• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

FERICIRILE

Ce sunt Fericirile?

După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele 10 porunci.

Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei 5,17), cele 10 porunci trebuie păzite şi de creştini, întocmai.

Pe lângă aceste zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de „fericiri", fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. în acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea Noului Testament „Legea cea desăvârşită a libertăţii" (Iacov 1, 25).

Faptul ca Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea arată că acestea sunt strâns legate. într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea.

De aceea, în fiecare fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţătura sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.

Pe scurt, prin «Fericiri» se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.

Care este fericirea întâi şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învaţă ca prima virtute pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a intra în împărăţia cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este sărăcia cu duhul.

Dar ce înseamnă „sărăcia cu duhul"?

După cum tălmăceşte Sfântul Ioan Gură de Aur[1], cuvintele «săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi de bună voie», adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut îngerii cei răi îi primii oameni. Ele nu arată deci pe cei neîntelepţi, neştiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Creştinii care cunosc şi urmează pe Hristos sunt „învăţati de Dumnezeu" (I Tes. 4, 9) şi „fii ai luminii... nu ai întunericului" (I Tes. 5, 5), întrucât au dobândit învăţătură dumnezeiască de la Biserică, prin harul Sfântului Duh (I Cor. 5 ş.u.).

Săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiască, îşi dau seama cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştinţele cele de arte şi îşi eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia ştiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor veşnice. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii.

Pătrunşi de convingerea că nu au nimic de la sine şi că nu pot înfăptui nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât petrec în trup, sunt încă departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea harului lui Dumnezeu.

Răsplata făgăduită celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde, ei o gusta lăuntric încă pe pământ, dar deplin o vor avea numai în viaţa viitoare, prin părtăşia la fericirea veşnică.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere creştinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o viaţă cu adevărat creştină; fără ea, nimeni nu poate nici măcar intra în această viaţă creştină, pentru că îi lipseşte dorinţa de a se lupta cu păcatele şi de a dobândi virtutea. Fără smerenie, creştinul nu se află în stare de a simţi nevoia harului dumnezeiesc şi prin aceasta se lipseşte tocmai de ceea ce are neapărată trebuinţă.

Care este fericirea a doua şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4). Plânsul, ca şi râsul, poate avea diferite cauze. înţelesul lui depinde deci de cauza din care porneşte. Astfel este o mare deosebire între plânsul celui ce-i pare rău pentru vreun păcat săvârşit şi plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit o încercare de furt, sau pentru ca a fost prins şi pedepsit.

De aceea, din această fericire nu trebuie să înţelegem că toţi cei ce plâng ar putea dobândi mângâierea. Aici este vorba numai de cei ce plâng din pricină că se întristează şi le pare rău pentru pacatele săvârşite[2], cu care au mâhnit pe Dumnezeu şi pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vameşul, sau tâlharul cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului. Aceasta este întristarea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăintă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 10). Despre această întristare vorbeşte şi Sfântul Apostol Petru, arătând că ea este pricinuită de felurite ispite la care este supus cel credincios, spre lămurirea credinţei lui şi din care iese biruitor numai cel ce rabdă până la sfârşit (I Petru l, 6-7).

Mântuitorul fericeşte nu numai pe cei ce-şi plâng păcatele proprii, dar şi pe cei care-şi frâng inima şi plâng pentru păcatele semenilor lor, rugând pe Dumnezeu să le dea căinţă, adică pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cea dreaptă, iar pe cei ce trăiesc fără rânduială să-i facă să-şi îndrepte viaţa. Mântuitorul S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor ce locuiau în Ierusalim, Horazin, Betsaida şi Capernaum, şi care nu voiau să se pocăiască (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).

Darul lacrimilor aducătoare de bucurie l-au avut, de asemenea, toţi sfinţii.

Făgăduinţa mângâierii este unită cu îndemnul de a plânge, pentru că întristarea pentru păcate să nu ducă la deznădejde.

Celor ce plâng din aceste pricini binecuvântate, Mântuitorul le făgăduieşte mângâierea harică, adică, pentru viaţa de acum, iertarea greşelilor, scăparea de chinuri şi de păcate, iar pentru viaţa viitoare, împărăţia cerurilor, adică bucuria[3].

Despre această răsplată vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsa, când înfăţişează răsplata celor ce au rămas credincioşi şi statornici în necazul cel mare şi pe care „Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 7, 14-17).

Care este a treia fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul" (Matei 5, 5). Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra pe nimeni şi a nu se supăra de nimic.

Cel blând nu murmura niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia" (Col. 4, 6). Omul blând dă cuvenita cinste şi ascultare mai-marilor săi: nu batjocoreşte, nu grăieşte de rău şi nu osândeşte pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva potrivnic dorinţelor lui, nu se lasa pradă mâniei şi, mai presus de toate, nu se răzbună pentru jigniri.

Cea mai înaltă treaptă a blândeţii este iubirea faţă de cei ce ne prilejuiesc necazuri şi supărări şi care se arată prin iertare şi împăcare (Matei 5, 23-24). Culmea blândeţii stă deci în purtarea pe care ne-o porunceşte Mântuitorul, prin cuvintele: „Binecuvântaţi pe cei ce va blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5, 44).

Singura mânie îngăduită şi folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor şi a patimilor şi mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun.

Ce a făgăduit Dumnezeu celor blânzi?

Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moşteni pământul. într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu blândeţe să fie scutiţi de multe supărări, necazuri şi tulburări pe care le pricinuieşte lipsa acestei virtuţi, să capete chiar iubirea celor din jur, o bună înrâurire asupra semenilor şi, în orice caz, să stingă mânia şi ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeţii. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, omul blând se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Astfel trebuie înţelese cuvintele Mântuitorului: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29).

Răsplata deplină, însă, va fi dată celor blânzi în viaţa viitoare.

Care este a patra fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura" (Matei 5,

6).

Cuvântul «dreptate» are aici înţelesul din Vechiul Testament, însemnând «cucernicie», ca la Sfântul Ioan Gură de Aur[4] „virtutea în general" ca la Sfântul Chiril al Alexandriei[5]«toată virtutea" cum spunea Zigaben[6]; cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfinţenia, dreapta credinţa şi dreapta purtare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască şi să se înfăptuiască binele. Această dorinţă este tot atât de firească şi continuă că şi foamea şi setea trupească. Au dat dovadă de această puternică dorinţă îndeosebi sfinţii şi martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie şi s-au nevoit cu trăirea unei vieţi de înalta spiritualitate.

Săturarea făgăduită trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor prin cucerirea desăvârşirii, prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului, Care zice: „ Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19, 29).

„A fi flămând şi însetat de dreptate" mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri. Iar când, din pricina smereniei, sărăciei, neîndemânării noastre sau a puterii pârâşului, suntem nedreptăţiţi în această viaţă, să nu ne descurajăm ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu chiar în viaţa aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur în viaţa viitoare.

Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept, cuvânt este asemănat cu nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi.

în Vechiul Testament, au fost flămânzi şi însetaţi de dreptate dreptul Iov, regii David şi Solomon şi, îndeosebi, proorocii. Astfel, David se plânge, în psalmul 73, că pe pământ cei răi nu sunt pedepsiţi, iar drepţii nu primesc încununarea virtuţii. Iar proorocul Ieremia se revoltă împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). împotriva asupritorilor şi a judecătorilor nedrepţi, Isaia striga: „... Nu mai faceţi rău înaintea ochilor mei. încetaţi odată! învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, ajutaţi pe văduvă" (1, 16-17).

Creştinii nedreptăţiţi au privilegiul de a aştepta, după făgăduinţa Domnului, „ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea" (II Petru 3,13). Având această nădejde, ei îndură mai uşor suferinţele legate de foamea şi setea lor după dreptate, care, în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăţia cerească.

Care este a cincea fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor miluf (Matei 5, 7). Milostenia sau îndurarea creştină izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoie.

Mântuitorul, Care este modelul desăvârşit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat ea la judecata de apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei 25, 34-40).

