune şi în orice chip s-ar săvârşi, minciuna este păcat mare şi iata de ce:

1)    Credinciosului îi este dat de Dumnezeu să caute, să cunoască şi să mărturisească adevărul, având ca tălmaci al gândurilor şi simţămintelor sale, graiul.

Minciuna, făcând rea întrebuinţarea de grai, nesocoteşte acest dar de mare preţ cu care este înzestrat numai omul, şi prin aceasta înjoseşte pe omul mincinos şi păgubeşte pe ceilalţi semeni. Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furişează pe nesimţite în sufletul omului, prinde rădăcini şi numai cu mare greutate poate fi scoasă;

2)   După învăţătura Sfintei noastre Biserici, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în om chipul lui Dumnezeu care este adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul diavolului care este tatăl minciunii;

3)   Omului îi este dat sa trăiască împreună cu alţii. Viaţa de obşte poate înflori însă numai dacă oamenii au încredere unii în alţii, iar încrederea între ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă, înăbuşind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăveşte legăturile de dragoste şi de dreptate dintre ei şi astfel face cu neputinţă înflorirea vieţii de obşte.

Omul pârâtor, trădator şi martor mincinos, este fiară prefăcută şi mult împleticită, tulbură judecăţile, desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe stăpânitori, face dezbinări, întărită pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsă sânge, păgubeşte, răpeşte, nedreptăţeşte, dezbracă orfanii, întristează văduvele, dărâma case, risipeşte sate, pustieşte oraşe şi pierde popoare întregi[2].

Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciună i-a făcut pe cei dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu şi de atunci îndeamnă mereu la acest păcat. De aceea, în Sfânta Scriptură diavolul este numit: Tatăl minciunii" (Ioan 8, 44).

Dumnezeu urăşte minciuna: „Buzele cele grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului" (Pilde 12, 22). Fiind faptă urâtă, minciuna nu poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu poate scapa însă nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: „Partea... tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua" (Apoc. 21, 8).

De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de păcatul minciunii: „Nu vă minţiţi unul pe altul" (Col. 3, 9). Sau: „Lepădând minciuna grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădular" (Efes. 4, 25).

Deci, porunca a noua din Decalog, oprind mărturia mincinoasă şi orice fel de minciună, cere fiecărui creştin să spună adevărul şi să se straduiască pentru biruinţa adevărului. „Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug" (I Petru 3, 10).

Este dator creştinul să spună întotdeauna tot ceea ce ştie?

Datoria adevărului nu cere întotdeauna mărturisirea tuturor celor ştiute. Ea este îngrădită prin datoria de a păstra nedescoperite lucrurile care ni s-au încredinţat pe temeiul încrederii în cuvântul nostru că vom păstra tăcerea (datoria discreţiei, adică a păstrării celor încredinţate spre a nu fi destăinuite). De asemenea trebuie păstrate nedestăinuite şi lucrurile în legătură cu slujba fiecăruia, după cum cere legea (Datoria secretului profesional).

Destăinuirea lucrurilor încredinţate spre păstrare se poate face numai la cererea autorităţilor îndreptăţite, sau când prin tăcerea asupra lor se păgubeşte viaţa de obşte.

Numai destăinuirile creştinului la Sfânta Taină a Spovedaniei nu pot fi date în vileag niciodată de către duhovnic.

Care este porunca a zecea?

Porunca a zecea este: „Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău" (Ieş. 20, 17).

Ce opreşte această poruncă?

Porunca a zecea opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte.

Această poruncă opreşte deci toate cugetele, dorintele şi poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele. Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim şi să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naşte moartea veşnică (Iacov 1,15). Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19).

Aşadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălăşluiesc în inima omului şi se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creştinul este dator să se curăţească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: „Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu" (II Cor. 7, 1).



[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G., XLVIII. col. 86. 232

[2] Sfântul Ioan Gura de Aur, Hristoitia, p. 101 236

 

 

 

 

DATORIILE CREȘTINULUI CĂTRE SINE ÎNSUŞI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce înţelegem prin datoriile creştinului către sine însuşi?

Pentru a putea face faţă aşa cum se cuvine diferitelor trebuinţe ale vieţii şi pentru a-şi îndeplini menirea sa morală, creştinul are nevoie de pregătire sufletească şi trupească. Această pregătire o au în vedere tocmai datoriile către sine insuşi. Prin mijlocirea lor, puterile şi însuşirile credinciosului, ajutate de harul sfinţitor, înfloresc şi rodesc binefăcător în viaţă.

De câte feluri sunt datoriile către sine însuşi?

Datoriile către sine însuşi sunt de două feluri: unele privesc întreaga fiinţă a credinciosului, iar altele, fiecare parte alcătuitoare a fiinţei sale, adică sufletul şi trupul.

Care sunt datoriile creştinului către întreaga sa fiiinţă?

Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi de seamă: cinstirea de sine, dragostea de sine şi smerenia.

Ce este cinstirea de sine?

Cinstirea de sine este virtutea, prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu care Dumnezeu 1-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte fapturi.

 

Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-1 deosebesc de toate celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul este creat „după chipul lui Dumnezeu" (Fac. 1, 26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este „templu al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19) şi chemat la fericirea veşnică. Faptul acesta, de bună seamă, trebuie să-i fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţa darurile şi vrednicia cu care 1-a înzestrat Dumnezeu numai pe el, adică îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine.

În ce chip îşi arată creştinul cinstirea de sine?

Creştinul îşi arată cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care întuneca şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el; iar pe de altă parte, prin săvârşirea falptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun.

Ce este cinstea sau numele cel bun?

Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoaşterea de către ceilalţi semeni a vredniciei morale şi a muncii cuiva. Ea se câştigă prin năzuinţa firească a credinciosului de a­şi îndeplini conştient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine.