Dar, chipurile de a milui - cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă .

Care sunt faptele milosteniei trupeşti?

Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte, şi anume:

1)  Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate hrăni prin munca proprie.

2)  Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-şi poate alina setea;

3)    îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;

4)  Cercetarea celor în necazuri şi nevoi; pentru ajutorarea lor;

5)     Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlineşte mai întâi prin cuvintele mângâietoare şi compătimitoare; al doilea, sfătuindu-i să sufere cu răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci cu binecuvântare, şi făcându-i să înţeleagă că suferinţa este îngăduită spre încercare, întărire şi ispăşire; al treilea, îndemnându-i şi ajutându-i să se spovedească şi să se împartăşească şi să primească Taina Sfântului Maslu; al patrulea, învăţându-i să nu cadă în credinţa deşartă a celor ce voiesc să-şi câştige sănătatea cu farmece şi felurite înşelăciuni diavoleşti, ci să-şi pună încrederea şi nădejdea numai în mila lui Dumnezeu şi în leacurile sfătuite de medici.

Iar când aceşti bolnavi sunt lipsiţi sau fără ajutorare, să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere şi altele.

6)   Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor şi a celor lipsiţi de mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie;

7)    îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine sa-i îngroape, dăruind cele trebuitoare pentru înmormântarea lor creştinească.

Dacă moare o rudă sau un prieten, această datorie se împlineşte prin petrecerea mortului până la groapă, cu rugăciuni şi acte de milostenie pentru sufletul răposatului şi cuvinte de mângâiere pentru cei rămaşi în viaţă.

Neîndeplinirea acestor fapte faţă de semeni închide porţile fericirii cereşti şi aduce osânda veşnică (Matei 25, 41-46).

Care sunt faptele milosteniei sufleteşti?

Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt tot în număr de şapte, şi anume:

1) întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii, cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu.

însemnătatea acestei fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice:

„Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacov 5,19-20).

2)  învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);

3)   Sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat (I Tes. 5,11-15). Trebuinţă de sfat bun şi dat la vreme au cei cu o viaţă păcătoasă, cei în nevoie şi strâmtorare, sau cei a căror viaţă şi cinste sunt în primejdie.

4)   Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5,16; Filip. l, 19; Col. 4, 3).

5)    Mângâierea celor întristaţi (I Tes. 5;14), din pricina bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul;

6)   Nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5, 44-­48; Rom. 12, 19-21);

7)    Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o dată, ci „de şaptezeci de ori câte şapte", cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22).

Cum trebuie săvârşite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai întâi, să fie izvorâte din iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la templu doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângâiere şi împăcare care ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire, precum spune aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător... Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 13, 1, 3).

în al doilea rând, faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplatite de oameni (Matei 6, 2-4).

în al treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Luca 10, 36-37).

în al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată nevoie, potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3,10). Totuşi, şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.

Ce răsplată făgăduieşte Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu îi va milui, adic le va ierta pcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune Sfântul Apostol Iacov: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii" (Iacov 2,13); sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: „dragostea acoperă mulţime de păcate" (Petru 4, 8).

Că virtutea milosteniei este cât se poate de preţuită, se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului despre judecata de apoi, în care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales răsplătiţi (Matei 25, 32-46).

Care este a şasea fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).

Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu.

Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (Ioan l, 47) şi ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti, şi să o umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire. Aceştia ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni, şi mai ales în făpturile Sale, precum este scris: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la făcerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Rom. 1, 20).

Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte «văzători de Dumnezeu». Dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă" (I Cor. 13, 12).

De curăţenia inimii este strâns legată virtutea castităţii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării[7]. Iar castitatea se păstrează prin cumpătare şi post: „Luaţi seama la voi înşivă - ne porunceşte Mântuitorul - să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă... Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului" (Luca 21, 34-36).

Pentru curăţenia inimii s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să vadă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 ş.u.).

Curăţenia inimii este condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea parţii lăuntrice a faptei, adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştină întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament.

în Vechiul Testament se oprea, de pildă, omorul; dar în Noul Testament se caută a se înlătura şi izvorul lui, adică mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care cresc păcatele şi care, deci, trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă" (Matei 5, 21-22).

Curăţenia inimii este astfel cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea mai mare fericire, care este, privirea lui Dumnezeu.

Care este a şaptea fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Matei 5, 9).

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni şi popoare. Ea uşurează ridicarea condiţiilor de viaţă ale fiecărui om şi înalţă popoarele, aducându-le propăşire şi fericire.

Profeţii Vechiului Testament au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului: „Slava întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14).

Această pace între oameni şi popoare, după care năzuieşte orice societate, izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi din pacea cu sine însuşi, de care se bucură numai cei ce săvârşesc binele. Despre această pace deplină vorbeşte Mântuitorul când spune Ucenicilor Săi: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă" (Ioan 14, 27).

Făcători de pace sunt deci, după învăţătura sfintei noastre Biserici, în primul rând cei ce săvârşesc Domnului, zilnic, jertfa cea fără de sânge, rugăciuni şi posturi pentru ca peste toţi oamenii să se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte" (Filip. 4, 7).

Făcătoare de pace, solie a păcii şi înfrăţirii este în primul rând Biserica, deoarece ea propovăduieşte totdeauna pacea, care izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Făcători de pace sunt de asemenea toţi cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin mijlociri înţelepte şi potrivite şi prin pilda vieţii lor înlătură neînţelegerile şi certurile dintre oameni şi îi împacă, făcându-i din vrajmaş, prieteni.

Făcători de pace sunt socotiţi apoi şi cei ce stabilesc armonie între voinţa trupului lor şi voinţa sufletului[8], aducând acea împăcare a omului cu sine însuşi.

Făcători de pace sunt, în sfârşit, toţi cei care prin sfaturile, strădaniile şi faptele lor împiedică războaiele între oameni.

Făcătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârşite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le făgăduieşte numele haric de „fii ai lui Dumnezeu", însoţit, fireşte, de fericirea vrednică de acest nume. Porunca de a face pace se adresează tuturor, precum citim în epistola către evrei: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14).

Care este a opta fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5, 10).

Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra, cuvântul „dreptate" are şi aici înţelesul de dreaptă credinţă şi dreaptă purtare, viaţă neprihănită, sfinţenie, în care bineînţeles este cuprinsă şi virtutea socială a dreptăţii[9].

Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.

Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii. Tot din pricina aceasta a fost răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi El: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte" (Ioan 15,18-19).

Cei prigoniţi pentru dreptate vor avea parte de împărăţia cerurilor, aşa cum a făgăduit Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreună cu El la zidirea unei lumi noi să fie acolo unde este şi El: Părinte - S-a rugat Mântuitorul - voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea" (Ioan 17, 24).

Care este fericirea a noua şi ce înţeles are?

„Fericiţi veţi fi când vă vor ocarî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi va veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, ca aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi" (Matei 5, 11-12).

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit defăimari, prigoane şi chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii Evangheliei creştine în lume.

Pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab şi Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din ţară, pentru că a mustrat pe cei nedrepţi. Aceleaşi suferinţe au îndurat mulţi alţii pentru credinţa lor cea dreaptă (Matei 23, 35; Evr.11, 32-40).

De aceea, Mântnitorul Iisus Hristos a îndemnat pe Ucenicii Săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă. Au nu se vând două vrăbii pentru un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi, sunt număraţi. Aşadar nu vă temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decât păsările" (Matei 10, 28­31).

Următori Mântuitorului, apostolii şi martirii au dobândit cununa muceniciei, jertfindu-şi viaţa pentru răspândirea credinţei creştine. Calendarul creştin cinsteşte amintirea a mii şi mii de martiri care şi-au dat viaţa de bună voie şi chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea şi ziua morţii lor a fost totdeauna pomenită de Biserică, nu ca zi de durere şi de înfrângere, ci, dimpotrivă, ca zi de bucurie şi de biruinţă.

Pentru aceasta, creştinii sunt îndemnaţi să se bucure de orice încercare a credinţei, ca Sfântul Apostol Petru, care spune: „... întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi" (I Petru 4, 13-14).

*

După ce am stăruit asupra fiecăreia dintre cele nouă Fericiri şi am lămurit înţelesul lor, să vedem şi legătura dintre ele:

între virtuţile celor nouă Fericiri este o strânsă legătură. Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară a desăvârşirii. Iată în câteva cuvinte cum se leagă una de alta:

Prima hotărâre de a intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaştere produce o dispoziţie de tristeţe, care din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel ce-şi plânge greşelile îşi poate păstra lesne blândeţea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii.

Mai departe, credincioşii plini de căinţă şi blânzi năzuiesc să introducă binele şi în afară, şi astfel ei devin flămânzi şi însetoşaţi de dreptate. Ei cer binele mai întâi de la ei înşişi, devenind milostivi.

Cei milostivi înlătură din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii" (Ioan 2, 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă.

Cel cu inima curată este un purtător al păcii, pretutindeni.

împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viaţă îmbunătăţită se ridică pizma şi răutatea multora. Nemaiîmpăcându-se cu felul de viaţă al celor cu care trăiau altădată laolaltă, cei doritori de o viaţă mai bună se despart de ei, din care pricină aceştia îi prigonesc. Când râvna pentru Dumnezeu sporeşte şi buna înrâurire se întinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun prigoanelor arătate de Mântuitorul în ultima fericire.

Este nevoie să mergem întotdeauna de la o fericire la alta, numai în ordinea arătată?

Nu toate virtuţile din Fericiri sunt legate unele de altele în aşa fel încât să nu poată fi înfăptuite una fără cealaltă. Aşa, de pildă, milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie săvârşite în orice prilej nimerit din viaţă.

Ce alte condiţii trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor din cele nouă Fericiri?

Prima condiţie este ca cineva să-şi însuşească judecata oluhovnicească, ceea ce este tot una cu înţelepciunea, pe care o aflam în cărţile Sfinţilor Părinţi, în scrierile duhovniceşti şi în sfaturile părinţilor duhovniceşti. Creştinii sunt datori să se conducă după înţelepciunea Evangheliei.

A doua condiţie este nefăţărnicia. Făţarnicul, gândindu-se numai la răsplata şi negândindu-se la dobândirea virtuţii, nu foloseşte nimic. El nu poate fi fericit niciodată.

A treia şi ultima condiţie este nădejdea statornică în Dumnezeu, prin care cretinul se întăreşte în lupta împotriva grijilor pământeşti. Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu - Care, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al sfinţeniei -, credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine, cât şi pentru obştea din care face parte. El nădăjduieşte în triumful binelui asupra răului, în triumful vieţii asupra morţii şi în triumful păcii asupra războiului, cunoscând că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru ca lumea „viaţă să aibă şi din belug să aibă' (Ioan 10, 10).



[1] Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 224. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 589; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIX , col. 189.

[2]    Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P.G., LVII, col. 225

[3]     Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIII, col.188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIX, col. 192.

[4]    Cuvântul XVla Matei, Migne, P. G, LVII, col. 227.

[5]    Comentar La Luca, Migne. P. G, LXXII col. 592.

[6]    Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIX, col. 196.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, CuvântulXV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi şi: Teofilact, Comentar la Matei, P.G., CXXIII, col. 188.

[8]    Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196.

[9]    Sfântul Ioan Gură de Aur, CuvântulXV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228.

CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI

Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă?

Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de măntuirea sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ pentru el ca mântuirea sufletului, după cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi Lumea toată şi-şi va pierde sufletu său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).

Dar ce este mântuirea?

Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci Dumnezeu «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.» (I Tim. 2, 4).

Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfinta Biserică Ortodoxă, „stâlpul şi temelia adevărului" (I Tim. 3, 15).

De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?

Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuşi, vestit mai dinainte prin patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care au avut o viaţa şi cugetare sfăntă, şi apoi în mod desăvârşit prin însuşi Fiul Său întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, Măntuitorul, cum spune Sfăntul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor la toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale...» (Evr. 1, 1-3).

Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

Învățătură despre Taina Sfântului Botez și a Mirungerii

 Introducere

În toate familiile suntem obișnuiți să aniversăm zilele de naștere ale copiilor. În plus uneori sărbătorim și ziua sfântului ocrotitor, al cărui nume îl purtăm. Foarte rar însă auzim ca părinții să-și amintească de ziua botezului copiilor lor, deși ea este consemnată în certificatul de botez pe care îl primim de regulă de la preotul care a slujit Taina Botezului pentru copil.

Din punct de vedere creștin ziua botezului este mai importantă decât cea a nașterii din pântecele mamei. Vorbim despre două nașteri: una în maternitate și una în Biserică. Prima este după trup, pentru viața pământească și pentru această lume, iar a doua este după duh, pentru viața veșnică, pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

Fără nașterea prin Botez nimeni nu poate fi socotit membru al Bisericii pe pământ, dar nici nu poate intra în Împărăția veșnică din ceruri. Acest lucru îl spune clar Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan, cap. 3: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. De aici reținem că această zi a celei de-a doua nașteri „din apă și din Duh” este foarte importantă și nu trebuie nicidecum uitată. Cum trebuie ea serbată, în viitor? Prin participarea la Sfânta Liturghie, pentru ca pruncul să primească darul cel mai de preț: Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică Sfânta Împărtășanie.

Fiind atât de importantă Slujba Botezului, trebuie ca ea să fie pregătită cu mare grijă. Iar în timpul slujbei trebuie să acordăm mare atenție rugăciunilor, de la început până la sfârșit. Cu telefoanele mobile închise, cu fotografi discreți, cu răbdare și cu ne-vorbire până la capăt. Nu întotdeauna se întâmplă așa, din păcate. De ce? Pentru că noi, adulții, uităm deseori că Biserica este un loc de rugăciune și nu de discuții, iar alte ori pentru că plânge copilul ce este adus pentru Botez.

Din experiență, noi preoții am observat că pruncii plâng din mai multe motive, unele trupești iar altele duhovnicești:

- Dacă sunt aduși târziu la Botez, cânt sunt deja mărișori și foarte activi; de aceea e bine ca Botezul să fie programat cât mai repede după naștere, de regulă după 40 de zile;

-  Mama e bine să se îngrijească de copil înainte de slujbă, să fie alăptat și schimbat cu scutece curate;

- Uneori se întâmplă însă ca pruncii să plângă nefiresc de mult, chiar și când îndeplinim condițiile de mai sus. Explicația aici este una duhovnicească: copiii moștenesc de la părinți nu numai conformațiile fizice, ci și pe cele sufletești. Păcatele părinților îi afectează pe copii, mai ales indiferența față de Dumnezeu și ignorarea voii Lui. În timpul Botezului se manifestă și în copii fuga de Dumnezeu moștenită de la părinți: prin neliniște și plâns, la modul inconștient.

- În plus, starea în care se găsesc nașii copiilor, felul în care ei mărturisesc Crezul și trăiesc credința pe care o mărturisesc în locul copilului, influențează foarte mult starea copilului. Dacă nașii cred din suflet și se roagă cu smerenie pentru copil, acesta este liniștit.

Noi toți înțelegem ușor că atunci când un om plin de noroi îmbrățișează pe altcineva, acesta din urmă va fi și el murdărit de cel dintâi. Ei bine, și în sens duhovnicesc, sufletele murdare de păcate ale părinților și nașilor, murdăresc duhovnicește sufletul copilului. Din acest motiv, cum vom vedea ulterior, este necesar ca și părinții și nașii să se spovedească și să postească înainte de Botez, și să se roage cu smerenie lui Dumnezeu pentru copilașul ce urmează să fie botezat.

De ce botezăm copiii?

Pentru că Mântuitorului Iisus Hristos ne-a dat, prin sfinții apostoli, această poruncă (Evanghelia după Matei, cap. 28): „Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin."