în Sfânta Scriptură se spune că „Un nume bun este mai de preţ, decât bogaţia" (Pilde 22,1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.

Care sunt foloasele cinstirii de sine?

Cinstirea de sine este un scut puternic împotriva ispitelor păcatului, îndemn tare de a stărui şi înainta în virtute, izvor bogat al dragostei şi mulţumirii către Dumnezeu pentru darurile primite, precum şi al dragostei către aproapele care şi el, asemenea, este creat după „chipul lui Dumnezeu".

Care sunt păcatele împotriva cinstirii de sine?

Păcatele împotriva cinstirii de sine sunt: înjosirea prin făţărnicie, linguşirea, vieţuirea păcătoasă şi nepăsarea faţă de cinstea proprie.

Ce este dragostea de sine?

Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harul sfinţitor, năzuieşte să- şi dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.

Deci, pe când dragostea firească de sine se cuprinde în imboldul păstrării vieţii, virtutea dragostei de sine se arată prin păstrarea, sporirea şi buna întrebuinţare a darurilor primite de la Dumnezeu.

În ce chip îşi arată creştinul dragostea de sine?

Creştinul îşi arată dragostea de sine prin grija faţă de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti şi de mântuirea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îi va pierde?" (Matei 16, 26), precum şi prin grija pentru sănătatea trupului şi pentru folosirea lui în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Care sunt foloasele dragostei de sine?

Virtutea dragostei de sine, fiind nedespărţită de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, este neapărat necesară pentru mântuire. Fără ea, creştinul nu poate împlini lucrul pe care i 1-a încredinţat Dumne zeu în această viaţă, nu poate fi stăruitor în bine şi nici nu poate folosi bine virtuţile creştineşti. Ea înfrânează poftele rele, duce la ferirea de păcat şi la împodobirea cu alese virtuţi creştine.

Care sunt păcatele împotriva dragostei de sine?

Păcatele împotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, în ura de sine, arătată prin săvârşirea de fapte rele, precum citim în Sfânta Scriptură: „De vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii" (Rom. 8, 13).

Ce este smerenia?

Smerenia, întâlnită cu adevărat numai în religia creştină, este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. „Ce ai, pe care să nu-l fi primit; iar dacă L-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).

Dar pentru că, pe lângă însuşiri bune, fiecare om are şi slăbiciuni, smerenia mai cere ca fiecare să-şi recunoască şi slăbiciunile sale, precum şi să recunoască în acelaşi timp şi părţile bune ale aproapelui.

Aşadar, smerenia nu se împotriveşte cinstirii şi dragostei de sine. Dimpotrivă, cu cât creştinul este mai pătruns de înaltă vrednicie a firii sale şi de înălţimea chemării sale, cu atât mai mult el va şti să preţuiască şi darurile date de Dumnezeu lui şi aproapelui, recunoscându- şi totodată atât slăbiciunile sale, cât şi dependenţa sa întru toate de Dumnezeu.

Este smerenia necesară mântuirii?

Da, pentru că fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a harului dumnezeiesc, nici credinţă desăvârşită, nici rugăciunea cuviincioasă, nici pocăinţa adevărată şi nici stăruinţa în bine.

Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuţi creştine, fiind cu drept cuvânt numită temelia lor. Aşa, de pildă, credinţa este smerenie a minţii; ascultarea, smerenie a voii; pocăinţa, smerenie a poftelor şi a patimilor. De aceea Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli îndeamnă cu multă stăruinţă, prin cuvânt şi pildă, la împodobirea cu virtutea smereniei: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29), spune Mântuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit într-atât încât a luat chipul neputinţei noastre şi S-a făcut om. El a trăit o viaţă plină de lipsuri, urmărind împlinirea lucrării de mântuire a oamenilor, iar nu strălucirea trecătoare a vieţii pământeşti.

De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă la smerenie, spunând că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har„ (I Petru 5, 5).

Pilde alese de smerenie găseşte creştinul în viaţa Maicii Domnului şi a celorlalţi sfinţi.

Care sunt însuşirile smereniei?

Smerenia creştină trebuie să fie: 1) Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă; altfel ea este făţărnicie şi mândrie tăinuită; 2) Să fie unită cu adevărata cinstire şi dragoste de sine şi cu încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată; 3) Să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală.

Care sunt roadele smereniei?

Roadele cele mai de seamă ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El; 2) Căinţa pentru păcate şi dorul după conlucrarea cu harul sfinţitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) Înfrânarea imboldului după laude şi măriri deşarte; 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea şi îngăduinţa faţă de aproapele.

Care sunt mijloacele pentru câştigarea smereniei?

Mijloacele potrivite pentru câştigarea smereniei sunt: 1) Rugăciunea pentru dobândirea ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la învăţătura Mântuitorului, la pilda vieţii Sale şi a sfinţilor; 3) Cunoaşterea adevărată de sine, căci cine se cunoaşte bine pe sine şi îşi cunoaşte însuşirile sale bune, dar şi slăbiciunile şi pornirile sale pătimaşe şi are voinţa să le stăpânească, poate evita faptele rele şi stărui în cele bune.

Care sunt păcatele împotriva smereniei?

Păcatele împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine peste măsură, din care răsar multe alte rele. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (I Petru 5, 5). Căci, pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor.

Păcat împotriva smereniei este şi înjosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrări nefolositoare.

Care sunt datoriile creştinului faţă de sufletul său?

După învăţătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creaţie dumnezeiască, chipul lui Dumnezeu în om, partea spirituală şi nemuritoare care-l deosebeşte pe om de orice altă făptură, deci partea cea mai de preţ a fiinţei sale.