În plus, pentru că fără Botez nu putem intra în Împărăția lui Dumnezeu, cum ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan, cap. 3: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” 

La Botez, atunci când cel care urmează să fie botezat este afundat de trei ori în apa sfințită, preotul rostește cuvintele: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (…) în Numele Tatălui – Amin, și al Fiului – Amin, și al Sfântului Duh – Amin”. Reținem deci că suntem botezați în numele Sfintei Treimi, ca robi ai lui Dumnezeu, pentru a trăi o viață de ascultarea față de El.

Vrem noi oare să trăim, alături de copiii noștri, ca robi ai lui Dumnezeu?

Ce înseamnă să fim robi ai lui Dumnezeu?

Să știm că avem un Domn și Stăpân al vieții noastre și un Tată iubitor, care ne poartă mereu de grijă, că nu suntem niciodată singuri, că nimic nu e întâmplător în viață, dar și că Tatăl nostru ceresc dorește să-L ascultăm. Așteaptă ca și noi să facem ce putem, ce ține de noi.

Ca să-L ascultăm trebuie să știm ce dorește de la noi. Ca să știm acestea trebuie să ne informăm, să avem bunăvoința de a cerceta care este voia lui Dumnezeu cu privire la viața oamenilor în general și a noastră în particular. Așa cum avem minte să învățăm o meserie, o limbă străină, să pătrundem adânc într-un domeniu al științei, să cântăm la un instrument etc., tot așa ar trebui să ne folosim mintea în primul rând pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu, a afla mai multe despre El și despre voia Lui cu noi. Din nefericire, mulți creștini știu astăzi o mulțime de amănunte nesemnificative spre viața unor sportivi sau actori, dar nu știu mai nimic despre viața în și cu Dumnezeu.

Și dumneavoastră, dragi părinți și nași, ați fost botezați și cununați ca „robi ai lui Dumnezeu”. Ați auzit mai sus că Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat porunca de a boteza dar, în același timp, și porunca de a-i învăța pe cei botezați să păzească toate câte ne-a poruncit.

Cu alte cuvinte marea dumneavoastră responsabilitate începe abia acum: educația și creșterea creștină a copiilor.

Ce datorii au părinții față de copilul nou născut

Părinții sunt datori:

- în primul rând să-i mulțumească lui Dumnezeu că le-a dăruit un copil și să se îngrijească, în cazul în care este plăpând și bolnav, să fie botezat cât mai curând;

- apoi trebuie ca părinții să nu se încreadă în superstiții băbești: nu se însemnează pruncul cu ață roșie, etc. ci i se pune deasupra pătuțului o icoană. Nu ața roșie îl ferește de rele, ci Dumnezeu;

-  să nu amâne Taina Botezului din motive lumești;

- să aleagă nași credincioși și iubitori de Dumnezeu, care să trăiască credința, nu să o pângărească prin păcatele lor; de aceea nu pot fi nași cei care trăiesc în păcate grele, de ex. cei care nu merg la biserică, cei necununați, etc.; păcatele nașilor murdăresc sufletele nevinovate ale copiilor;

- să dea copiilor nume de sfinți și să participe la Taina Botezului cu evlavie;

- să nu batjocorească Taina Botezului cu petreceri și dansuri, făcute cu scopul de a strânge bani și daruri;

- să dea copiilor de mici o educație creștină, rugându-se cu ei acasă, ducându-i la Biserică și, după Botez, împărtășindu-i cât mai des, insuflându-le astfel dragostea de Dumnezeu și de Biserică;

- să-i ferească pe copii, în casă și în societate, de lucrurile rele, care le strică mintea și sufletul: televizorul, calculatorul, internetul, etc., prieteniile rele, vorbele urâte, violența, etc.;

- să trăiască o viață conștientă de creștini, să cunoască (și dacă nu cunosc să învețe) ce înseamnă credința în Dumnezeu și să o practice, învățându-i astfel și pe copiii lor, prin propriul exemplu. Cea mai bună și mai eficientă educație creștină a copiilor este o viață de sfințenie trăită de părinți.

Educația și creșterea creștină a copiilor

Neuropsihologia constată că există mai multe faze în dezvoltarea creierului uman. În primii ani de viață copii sunt foarte mult influențați de mediul în care cresc și se dezvoltă prin interacțiunea cu acest mediu. Nu vorbesc, nu au încă gândire critică și preiau ceea ce văd în primul rând la părinții lor. Tot neuropsihologia ne spune că mijloacele mass-media (televizor, calculator, internet, etc.) sunt foarte dăunătoare copiilor și că afectează negativ dezvoltarea lor intelectuală.

Cu alte cuvinte: dacă părinții și nașii sunt robi ai lui Dumnezeu și încearcă să împlinească voia Lui în viața lor, atunci și copii vor crește în acest mediu, ca robi ai lui Dumnezeu. Dacă părinții însă nu se roagă, nu merg la biserică, nu postesc, în schimb îi lasă pe copii în fața televizorului sau a calculatorului, atunci copii se vor îmbolnăvi sufletește iar durerea părinților va fi, peste ani, foarte mare.

În Evanghelia după Ioan, cap. 15, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.”

Aceasta înseamnă că nici noi nu putem fi nași și părinți buni, fără ajutorul lui Dumnezeu. Este necesar deci să ducem, cât ne stă omenește în putință, o viață în credință. Să ne străduim în acest sens, așa cum ne străduim să avem cele trupești, materiale.

Slujbele care se fac după nașterea copilului

După ce femeia a născut, rudele aduc la biserică un vas cu apă curată pentru sfințire. Cu această apă sfințită se stropește casa unde locuiesc mama și copilul, evident după cei ei vor ajunge acasă.

În a 8-a zi de la naștere preotul merge la casa pruncului și citește rugăciunile pentru mamă, moașa și rudele care au ajutat la naștere. Tot atunci se citește și rugăciunea de punere a numelui noului-născut și se însemnează copilul în chipul Crucii, pregătindu-l pentru Taina Botezului.

Când se împlinesc 40 de zile de la naștere, mama și copilul vin la biserică. Rugăciunile care se citesc mamei sunt rugăciuni de pregătire pentru primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos. În mod eronat și superstițios, unii consideră că mama este necurată și nu poate intra în biserică până ce preotul nu-i citește rugăciunile respective, ceea ce este un lucru greșit. Apoi preotul citește rugăciunile de pregătire a Sfântului Botez și de îmbisericire a copilului. Prin această rânduiala pruncul nou născut este dăruit lui Dumnezeu, așa cum Maica Domnului și cu dreptul Iosif au adus Pruncul Iisus la Templul, la 40 de zile de la naștere, să-L închine lui Dumnezeu.

Semnificația ritualului care se săvârșește la Botez și Mirungere

Cuvântul Botez provine din limba greacă: verbul baptizo înseamnă „a scufunda”. De aceea pruncul trebuie „scufundat” în apa din cristelniță, nu doar udat sumar sau stropit.

Numele copilului trebuie să fie al unui sfânt sau al unei sfinte. El reflectă identitatea creștină și de neam.

Ținerea mâinii preotului pe capul copilului în timpul slujbei semnifică acoperământului lui Dumnezeu. Numai cu ajutorul Lui putem să luptăm împotriva răului și să-l biruim. Singuri suntem foarte vulnerabili.

Exorcismele care se citesc la început sunt rugăciuni de alungare a lucrărilor diavolești. Sfințirea copilului se face după ce în prealabil sufletul său a fost curățit de orice lucrare necurată. În sufletul curat se va sălășlui apoi Duhul Sfânt.

Lepădările de satana sunt o continuare a exorcizărilor. Nașul rostește în mod repetat, în numele copilului: „mă lepăd de satana și de toate lucrurile lui…”, stând cu fața către apus, pentru apusul simbolizează întunericul lucrărilor celui rău. Iar această lepădare trebuie să se regăsească și în viața nașilor, să nu fie doar o mărturisire făcută cu gura și nu cu fapta. Să nu fie deci o minciună.

Unirea cu Hristos și rostirea Crezului se fac apoi stând cu fața către Răsărit, pentru că Hristos este numit „Răsăritul cel de Sus”. Iar unirea se pecetluiește prin rostirea Crezului. Rostirea presupune cunoașterea de către nași a Mărturisirii de credință.