Din această cauză, datoriile către suflet sunt cele mai sfinte pentru creştini. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viaţa pământească potrivit legilor morale şi a dobândi fericirea cerească.

Puterile sufleteşti sunt: mintea, vointa şi simţămintele.

În ce se cuprinde grija faţă de minte?

Mintea este puterea sufletească prin care omul cunoaşte şi înţelege lucrurile. în ea a sădit Dumnezeu năzuinţa de a cunoaşte adevărul, de a pătrunde în tainele lumii create şi a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe.

Datoria creştinului este de a înlesni această năzuinţă şi lucrare a minţii sale şi de a-i da prilej să-şi adune cunoştinţe bogate şi temeinice, prin care se ridică şi înfloreşte viaţa.

îndeosebi, creştinul trebuie să se îngrijească de luminarea şi înzestrarea minţii sale cu învăţătura propovăduită de sfânta noastră Biserică Ortodoxă în care se cuprind adevărurile veşnice, descoperite de Dumnezeu. Practica vieţii creştine a dovedit că învăţătura creştină este izvor nesecat de cunoştinţe folositoare şi că nu este trebuinţă a vieţii care să nu poată fi îndrumată spre bine, în lumina ei. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclia care luminează sufletul, spune Sfântul Antonie cel Mare.

Creşterea bună în familie, învăţămintele din şcoală, aşezămintele culturale, bibliotecile cu cărţi bune, şi mai ales Biserica, cu slujbele ei şi cu propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, pun la îndemâna credinciosului mijloacele potrivite pentru împlinirea datoriei de a-şi lumina mintea.

  1. În ce chip poate păcătui creştinul împotriva acestei datorii? împotriva acestei datorii creştinul poate păcătui prin nepăsarea faţă de adevăr şi îndeosebi faţă de adevărul creştin şi prin lenea de a-şi însuşi cunoştintele roditoare de bine vremelnic şi veşnic.
  2. În ce se cuprinde grija faţă de voinţă?

Voinţa este puterea sufletească prin care omul îşi aduce la îndeplinire gândurile şi dorinţele sale. în ea a sădit Dumnezeu năzuinţa spre bine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, voinţa omului a fost îndreptată numai spre bine. în urma păcatului strămoşesc însă, slăbindu-i-se puterea, ea s-a îndreptat mai mult spre rău, fără să-şi piardă însă puterea de a se hotărî şi spre bine. Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recâştigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile voinţei spre rău. Astfel, având ajutorul dumnezeiesc, datoria creştinului este ca, prin virtutea înfrânării şi a bărbăţiei, să-şi întărească puterea voinţei sale, încât aceasta, în chip statornic, să se îndrepte numai spre împlinirea faptelor bune. ,Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele" (Rom.12, 21).

Statornicia voinţei omului pe calea binelui se numeşte caracter moral. Omul împodobit cu caracter moral nu se lasă abătut din calea binelui, oricâte greutăţi, ispite şi primejdii ar întâlni. El îşi îndeplineşte totdeauna în chip deplin datoriile sale, ţine seama de drepturile semenilor săi, caută să fie folositor obştii, iar prin viaţa şi faptele sale îşi dă silinţa să fie pildă bună altora.

Împotriva datoriei de a-şi întări voinţa spre bine, se păcătuieşte îndeosebi prin neînfrânarea poftelor şi a pornirilor rele.

În ce se cuprinde grija faţă de simţăminte?

Simţămintele, prin care credinciosul îşi dă seama de ceea ce este frumos, plăcut şi bine, sau neplăcut şi rău, au mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii sale religios-morale. De alta parte însă, simţămintele omeneşti sunt supuse rătăcirii mai mult decât celelalte puteri sufleteşti. Din această pricină, datoria creştinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, să-şi stăpinească cu mintea şi cu voia simţămintele şi să le îndrumeze astfel încât ceea ce vor spune ele că-i plăcut, bun, frumos şi moral să fie într-adevăr aşa.

Prin ce mijloace se poate face acest lucru?

Simţămintele pot fi îndrumate şi întărite în binele moral prin înfrânarea patimilor, prin citirea cărţilor ziditoare de viaţă morală şi îndeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumuseţilor naturii, prin muzică aleasă, pictură frumoasă.

Simţămintele curate se nasc în sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfântă despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, arătată de Mântuitorul, despre curajul Sfinţilor Apostoli în propovăduirea învăţăturii creştine sau despre statornicia în credinţă a sfinţilor mucenici.

De asemenea psalmii, rugăciunile, sfintele slujbe, cântările şi pictura religioasă sunt izvor de învăţăminte înalte.

Simţămintele produc fiori sufleteşti, care duc la hotărâri tari, la pocăinţă şi la însufleţire spre fapte bune.

Care sunt datoriile creştinului către trupul său?

Datoriile creştinului către trupul său se cuprind, pe scurt, în grija de viaţă şi de sănătatea lui.

După învăţătura creştină, trupul este zidire a lui Dumnezeu, locuinţă şi slujitorul sufletului. El ia parte la primirea Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi preamărirea în viaţa cea de după moarte (Rom. 8,11).

Pe de altă parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul căreia creştinul trebuie să-şi pregătească mântuirea, după cuvintele Mântuitorului: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (Ioan 9, 4).

Viaţa având un astfel de preţ, creştinul are şi datoria şi dreptul de a o păstra şi apăra, atât pentru el cât şi pentru obşte, precum cere şi porunca dumnezeiască: «să nu ucizi».

Viaţa nu poate fi nicicând jertfită?

Viaţa trupească este un bun însemnat, dar nu cel mai mare bun al credinciosului. De aceea şi datoria pentru păstrarea ei nu este fără margini. Sunt împrejurări în care primejduirea şi jertfirea vieţii este chiar o datorie. Astfel, Sfinţii Apostoli au îndurat prigoniri şi moarte pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii. Sfinţii Mucenici au preferat să moară decât să se lepede de Mântuitorul, împlinind cuvântul Domnului, care spune: „Nu va temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă" (Matei 10, 28). Pe de altă parte, preoţii, medicii, îngrijitorii celor cuprinşi de boli molipsitoare îşi pun adesea viaţa în primejdie, ca şi soldaţii care apară patria. împlinirea conştiincioasă a datoriilor legate de chemarea lor le cere acest lucru pentru binele obştesc.

Aşadar, sunt împrejurări care cer primejduirea şi chiar jertfirea vieţii, dar numai pentru bunuri de preţ înalt şi din dorinţe curate, iar nu din dorinţa de a fi lăudat de oameni.

în afară de astfel de împrejurări deosebite, datoria creştinului este de a-şi păstra viaţa trupului şi a îngriji de sănătatea lui. Căci, cu cât trupul este în mai bună stare, cu atât slujeşte mai bine sufletului.

În ce chip se îngrijeşte creştinul de sănătatea trupului?

Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin:

1)   Hrana potrivită şi cumpătare, căci omul mănâncă pentru a trăi, şi nu trăieşte pentru a mânca. Iar după pilda Mântuitorului şi învăţătura Sfinţilor Apostoli, creştinul trebuie să ia totdeauna mâncarea cu „binecuvântare", adică cu rostire de rugăciuni înainte şi după masă (I Tim. 4, 4, 5).

2)   Imbrăcăminte trebuitoare pentru înfăţişarea cuviincioasă şi pentru ocrotirea trupului de schimbările vremii.

3)   Locuinţă sănătoasă, pentru cuvenita odihna şi adăpostire. Datina creştinească cere ca locuinţa creştinilor să fie împodobită cu icoane şi cu sfânta cruce.

4)   Curăţenie în îmbrăcăminte şi locuinţă, precum şi curăţenie a trupului.

5)    Munca şi exerciţii trupeşti, care întăresc puterile şi-1 menţin pe om în bună stare sufletească. Pentru că a trai înseamnă a munci. De aceea este datoria fiecărui creştin să-şi aleagă cu multă chibzuinţă şi să se pregătească cu îngrijire pentru o anumită muncă, după însuşirile şi puterile sale.

6)    Vindecarea sănătăţii zdruncinate de boli. Desigur, creştinismul priveşte bolile: sau că pedepse meritate pentru păcat şi mijloace pentru pocăinţa, ca de pildă: lepra lui Ghiezi, slăbănogul de 38 de ani; sau ca mijloace pentru întărire în virtute, ca de pildă suferinţele dreptului Iov; sau ca prilejuri pentru arătarea puterii lui Dumnezeu, ca de pildă vindecarea orbului din naştere. De aceea, creştinul îndură bolile cu răbdare şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu şi se roagă Lui să-i aducă uşurare şi vindecare. „Fiule! în boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui" (Int. Sir. 38, 9).

Dar aceasta nu înseamnă că creştinul trebuie să aştepte vindecarea numai prin rugăciune şi prin mijloacele religioase; adică să aştepte ca Dumnezeu să facă mereu minuni cu el. Datoria lui este să ceară şi ajutorul medicului şi să folosească medicamentele arătate de el. „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca şi pe el l-a făcut Domnul... Domnul a zidit din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele" (înţ. Sir. 38, 1, 4).

Dacă şi-a recâştigat sănătatea, creştinul trebuie să aducă laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, asemenea leprosului vindecat (Luca 17, 15).

7)    Odihna. Datoria muncii cere şi dreptul la odihnă pentru reîmprospătarea puterilor şi susţinerea sănătăţii. Mântuitorul însuşi, ca om, avea trebuinţă de odihnă şi se odihnea (Ioan 4, 6). Cel dintâi mijloc pentru odihnă este somnul. Astfel, muncitorul conştiincios nu va renunţa la el pentru plăceri, dar nici nu va pierde timpul lucrului cu somnul.

Timp de odihnă sunt şi duminicile şi zilele de sărbători, când creştinul îşi întrerupe munca din cursul săptămânii şi, după participarea la Sfânta Liturghie şi ascultarea cuvântului dumnezeiesc, se odihneşte şi-şi reface puterile sale, meditând la cuvântul lui Dumnezeu şi făcând fapte bune faţă de aproapele.

Opreşte Biserica participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii?

Sfinta noastră Biserică nu opreşte participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii. Dimpotrivă, le consideră trebuitoare pentru sănătatea şi bună stare a credincioşilor. Ea cere însă ca ele să nu fie păgubitoare nici trupului şi nici sufletului, să nu răpească din timpul de muncă şi să fie cu măsură.

Plăcerile sunt felurite. Unele mai mult pentru recrearea trupească, iar altele mai mult pentru recrearea sufletească. Astfel, cei ce lucrează cu mintea găsesc recreaţie şi plăcere în exerciţiile trupeşti, iar cei ce lucrează cu braţele, în ocupaţiile minţii, pentru a ţine cumpăna dreaptă între puterile trupeşti şi cele sufleteşti.

Folositoare pentru toti sunt exerciţiile trupeşti, plimbările cu admirarea frumuseţilor naturii, muzica aleasă, teatrul şi cinematograful cu cuprins moral şi sănătos şi, fără îndoială, citirea cărţilor roditoare de viaţă morală.

Odihna şi recrearea bună îi aduc credinciosului mulţumire şi puteri noi pentru reînceperea muncii obişnuite. Recrearea rea însă îi aduce descurajare şi dezgust faţă de muncă.

Care sunt păcatele împotriva datoriei de a se îngriji de viaţa şi sănătatea trupului?