Apa și cristelnița au două semnificații: apa Iordanului, în care a fost botezat Iisus. Iar apoi, ele semnifică mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul și locul de unde a înviat.

Tămâierea în jurul mesei și a cristelniței simbolizează buna mireasmă a Duhului Sfânt, care alungă mirosul greu al păcatului.

Uleiul binecuvântat, numit „untdelemn al bucuriei”, cu care este uns pruncul înainte de afundare, arată că prin încreștinare pruncul devine „uns al Domnului”.

Afundarea întreită în apă și rostirea de către preot a cuvintelor: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (…) în Numele Tatălui – Amin, și al Fiului – Amin, și al Sfântului Duh – Amin” arată că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime și, în plus, faptul că prin Botez murim împreună cu Hristos și înviem împreună cu El.

Pânza albă în care este înfășurat după Botez pruncul, simbolizează veșmântul luminos al sufletului, spălat și curățat de păcate, care a devenit de acum biserică a lui Dumnezeu. În apa sfințită se sfințește și cruciulița pe care copilul o primește în dar de la nași și pe care o va purta toată viața, amintindu-și de cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Marcu, cap. 8: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Lumânarea pe care o aprinde preotul după scoaterea din apă a pruncului și pe care o țin nașii arată lumina harului primit la botez, dar și lumina faptelor bune, pe care cel botezat este chemat să le împlinească.

Taina Mirungerii are loc la câteva momente după botezarea pruncului. Prin punerea mâinii preotului în timpul citirii rugăciunii, prin rostirea cuvintelor „pecetea darului Sfântului Duh” și prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, cel nou botezat primește bogăția darurilor Sfântului Duh. Sfântul Mir are în compoziție ulei curat de măsline amestecat cu multe aromate, care arată mulțimea darurilor duhovnicești pe care cel botezat le primește. Ungerea se face în semnul Sfintei Cruci, pecetluind toate simțurile. Ungerea cu Sfântul Mir arată și investirea celui botezat cu harul preoției universale, pe care îl au toți creștinii. Prin darurile Duhului Sfânt noi primim puterea de a duce o viață creștinească, de a ne opune răului și păcatului și de a săvârși binele.

Înconjurarea mesei și a cristelniței de trei ori, în numele Sfintei Treimi, arată că începând de la Botez, viața oricărui creștin trebuie să aibă în centru Evanghelia, adică Cuvântul lui Dumnezeu, și Crucea, adică jertfa. Învățăm deci că nu putem fi creștini fără să împlinim poruncile Evangheliei și fără să ne purtăm crucea. Nu casa, nu serviciul, nu banii sunt scopul vieții noastre ci împlinirea voii lui Dumnezeu prin jertfă de sine. Apoi se citește din Faptele Sfinților Apostoli și din Evanghelie, amintindu-ni-se semnificația Botezului și faptul că el este săvârșit după porunca Mântuitorului. În final, tăierea câtorva fire de păr din capul pruncului, în semnul Sfintei Cruci, arată dăruirea totală a celui botezat sub stăpânirea lui Dumnezeu, dar și primul act de jertfă adusă lui Hristos, din partea copilului.

Recapitulând, reținem următoarele: numele înseamnă identitate creștină și de neam românesc; înainte de unirea cu Hristos trebuie să ne lepădăm de cel rău, pentru că Duhul Sfânt nu se sălășluiește în necurăție; prin botez devenim robi ai lui Dumnezeu și ne naștem duhovnicește pentru Împărăția Cerurilor, apoi pecetluirea cu darurile Sfântului Duh ne întărește toate simțurile ca să poată face voia Domnului, ne dă putere și curaj să ne jertfim pentru Hristos într-o lume plină de ispite.

Însă: așa cum o floare curată și frumoasă moare fără soare și apă, așa și sufletul copilului poate muri duhovnicește dacă este lipsit de hrana unei vieți creștinești, care stă în răspunderea părinților și a nașilor.

Pregătirea spirituală sau duhovnicească a Botezului

Am spus la început că, în sens duhovnicesc, sufletele murdare de păcate ale părinților și nașilor, murdăresc duhovnicește sufletul copilului. Din acest motiv, este necesar ca și părinții și nașii să se spovedească și să postească înainte de Botez, și să se roage cu smerenie lui Dumnezeu pentru copilașul ce urmează să fie botezat.

Faptul că noi, ca părinți, ne botezam copiii, ne obligă în fața lui Dumnezeu să-i și creștem și să-i educăm în credința ortodoxa. Avem față de ei o mare răspundere, mai ales de a nu-i lipsi de harul și binecuvântarea pe care Dumnezeu ni le dăruiește prin sfintele slujbe care se fac în biserici, și mai ales în timpul Sfintei Liturghii, prin Sfânta Împărtășanie, adică Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. A-i boteza pe copii și a-i tine apoi departe de Dumnezeu, neducându-i regulat la biserică, este o greșeala foarte mare. Evident ca Dumnezeu nu este absurd si nu face abstracție de situația în care ne aflăm. Inclusiv de faptul că, mai ales aici in Germania, distanța până la o biserica ortodoxa poate fi destul de mare. Dar noi ca părinți trebuie sa ne străduim să-i ducem pe copii regulat la biserică, fie ea greacă, română, rusă sau altă biserică ortodoxă pe care o avem mai aproape.

Am spus mai sus că nașii trebuie să fie evident creștini ortodocși, dar nu numai cu numele, ci și cu fapta (evident trebuie să fie cununați la biserică; iar dacă nu sunt căsătoriți, nașul sau nașa să nu trăiască în desfrânare). Și ei sunt responsabili în fața lui Dumnezeu pentru creșterea și educarea religioasă a copiilor botezați, însă practic, răspunderea cea mai mare ne revine  noua, părinților. Din acest motiv este foarte important ca părinții, care se angajează în fața lui Dumnezeu să-și crească copii creștinește, să ducă și ei o viața creștină angajată.

Având in vedere cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, consemnat in Evanghelia după Ioan, cap. 15: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.” este esențial ca părinții sa fie angajați într-o viața creștină normala, să duca o viața de familie cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să participe duminica și în sărbători la slujba de la biserica, să se roage acasă, sa postească, să-și mărturisească păcatele regulat și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă fac lucrurile acestea se apropie de Dumnezeu și primesc multă putere, iar dacă nu, se îndepărtează de Dumnezeu și sărăcesc sufletește foarte mult.

Pregătirea materială a Botezului

Hainele noi (de preferat albe sau deschise la culoare) care se dau copilului nou botezat simbolizează haina luminoasă în care este îmbrăcat sufletul la Botez. Deci va trebui să aduceți cu dvs. hăinuțe noi, simbolul vieții noi în Hristos, pe care o începem la Botez. Apoi este nevoie de un prosop nou (mai mare) în care nașii primesc de la preot copilul, după ce este scos din cristelnița. Apoi lumânarea pentru botez împodobită cu flori. Lumina ei simbolizează viața curată și luminoasă de creștin pe care o începe copilul nou botezat, iar florile rodul credinței, adică faptele bune. Frumoase ca ele trebuie să fie și viața noastră. În sfârșit, părinții mai trebuie sa aducă o sticla de ulei de măsline care este binecuvântat și folosit pentru ungerea copilului; apoi o parte din ulei poate fi luat acasă pentru ungerea copilului după baie, sau poate fi lăsat la biserică pentru a fi folosit în candele. Candelele ard în fața icoanelor și pe Sfântul Altar, simbolizând rugăciunile și jertfa pe care o aducem lui Dumnezeu și sfinților Lui. Rezumând, e necesar să aduceți la biserică hăinuțe noi, un prosop mare nou, lumânarea împodobită pentru botez și o sticlă de ulei de măsline. Din partea nașilor cel mai potrivit cadou este un lănțișor cu o cruciuliță, pe care copilul să-l poarte mereu ca amintire a Botezului și a purtării crucii, a jertfei care definește viața oricărui creștin. De asemenea este nevoie de o copie a certificatului de naștere și de un pomelnic al familiei.