Cele mai mari păcate împotriva vieţii şi sănătăţii trupului sunt:

1)  Primejduirea şi distrugerea vieţii;

2)   Ciuntirea de sine, prin care cineva urmăreşte să devină nepotrivit pentru muncă. Dacă aceasta se face însă cu scopul de a-şi păstra viaţa, de pildă extirparea unui madular bolnav, atunci ea este chiar o datorie;

3)  Lenea;

4)   îmbuibarea cu mâncare şi băutură;

5)  Nestăpânirea patimilor care macină sănătatea trupului;

6)   Nebăgarea în seamă a bolilor şi lipsa de măsuri pentru preîntâmpinarea lor sau pentru vindecare.

Pentru împlinirea datoriilor către sine însuşi, are creştinul nevoie de bunuri materiale? Ce învaţă sfânta noastră Biserică despre bunurile materiale?

Dumnezeu, după ce a creat pe cei dintâi oameni, i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul. Apoi a zis Dumnezeu: Iată vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţa în el. Acestea vor fi vouă hrana voastră" (Fac. 1, 28-29).

Aşadar, bunurile materiale sunt darurile lui Dumnezeu către om, pentru sustinerea vieţii şi pentru îndeplinirea feluritelor trebuinţe legate de ea. Stăpânul lor deplin este Dumnezeu, Creatorul întregii zidiri. Omului îi sunt date bunurile materiale numai spre bună administrare, chivernisire şi folosire, având a da seamă de ele, ca de orice faptă a sa.

Are fiecare om dreptul la bunurile materiale?

Bunurile materiale fiind neapărat trebuitoare vieţii, de bună seamă că fiecare om are dreptul la ele. Ele trebuie să fie însă câştigate prin muncă proprie, cinstită, iar nu prin exploatarea muncii altora, căci citim în Sfânta Scriptură: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3, 10).

Condamnă Biserica bogăţia în sine?

În urma păcatului strămoşesc, oamenii abătându-se de la legea lui Dumnezeu, împărţirea bunurilor pământeşti de către ei nu s-a făcut niciodată cu dreptate. Unii, mai puternici, asuprind pe semenii lor mai slabi, şi-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplină, iar alţii, mai slabi, au rămas asupriţi şi în suferinţă.

Creştinismul a adus şi aici o îndreptare. Pe de o parte, el nu condamnă bunăstarea materială. Averea poate fi câştigată prin muncă stăruitoare şi prin bună chivernisire şi atunci ea este un drept firesc al fiecăruia, ca rod al muncii cinstite, căci „Vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10, 7). Bogăţia în sine nu este ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute. Prin muncă proprie, cinstită, nimeni nu poate aduna însă averi prea mari. De altă parte, bogăţia cuprinde în sine o mare primejdie. Ea îl leagă pe om prea mult de bunurile pământeşti trecătoare, îl face mândru, lacom, zgârcit, împietrit la inima faţă de suferinţele semenilor şi faţă de împlinirea poruncilor morale.

În felul acesta, bogăţia poate fi o piedică în calea mântuirii, după cum spune Mântuitorul: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 19, 24). Mântuitorul nu condamnă aici bogăţia, ci pe deţinătorii ei, pe bogaţii lipsiţi de credinţă şi de milă. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când El îndeamnă pe tânarul dornic de desăvârşire să-şi vândă averile şi să le dea săracilor (Luca 18, 22). Din aceeaşi pricina şi Sfinţii Părinţi au cuvinte foarte aspre nu atât faţă de bogaţie, cât faţă de bogaţii nemilostivi.

Faţă de părerea că bogăţia ar fi un ideal în viaţă, deci un scop în sine, şi că fiecare poate să o întrebuinţeze numai pentru el, creştinismul vine cu o îndreptare. Creştinismul învaţă că bogăţia trebuie socotită numai un mijloc pentru arătarea dragostei către aproapele în suferinţă şi pentru lucrări de folos obştesc.

Mântuitorul spune: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui "(Matei 5, 7). Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: «Cei ce judecă cu înţelepciune ar trebui să nu uite că bogăţiile ne-au fost date pentru a le între buinţa, nu pentru a le face să ne slujească la plăceri»[1]. Folositoare pentru suflet este întrebuinţarea bogăţiei pentru ajutorarea celor în suferinţă. Căci tot Sfântul Vasile cel Mare spune: «Cum poţi tu să ai paturi de argint, mese de argint, scaune de fildeş, când curtea locuinţei tale esteă plină de saraci fără de număr al căror plâns îl auzi? Câte datorii s-ar putea plăti din preţul unui inel de al tău? Un singur dulap de al tău cu haine cuprinde atât cât ar încălzi o întreagă populaţie care tremură de frig».

 



[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia VII, "Către bogaţi", în Colecţia "Parinţi şi scriitori bisericeşti", vol.17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 414-415.

 

 

 

LEGEA MORALĂ ȘI DATORIILE CREȘTINULUI FAȚĂ DE DUMNEZEU

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Care este rostul legilor morale?

Din cele spuse până acum am înţeles că creştinul trebuie să se călăuzească în viaţă după legile morale. Acestea îi arată datoriile prin împlinirea cărora îşi poate întocmi viaţa potrivit voii lui Dumnezeu şi dobândi mântuirea sufletului.

Care sunt aceste datorii ale creştinului?

Datoriile creştinului le-a arătat lămurit Mântuitorul în răspunsul dat unuia dintre ispititorii Săi, care voia să cunoască cea mai mare poruncă din Lege, zicându-i: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca şi aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-39).

Aşadar, creştinul are datorii către Dumnezeu, către sine însuşi şi către aproapele.

Despre ele s-a vorbit în partea de mai înainte. De aceea acum le arătăm la un loc, dar numai pe scurt.

Care sunt datoriile către Dumnezeu?

Creştinul este dator să se străduiască să cunoască pe Dumnezeu şi să recunoască în El pe Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul său şi numai Lui să-I slujească cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca întâi a Decalogului, precum şi Mântuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de către diavol: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti" (Matei 4, 10).

În ce chip slujeşte creştinul lui Dumnezeu?

Creştinul slujeşte lui Dumnezeu prin însuşirea şi punerea în lucrare a celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, precum şi prin împlinirea conştiincioasă a tuturor actelor de cult, după rânduiala sfintei noastre Biserici Ortodoxe (rugăciunea, serbarea Duminicii şi a celorlalte zile de sărbătoare, cinstirea îngerilor, a sfinţilor, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor şi numelor sfintite de Dumnezeu, ţinerea jurământului şi votului, mărturisirea fără sfială şi teamă a învăţăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, după pilda Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Mucenici).

 

DATORIILE CREȘTINULUI FAȚĂ DE APROAPELE SĂU

 Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996


Prin împlinirea datoriilor către Dumnezeu şi către sine însuşi şi îndeplineşte creştinul toate datoriile sale?

Nu. Căci omul, după însăşi firea sa, e făcut să trăiască laolaltă cu semenii săi. Omul are, adică, în sine o pornire care-l atrage către semenii săi, de ajutorul cărora are nevoie pentru dezvoltarea însuşirilor sale proprii, ca şi pentru împlinirea trebuinţelor sale de viaţă. Apoi şi graiul cu care este înzestrat omul, pentru împărtăşirea gândurilor şi vrerilor sale, este un semn că el are nevoie să trăiască împreună cu semenii săi.

De aici decurg însă şi anumite îndatoriri ale creştinului către semenul sau aproapele său; numai prin împlinirea lor creştinul poate să trăiască după voia lui Dumnezeu.

Care sunt îndatoririle creştinului către aproapele?

Asemenea datoriilor către sine însuşi, datoriile către aproapele se cuprind şi ele în trei virtuţi de seamă: 1) cinstirea sau respectarea aproapelui; 2) dragostea către aproapele; 3) dreptatea faţă de aproapele. Dar înainte de a arăta în ce se cuprind acestea, se pune întrebarea:

Cine este aproapele nostru?

Răspunsul ni-l dă însuşi Mântuitorul, în frumoasa parabolă despre samarineanul milostiv (Luca 10, 29-37), care a legat rănile şi a dat ajutor celui căzut între tâlhari, fără să cerceteze cine este el, ci numai văzându-l că este om ca şi el. Răspunsul este deci: aproapele nostru este orice om, fără nici un fel de deosebire. După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi sunt creaţi după „chipul lui Dumnezeu", toţi au aceeaşi fiinţă, se trag din aceeaşi unică pereche de oameni (Adam şi Eva), stau sub osânda aceluiaşi păcat strămoşesc, sunt mântuiţi prin aceeaşi jertfă de pe Cruce şi au aceeaşi chemare la aceeaşi viaţă veşnică. Adevărul acesta îl face pe Sfântul Apostol Pavel să spună: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi femeiască, pentru ca voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).

Pe temeiul învăţăturii creştine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu şi despre egalitatea drepturilor la viaţă pentru fiecare, s-a ajuns apoi, treptat, la recunoaşterea egalei îndreptăţiri a fiecărui om la bunurile vieţii.

Ce înseamnă cinstirea aproapelui?

Cinstirea aproapelui, ca şi cinstirea de sine însuşi, este recunoaşterea vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, ca om. Sfântul Apostol Pavel spune: „în iubire frăţească unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate" (Rom.12,10). De asemenea, Sfântul Apostol Petru spune: „Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia" (I Petru 2, 17).

Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleaşi temeiuri ca şi datoria cinstirii faţă de sine însuşi. Căci, după învăţătura creştină, oamenii fiind creaţi toţi după „chipul lui Dumnezeu" şi având toţi aceeaşi fiinţă, au şi datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi însuşirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu, mai presus de celelalte făpturi.

Care sunt păcatele împotriva cinstirii aproapelui?

împotriva cinstirii aproapelui se păcătuieşte prin dispreţuirea lui, adică prin nerecunoaşterea vredniciei şi a însuşirilor cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe fiecare om. De asemenea se păcătuieşte şi prin folosirea aproapelui la lucruri înjositoare, precum şi prin nerecunoaşterea drepturilor ce se cuvin fiecăruia prin legile firii omeneşti, ca de pildă prin ştirbirea libertăţilor lui.

Ce este dragostea către aproapele?

Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine.

în virtutea aceasta sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 35).

Aşadar, cine nu se călăuzeşte de virtutea dragostei către aproapele, acela nu este creştin adevărat.

Este dragostea către aproapele o datorie de seamă a creştinului?

Da, şi încă ea este neapărat necesară pentru mântuire. Este adevărat că în fruntea tuturor datoriilor creştineşti stă dragostea către Dumnezeu. Pe aceasta o numeşte Mântuitorul „marea şi întâia poruncă", dar îndată adaugă: „Iar a doua, la fel cu aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-38). împlinirea dragostei către Dumnezeu se poate cunoaşte, de altfel, numai în dragostea către aproapele. Aceasta este roada şi dovada cea mai de preţ, după cuvântul Sfântului Apostol Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (I Ioan 4, 20-21).

Aşadar, între amândouă aceste porunci este o legătură strânsă şi nedespărţită, încât una fără alta nu se poate împlini. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; căci cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea" (Rom. 13, 8). „Toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Gal. 5, 14).

Aceasta înseamnă că precum faţă de Dumnezeu, aşa şi faţă de aproapele, dragostea este împlinirea legii. în ea se cuprind toate poruncile şi prin ea îşi împlineşte creştinul datoriile sale. De aceea împlinirea datoriei de dragoste către aproapele este neapărat necesară creştinului pentru mântuire.