Ultimul aspect care trebuie lămurit: tot ceea ce primim de la Dumnezeu, tot harul și binecuvântarea care se revarsă în viața noastră este gratuit. El ne cheamă să-i oferim sufletele noastre sincere și inimile noastre iubitoare, căutându-L pe El înainte de toate, în viața noastră, așa cum ne spune în Evanghelia după Matei, cap. 6: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” Din acest motiv fiecare credincios are libertatea de conștiință să susțină financiar Biserica cum dorește, în măsura posibilităților, dacă are posibilități. De mare folos duhovnicesc pentru copil este ca el să înceapă viața de creștin cu o mică jertfă, pe care o vor face părinții și nașii în numele lui: din banii primiți în dar la Botez, o parte vor fi dați de pomană, la copii orfani, familii nevoiașe sau bătrâni săraci. În acest sens vă va putea îndruma preotul care va săvârși Taina Botezului.

 

Ce trebuie să aibă în vedere preotul pentru pregătirea Botezului?

Preoții sunt îndatorați să îndrume pe părinții și nașii pruncului în ceea ce privește importanța Botezului ca Taină de introducere în Biserică a unui nou creștin. Totodată, aceasta este o ocazie potrivită pentru a învăța pe părinți și pe nași despre rânduielile fundamentale care se cer a fi respectate despre un creștin (participarea la slujbele bisericești, postul, rugăciunea, etc.). Aici este disponibil un formular/chestionar (cerere pentru Botez) pentru părinții și nașului pruncului chemat la Botez.  

 

 

 

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoia de spovedanie şi de povăţuitor duhovnicesc

extras din cartea: Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Bucureşti 2012, pp. 263-276

Prin mărturisire omul se eliberează

-   Părinte, în primii ani ai creştinismului creştinii făceau mărturisire publică. Aceasta ajută?

- Alţii erau anii cei dintâi ai creştinismului şi alţii cei de acum. Aceasta nu ajută astăzi.

-  De ce oare, Părinte? Atunci aveau mai multa râvna?

-  Aveau şi mai multa râvnă şi nu aveau cele pe care le au oamenii astăzi. Iată, acum perechile se despart fără motiv, nu mai sunt ca cele de odinioară.

Oamenii s-au îndepărtat de Taina Mărturisirii şi de aceea se îneacă de gânduri şi de patimi. Câţi nu vin şi cer să-i ajut în vreo problema de-a lor, dar nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserica. “Mergi la biserică?”, îi întreb. “Nu”, îmi răs­pund. “Te-ai spovedit vreodată?”. “Nu. Dar am venit să mă faci bine”. “Dar cum aşa? Trebuie să te pocăieşti de greşelile tale, să te spovedeşti, să mergi la biserică, să te împărtăşeşti atunci când ai binecuvântare de ia duhovnicul tău, iar eu voi face rugăciune să te faci bine. Uiţi că există şi altă viaţă şi trebuie să ne pregătim pentru ea?”.

“Ascultă, Părinte, cele ce le spui despre Biserică, despre altă viaţă etc., pe mine nu mă preocupă. Astea sunt basme. Am mers la vrăjitori, la medium şi nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu mă poţi face bine”. Hai, acum descurcă-te!

Le spui despre spovedanie, despre viaţa viitoare şi îţi spun: “Acestea sunt basme”, iar pe de altă parte, te roagă: “Ajută-mă, că înnebunesc”. Ei, cum, în chip magic se vor face bine?

Şi iată că deşi mulţi au probleme pricinuite de păcatele lor, nu se duc la un du­hovnic care îi poate ajuta în mod real, ci sfârşesc prin a se spovedi la psihologi, îşi spun istoricul lor, le cer sfaturi pentru problemele lor şi, dacă au de trecut un râu, îi aruncă în apă şi ori se îneacă, ori ies din ea, dar unde ies? In timp ce, dacă ar merge să se spovedească la duhovnic, vor trece pe celălalt mal, pe pod, fără osteneală, pentru că în Taina Spovedaniei lucrează harul lui Dumnezeu şi ne eliberează.

-  Părinte, spun unii: “Nu aflăm duhovnici buni şi de aceea nu mergem să ne spovedim”.

-  Acestea sunt îndreptăţiri. Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din mo­ment ce poartă epitrahil. Săvârşeşte Taina, are har dumnezeiesc şi atunci când ci­teşte rugăciunea de iertare Dumnezeu şterge toate păcatele pe care le-am mărturisit cu pocăinţă sinceră. De noi depinde cât ne vom folosi prin Tama Mărturisirii.

Odată a venit acolo la Colibă imul care avea probleme psihologice, cu gândul că am harisma înainte-vederii şi aş putea să-l ajut. “Ce prevezi pentru mine?”, mă în­treabă. “Să cauţi un duhovnic şi să te spovedeşti, ca să poţi dormi ca un puişor şi să nu mai iei medicamente”, îi spun. “Nu mai există astăzi duhovnici buni, îmi spune. Mai demult existau”. Vin cu gând bun, că vor fi ajutaţi, dar nu primesc ceea ce le spui, şi păcat de cheltuielile cu drumul.

Văd însă şi o nouă tehnică a diavolului. Bagă în minţile oamenilor gândul că, dacă fac o oarecare făgăduinţă şi o împlinesc, dacă mai merg şi la vreun loc de închinare, simt în regulă duhovniceşte. Şi vezi pe mulţi mergând cu lumânări şi cu alte obiecte făgăduite la mănăstiri, la locuri de închinare şi le atârnă acolo, mai fac şi cruci mari, mai plâng puţin şi se limitează la acestea. Nu se pocăiesc, nu se spo­vedesc, nu se îndreaptă, iar aghiuţă se bucură.

-  Părinte, un om care nu se spovedeşte poate fi liniştit lăuntric?

-  Cum să fie liniştit? Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul din- lăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire. Omul, deschizându-şi mima să du­hovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează.

înainte de mărturisire în capul lui există ceaţă, vede slab şi îşi justifica greşelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat.

Prin mărturisire face im “fuuu”, se depărtează ceaţa şi orizontul se curăţă. De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească şi după aceea îi primesc să vorbim. Unii îmi spun: “Părinte, fiindcă Sfinţia Ta îţi poţi da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povăţuieşte-mă”. “Deşi mi-aş da seama eu ce trebuie să faci, îi spun, nu vei înţelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi şi te spovedeşte şi după aceea vino să discutăm”. Cum oare să te înţelegi cu un om atunci când se află în altă frecvenţă?

Prin mărturisire omul aruncă din lăuntrul său orice ar fi nefolositor şi rodeşte duhovniceşte. într-o zi săpam în grădină, ca să plantez nişte roşii. In acel timp vine cineva şi-mi spune: “Ce faci, Părinte?”. “Ce să fac? îi spun, îmi spovedesc grădina”. “Bine, Părinte, dar şi grădina are trebuinţă de spovedanie?”, “Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc, face legume alese, iar altfel roşiile se fac palide şi slabe!”

 Dumnezeu vrea ca omul să se îndrepte prin om

-  Părinte, atunci când mă confrunt cu o problemă şi mă rog în acest sens, cum pot să-mi dau seama care este voia lui Dumnezeu?

-  Voia lui Dumnezeu nu se află aşa. Este mai bine să întrebi atunci când ai vreo problemă. Nu cere vestire de la Dumnezeu cât timp poţi cere sfatul vreunui om, pentru că te poţi înşela. Cineva mergea la o biserică şi stând înaintea catapetesme 1 se ruga: “Maica Domnului, oare să iau banii din cutie?”. Iar gândul îi spunea: “Ia- i”. “Da, o să-i iau”, spunea, şi lua banii. S-a făcut aceasta o dată, de două ori, de trei ori, până când un epitrop şi-a făcut probleme. “Ce se întâmplă? Cineva ia banii”, şi s-a pus să urmărească. Şi ce să vadă? Peste puţin timp vine acela şi repetă aceleaşi cuvinte: Maica Domnului, să iau banii din cutie?...