Care sunt însuşirile dragostei către aproapele?

Dragostea către aproapele, ca virtute creştină, trebuie să fie:

1)  Sfântă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să decurgă din dragostea către Dumnezeu, care este Tatăl Ceresc al tuturor. „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 7-8).

2)  Sfinţitoare, adică având purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui.

3) Din inimă curată. „Iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa" (I Petru 1, 22).

4)   Lucrătoare şi jertfelnică, adică arătându-se prin fapte. „Să nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta şi cu adevărul" (I Ioan 3,18).

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Incălziţi-vă şi vă săturaţi; dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?" (Iacov 2, 15-16).

5)   Universală, adică să cuprindă pe toţi oamenii, fiindcă precum s-a spus, toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos nu îndepărtează pe nimeni de la dragostea Sa.

Desigur, dragostea trebuie să se arate mai întâi faţă de cei cu care Dumnezeu ne-a pus în legătură mai strânsă, de rudenie sau de prietenie. Totuşi, ea nu trebuie să înceteze de a fi atotcuprinzătoare.

Dragostea creştină cuprinde şi pe vrăjmaşi?

Da, şi tocmai prin aceasta se deosebeşte dragostea creştină de cea firească.

Oricare altă dragoste poate să izvorască din aşteptarea unor foloase trecătoare; de la cel ce ne duşmăneşte, creştinul nu aşteaptă nimic bun, dar dragostea lui îl cuprinde şi pe potrivnicul său. El lasă numai lui Dumnezeu dreptul de judecată, osândă sau iertare a celor răi şi este mereu cu nădejdea îndreptării duşmanului şi a îndrumării lui la bine, la împăcare. în privinţa aceasta Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrajmaşul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc... Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţşaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 43­48). Iar Sfântul Apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la dragoste cu cuvintele: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele" (Rom. 12, 21).

Dar Mântuitorul, prin viaţa, suferinţele şi moartea Sa, ne-a dat totodată şi cea mai măreaţă pildă vie despre dragostea faţă de cei ce ne voiesc răul, căci El a fost Acela „Care, ocarât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judeca cu dreptate" (I Petru 2, 23).

îndeosebi pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Mântuitorului de pe Cruce, rostită pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34). Tot în privinţa aceasta, Sfântul Antonie cel Mare spune: «Fă bine celui ce te nedreptăteşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrajmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dra gostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este conştiinţa de Dumnezeu.

Ce mai învaţă sfânta noastră Biserică despre dragostea faţă de vrăjmaşi?

Sfânta noastră Biserică ne mai învaţă nu numai să nu urâm şi să nu prigonim pe

vrăjmaşul nostru, ci:

a)   Să fim gata a ne împaca cu el (Matei 5, 23-24);

b)   Să fim iertători (Matei 28, 35);

c)   Să ne ferim de tot ce ar părea că este o faptă de răzbunare şi neîmpăcare: „Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea' (I Petru 3, 9).

Dar dacă vrăjmaşul nu ia seama la dragostea noastră şi se năpusteşte asupra noastră şi asupra avutului nostru?

Atunci vrăjmaşul devine un călcător al poruncilor dumnezeieşti despre dragostea faţă de aproapele său, iar creştinul are datoria să-şi apere viaţa şi bunurile sale, fie cu puterile sale, fie cu ajutorul legilor civile. în purtarea sa faţă de vrăjmaşul său, creştinul va fi călăuzit de credinţa că slujeşte poruncile lui Dumnezeu.

Dar dacă duşmanii atacă patria şi avutul ei?

Cu privire la aceasta, vezi învăţătura Bisericii noastre înfăţişată în răspunsul la întrebarea despre datoriile și modul de relaționare a creștinului cu stăpânirea lumească.

Care este masura dragostei catre aproapele?

Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înşine, după porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi" (Matei 22, 38), şi „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea' (Luca 6, 31).

După cum dragostea către Dumnezeu nu se poate înţelege fără dragostea către aproapele, la fel nici dragostea către aproapele nu se poate înfăptui fără dragostea faţă de noi înşine. Căci în măsura în care ne cunoaştem pe noi înşine, ne iubim şi ne preţuim, vom şti să iubim şi să preţuim şi pe aproapele nostru, căci: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura" (Luca 6, 38).

Dragostea către aproapele trebuie să înceapă, deci, întotdeauna, de la noi înşine.

Care sunt roadele dragostei către aproapele?

Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Cor. 13, 4-7).

Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea, mila, recunoştinţa, cinstea şi dreptatea. Pe temeiul dragostei către aproapele înfloreşte adevărata viaţă de obşte.

Care sunt păcatele împotriva dragostei către aproapele?

Păcatele împotriva dragostei către aproapele sunt: pizma sau invidia, care înseamnă părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea lui; apoi ura, clevetirea, înşelăciunea, furtul, omorul şi toată nedreptatea.

Păcat este şi toata pilda rea, dată prin cuvânt sau faptă, căci ea abate pe mulţi de la calea cea bună şi îndeamnă la rău. în privinţa aceasta, Mântuitorul spune: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă i-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare" (Marcu 9, 42).

Ce este dreptatea faţă de aproapele?

Dreptatea faţă de aproapele este recunoaşterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se cuvin aproapelui şi ocrotirea lor cu sfinţenie. Dreptatea cere să dăm fiecăruia ce este al său şi să nu păgubim pe nimeni cu nimic.

Astfel, dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectul vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi al tuturor bunurilor lui. Ea este, precum s-a spus, temelia bunei rânduieli între oameni, sprijinind ordinea şi înflorirea vieţii obşteşti.

Prin ce se păcătuieşte împotriva dreptăţii faţă de aproapele?

împotriva dreptăţii faţă de aproapele se păcătuieşte prin toate formele de nedreptate, care păgubesc într-un chip sau altul pe aproapele nostru, ca de pildă: furtul, înşelăciunea ş.a. în Sfânta Scriptură citim:

„Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 9). Din virtutea cinstirii, a dragostei şi a dreptăţii faţă de aproapele se desprind unele datorii deosebite faţă de viaţa sufletească şi trupească a semenilor noştri. Acestea, în general, sunt aceleaşi ca şi datoriile creştinului către sufletul şi trupul său. Le amintim pe scurt.

Care sunt datoriile faţă de viaţa sufletească a aproapelui?

Cea dintâi datorie a creştinului faţă de aproapele este aceeaşi ca şi faţă de sine însuşi. Ea trebuie să privească mântuirea sufletului lui.

Datoria aceasta se împlineşte prin:

1)   Rugăciune, după cuvântul Sfintei Scripturi: „înainte de toate, faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii" (I Tim. 2,1). Mântuitorul ne povăţuieşte la aceasta prin cele ce se învaţă în rugăciunea „Tatăl nostru" şi prin pilda Sa (Ioan 17, 20). Creştinul pătruns de duhul şi dragostea Mântuitorului va simţi o adevărată trebuinţă a inimii sale să se roage şi pentru mântuirea altora, vii sau morţi. Rugăciunea pentru cei morţi se cuvine a fi recomandată, fiindcă ea este nu numai o faptă de dragoste foarte de dorit pentru uşurarea celor adormiţi în Domnul, dar şi un izvor îmbelşugat de zidire şi de ridicare morală şi religioasă chiar pentru cei ce o fac.

2)   Pilda bună, după porunca Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16).

3)   Povăţuirea către cele duhovniceşti şi certarea frăţească pentru călcarea poruncilor şi neîmplinirea datoriilor. Mântuitorul spune: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-lpe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău" (Matei 18,15). Iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „Dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacov 5, 19-20). în privinţa aceasta, Cuviosul Părinte Marcu Ascetul zice: „Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte, îşi câştigă sieşi virtutea potrivnică greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească"

4) Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufleteşti (despre care vom vorbi mai departe, în legătura cu «Fericirile»).

Prin ce se păcătuieşte împotriva datoriei de a îngriji de mântuirea aproapelui?

Grija de mântuire fiind o datorie atât de însemnată pentru fiecare creştin, înseamnă că şi nepăsarea faţă de ea este în sine un păcat. Dar cu atât mai mare păcat este călcarea cu ştiintă a acestei datorii, care se face prin conlucrare la păcate străine şi prin pildă rea. „Să nu daţi fratetui prilej de poticnire sau de sminteală", zice Sfântul Apostol Pavel (Rom.14, 13). Creştinul adevărat se va feri totdeauna de astfel de păcate.

Mai sunt şi alte datorii către viaţa sufletească a aproapelui?

Da. Astfel, avem datoria de a spune adevărul, a ne feri de minciună şi a ţine făgăduinţa făcută şi cuvântul dat. Fără aceste lucruri, legăturile dintre oameni nu sunt după voia lui Dumnezeu şi viaţa de obşte nu poate înflori. Apoi, după cum trebuie să ne îngrijim de propria noastră cinste (nume bun), tot aşa trebuie să ne îngrijim şi de cinstea altora, înlăturând tot ce ar putea-o ştirbi (clevetirea) şi străduindu-ne să o apărăm.

Să nu uităm nici de datoria recunoştinţei către aproapele, pentru cele primite de la el. Recunoştinţa este semn de dreptate şi de dragoste creştinească şi totodată podoaba aleasă a creştinului.

Care sunt datoriile către viaţa trupească a aproapelui?

După cum creştinul este îndatorat a-şi cinsti şi îngriji trupul şi viaţa sa, la fel este îndatorat a cinsti şi îngriji trupul şi viaţa aproapelui său. Temeiurile sunt aceleaşi.

Datoria aceasta şi-o îndeplineşte creştinul, pe de o parte, prin faptele milosteniei trupeşti, despre care vom vorbi în legătură cu «Fericirile», iar pe de altă parte prin ferirea de tot ce i-ar putea primejdui s-au nimici libertatea, sănătatea şi viaţa, ca bunăoară: omorul şi furtul, care sunt oprite prin cele zece porunci.

De asemenea, virtutea dragostei şi dreptăţii faţă de aproapele cere să nu răpim nimănui nimic din ce este al lui şi să-i recunoaştem fără înconjur tot ce i se cuvine şi ce este dreptul lui.

Această datorie se îndeplineşte păstrând cu grija ceea ce ne-a încredinţat aproapele nostru, precum şi dându-i tot ce şi-a câştigat de la noi prin munca sa. Iar împotriva ei se păcătuieşte, de pildă, prin neplata datoriilor, înşelare la plata muncii, falsificare de acte şi prin tot lucrul păgubitor în drepturile şi bunurile sale.

Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. De aceea, creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-şi ca măsura datoriile către sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 39) şi: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea" (Luca 6, 31).

Amintim apoi ca creştinul trebuie să se poarte cu crutare şi grijă şi faţă de fiinţele necuvântătoare. Mântuitorul, în învăţăturile Sale, a vorbit despre păsările cerului (Matei 6, 26) şi foarte des despre oaie şi miel, numind bun pe păstorul care le apără (Ioan 10, 1-16).

Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc în mod direct pe aproapele nostru. Dar sunt şi datorii pe care le îndreptăm către aproapele prin anumite aşezăminte ale vieţii de obşte, menite şi ele tot spre binele lui. Aceste aşezăminte sunt: familia, statul, Biserica şi lumea.

 

 

 

construimcatedrala.ro