“Da, o să-i iau”, şi-a spus, şi l-a prins epitropul. Atunci când există un om du­hovnicesc pe care îl poţi întreba, întotdeauna trebuie să întrebi. Iar când nu există om ca să-l întrebi - de pildă te afli în pustie - dar înlăuntrul tău există setea ascul­tării, atunci Bunul Dumnezeu însuşi se face Stareţul tău şi te luminează şi îţi ves­teşte. Să presupunem că nu poţi afla pe cineva care să-ţi explice un loc din Sfânta Scriptură? Atunci te luminează Dumnezeu şi îl înţelegi.

-  Părinte, cum îşi va da seama cineva dacă ceva ce se întâmplă în nevoinţa sa este de la ispititor sau din propria neatenţie?

-  Va merge să întrebe.

-  Adică singur nu îşi va putea da seama?

-  Deşi va pricepe ceva, nu poate fi sigur. Aici şi unul care are experienţă merge şi întreabă pe altcineva. Eu întotdeauna întreb pentru vreo problemă de-a mea per­sonală. Soluţia mea, şi foarte înţeleaptă de ar fi, o consider cea mai mare prostie când e vorba de vreo problemă personală, şi nu mă duc la cineva care ştie ce mă odihneşte, ci la unul care nu ştie. Vezi, şi un medic, ca să fie sigur că dă un diagnos­tic bun într-un caz greu, se sfătuieşte şi cu un alt medic; cu atât mai mult un student! Oricât de duhovnicesc ar fi cineva şi oricât de bine şi-ar aranja problemele sale, nu se poate odihni, pentru că Dumnezeu vrea ca omul să fie ajutat de om şi să se în­drepte prin om. Astfel le iconomiseşte (rânduieşte) Bunul Dumnezeu, ca omul să se smerească. Trebuie ca fiecare să-şi spună duhovnicului gândurile şi stările prin care trece, ca să-l sfătuiască, iar nu să hotărască singur în problemele grele, nici să înfrunte singur greutăţile ce le întâmpină în nevoinţa lui, făcând experienţe pe sine, pentru că ispititorul îl va încurca şi-i va pricinui probleme. Unii ajung la punctul în care îşi dau singuri canoane. Lucrurile acestea sunt foarte primejdioase.

Cel care nu are duhovnic ca să se sfătuiască cu el în călătoria sa duhovnicească se încurcă, se osteneşte, întârzie şi cu greu va ajunge la destinaţia sa. Dacă îşi dă singur soluţii la problemele lui, oricât de înţelept ar fî, rămâne întunecat, deoarece se mişcă cu încredere în sine şi mândrie, în timp ce acela care se smereşte şi merge cu încredere şi râvnă la duhovnic şi îi cere părerea este ajutat.

Pentru că atunci Dumnezeu cu siguranţă îl luminează pe duhovnic şi îi dă răs­punsul corect. Iată, atunci când vine cineva cu evlavie, cu gândul că sunt sfânt, deşi eu sunt tinichea, am observat că simt înlăuntrul meu o schimbare şi cele pe care i le spun nu sunt ale mele. Din aceasta îmi dau seama limpede că omul acesta a venit cu evlavie şi Dumnezeu, ca să nu-1 nedreptăţească, îmi dă mie această stare bună. In aceste cazuri, dacă este vorba de o problemă serioasă, Dumnezeu te vesteşte şi-i poţi spune ce se va întâmpla, când se va întâmpla şi cum s-o înfrunte.

În viaţa duhovnicească este nevoie de povăţuitor duhovnicesc

Astăzi lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii să afle un duhovnic, să se spovedească, să aibă încredere în el şi să se sfătuiască cu el. Dacă au duhovnic şi îşi fac un program de rugăciune, cu puţin studiu, dacă merg la biserică şi se împărtă­şesc, atunci nu au de ce să se teamă în această viaţă.

Sufletul trebuie supravegheat de duhovnic ca să nu greşească drumul. în nevoinţa duhovnicească poate ajuta, de pildă, şi studiul duhovnicesc, dar dacă cmeva nu are povăţuitor duhovnicesc, îşi poate da propriile lui tâlcuiri la cele pe care le citeşte şi astfel să se înşele. Vezi, şi atunci când cineva merge undeva cu maşina, poate consulta harta, dar mai bine opreşte şi întreabă, ca să nu o ia pe un drum greşit. Să presupunem că porneşte din Atena spre Florina (notă: oraş din nordul Greciei, lângă graniţă cu Serbia). Are hartă şi o urmăreşte, dar întreabă şi la vreun chioşc dacă merge bine, dacă drumul este bun, pentru că la vreo intersecţie există primejdia s- o ia pe alt drum şi să ajungă în Kavala sau să cadă în vreo prăpastie şi să se primej­duiască de moarte. Desigur, se mai poate ca cineva să întrebe, însă să nu o ia pe drumul ce i se spune şi să ajungă în cele din urmă altundeva, sau să nu ia aminte la punctele primejdioase şi să păţească ceva rău. însă cel ce îi arată drumul şi în acelaşi timp îi spune: “Ia aminte, la punctul cutare este o curbă primejdioasă, dincolo este o prăpastie... ”, unul ca acesta îşi va lua plata sa.

Vreau să spun că la fel trebuie să se facă şi în viaţa duhovnicească. Este absolut necesar ca orice credincios să aibă duhovnic, care îl va povăţui cu sfaturile lui şi îl va ajuta prin Taina Mărturisirii. Numai aşa poate trăi o viată duhovnicească orto­doxă şi poate fi sigur că se află pe drumul cel bun.

Desigur, flecare îşi va alege povăţuitorul duhovnicesc. Nu îşi va încredinţa su­fletul său oricui. Precum pentru sănătatea trupului caută un medic bun, tot astfel şi pentru sănătatea sufletului său va căuta un duhovnic bun pe care îl va cerceta în mod regulat, avându-l pe acela ca medic al sufletului său.

 Trimiteţi-i pe oameni la duhovnic

- Părinte, de multe ori oamenii, văzându-ne că purtăm rasă, ne spun durerea lor, problemele lor, chiar ni se mărturisesc. Care trebuie să fie oare atitudinea noastră faţă de ei?

-  La început, atunci când vi se adresează vouă pentru vreo problemă de-a lor, să-i întrebaţi: “Aveţi duhovnic?”. Şi eu, oamenilor care vin acolo la Colibă să mă întrebe în vreo problemă, le spun: “Eu nu sunt duhovnic; să mergeţi la duhovnicul vostru şi să faceţi orice vă va spune el”. Oamenii trebuie să se pocăiască, să aibă un duhovnic şi să se spovedească, ca să se taie drepturile diavolului. Sunt de acord ca o călugărită să asculte o data vreo oarecare femeie îndurerată, care are o problemă, şi după aceea s-o trimită la duhovnic. însă nu sunt de acord să continue să discute cu ea. Sau dacă o femeie nu se foloseşte de duhovnicul ei sau dacă nu a mers nicio­dată să se spovedească sau se află într-o stare de deznădejde, să o asculte o dată şi după aceea să o trimită la duhovnic şi să-i spună că şi ea se va ruga pentru dânsa.

Afară de faptul că monahia nu are obligaţia să-i ajute în felul acesta, adică as­cultând mereu problemele lor, oamenii nu se ajută aşa. Pentru că omul suferă trei feluri de schimbări: de la sine, de la alţii şi de la diavolul. Vin aici, află o mângâiere omenească, dar de îndată ce pleacă de la mănăstire şi se duc acasă, se întorc iarăşi la ale lor şi încep aceleaşi probleme. Şi femeile şi bărbaţii să meargă la duhovnicul lor. Nu este corect să-și spună problemele lor călugăriţelor. Pentru că după aceea îşi spun: “Le-am spus pe toate; sunt în regulă”, odihnindu-şi astfel în mod fals gân­dul lor şi nu se mai duc apoi la duhovnic. Iar aceasta este tot o măiestrie a diavolului, ca aceia să nu se spovedească.

Trebuie să înţelegeţi care vă este misiunea voastră ca monahii şi să nu mergeţi să faceţi, chipurile, misiune, deoarece procedând astfel dovediţi că nu v-aţi înţeles misiunea călugărească. Ca monahi avem obligaţia să facem rugăciune pentru pro­blemele celorlalţi, dar nu suntem obligaţi să ne preocupăm de problemele lor.

Duhovnicul are obligaţia şi responsabilitatea să facă aceasta. Dacă discută cu voi, vă încarcă pe voi cu responsabilitatea. Duhovnicul însă îi poate urmări de aproape şi să le dea soluţii la problemele lor. Adică este nevoie de treabă. Iar treaba aceasta nu este a monahilor. De la voi se cere numai rugăciune. Pot să trimită şi vreo scrisoare cu un pomelnic având numele lor, ca să facem vreun şirag de rugă­ciuni.

 Duhovnicul de aproape

Precum se îngrijeşte cineva ca medicul familiei să fie cât mai aproape de el, aşa trebuie să se preocupe ca şi duhovnicul sau să fie aproape de el. Un medic poate ajuta un bolnav atunci când este aproape de el mai bine decât profesorii universitari -     deşi aceia au atâta experienţă - pentru că îl poate urmări sistematic şi, dacă va trebui, îl va trimite la un medic de specialitate. M-a impresionat următorul fapt atunci când eram în sanatoriu (notă: în 1966 Stareţul a făcut operaţie la plămâni în sanatoriu, deoarece suferea de pneumonie): mulţi bogaţi care aveau tuberculoză stăteau acasă şi mergeau la ei profesorii universitari pentru a le face tratament. S-a dovedit însă că tratamentul n-a dat nici un rezultat, pentru că nu puteau să-i urmă­rească sistematic. De aceea au fost nevoiţi să creeze în sanatoriu sectoare separate ca să fie internaţi acolo, aşa încât să fie observaţi permanent.

Vreau sa spun prin acestea că, precum medicul observă de aproape pe bolnav atunci când îi dă să facă un tratament, ca să vadă dacă medicamentele ce i le-a dat ajută sau au efecte contrare etc. şi potrivit cu aceasta măreşte sau micşorează doza şi, dacă va trebui, poate chiar şi schimba tratamentul, tot astfel şi duhovnicul trebuie să observe de aproape sufletul, pentru că din timp în timp apar diferite schimbări şi reacţii, pe care nu le poate observa de departe, ca să-l ajute pe deplin. Odată am spus unui suflet ce avea o ispită: “Fă aşa şi vei vedea că o vei trece”. Şi într-adevăr, m-a ascultat şi a depăşit ispita. După puţin timp a avut o ispită exact contrară, a înfruntat-o în acelaşi mod şi s-a chinuit Putea binecuvântata să trimită un om sau să scrie o scrisoare ca să mă întrebe ce trebuie să facă, fiindcă înfrunta o altă greu­tate, i-aş fi dat alt medicament, adică alt sfat. I~a fost greu să mă întrebe, deoarece eram departe. De aceea eu nu obişnuiesc să dau sfaturi de departe dacă nu-1 cunosc bine pe om şi nu am o legătură strânsă cu el.

 Duhovnicul în familie

-  Părinte, ce cărţi îi pot ajuta pe soţi?

-  Ceea ce ajută pe cei căsătoriţi este să nu se îndreptăţească nici unul pe sine. Dacă se îndreptăţesc pe sine, oricâte cărţi duhovniceşti ar citi, nu se folosesc. Dacă au intenţie bună, dacă au duhovnic şi fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj.

Lucrul cel mai bun este să aibă amândoi soţii acelaşi duhovnic. Nu bărbatul un duhovnic şi femeia altul. Dacă două lemne vor fi cioplite de doi tâmplari niciodată nu se vor potrivi. în timp ce dacă vor avea acelaşi duhovnic, duhovnicul ciopleşte umflăturile - slăbiciunile - unuia, ciopleşte şi umflăturile celuilalt şi astfel se apla­nează greutăţile. Dar astăzi chiar şi perechile care trăiesc duhovniceşte au duhovnici diferiţi. Rar au amândoi acelaşi duhovnic, de aceea nici nu se folosesc. Am în ve­dere perechi care se potriveau, dar nu aveau acelaşi duhovnic ca să-i ajute, şi s-au despărţit. Iar alte perechi, deşi nu se potriveau au trăit în armonie, deoarece au avut acelaşi duhovnic. Desigur, atunci când toată familia are acelaşi duhovnic, aceasta este şi mai bine. Duhovnicul îi va asculta pe toţi şi problema ce a apărut o va rezolva potrivit cu situaţia. Uneori va zori puţin pe tata sau pe mama, alteori îi va chema şi pe copii dacă nu va putea trage concluzii din cele ce îi spun părinţii. Sau – dacă perechea are probleme şi este de vină, de pildă, femeia - îl poate chema pe bărbat ca să-l sfătuiască cum trebuie să se poarte sau va cere unei rude sau cunoscut al lor să ajute cu discernământ.

Schimbarea duhovnicului

-   Părinte, atunci când cineva este nevoit, pentru un oarecare motiv, să-şi schimbe duhovnicul, este oare necesar să-şi spovedească din nou păcatele pe care le-a mai spovedit?

-  Este bine să-l înştiinţeze de ele pe duhovnicul cel nou, precum bolnavul care atunci când îşi schimbă medicul îi spune din nou istoricul său, pentru ca medicul să-1 poată ajuta cât mai bine.

-  Părinte, atunci când cineva vrea să-şi schimbe duhovnicul şi ne întreabă dacă acest lucru este corect, ce trebuie să-i spunem?

-  Să ia binecuvântare de la duhovnicul lui. Nu este bine să-şi schimbe cineva uşor duhovnicul. O clădire nu se va construi niciodată aşa cum trebuie, dacă se schimbă mereu inginerii şi constructorii.

Mai demult oamenii mergeau la stareţ ca să ceară sfat în vreo problemă ce îi preocupa ca să fie ajutaţi. Astăzi mulţi nu merg să ceară sfat, ci ca să se îndreptă­ţească pe sine sau ca apoi să spună că s-au sfătuit şi cu cutare Părinte.

“Am mers la cutare şi la cutare, i-am întrebat şi pe Părintele Paisie despre pro­blema aceasta”, spune câte unul, iar eu poate l-am certat sau poate a venit până la poartă şi nici nu a bătut. Aşa ajung să umble de la un părinte la altul fără să aibă vreun duhovnic permanent, iar în cele din urmă se încurcă rău de tot.

Alţii fac o greşeală şi nu se duc s-o spună duhovnicului lor, ci se duc şi o spun altui duhovnic ca să nu-şi piardă prestigiul. După puţin timp fac aceeaşi greşeală şi o spun altuia, apoi altuia, şi în cele din urmă apar înaintea unui duhovnic că a facut- o doar o dată, înaintea celuilalt tot o dată, şi aşa continuă, să greşească şi rămân neîndreptaţi.

Am observat că sunt unii care evită să spună ceva duhovnicului lor, deşi ştiu că îi va ajuta şi nu va duce vorba, dar o spun vreunui cunoscut de al lor, care nu-i poate ajuta şi care sigur o va spune şi altora. îmi aduc aminte că atunci când eram monah începător în viaţa de obşte (notă: în Mănăstirea Esfigmenu, 1953-1956), venise ci­neva să se facă monah. A stat o bucată de vreme şi după aceea i-au venit gânduri de plecare, nu s-a dus la stareţ să-şi spună gândurile sale, nici la vreun alt părinte duhovnic, ci i le-a spus unui lucrător din leriso (notă: sat din apropierea Sf. Munte), care lucra în mănăstire. Eram şi eu acolo aproape atunci când îi vorbea; curăţăm ceapă în afara bucătăriei. A început aşadar acela, de la vreo doi metri mai încolo, să-i facă o mărturisire cu voce tare. “îmi pare rău că m-am făcut monah”.

“Atunci când ai venit, nu ai încercat mai întâi?’, l-a întrebat lucrătorul. “Am încercat doi ani”. “Bine, dar de ce nu ai plecat mai devreme?”. “Iată ca nu am ple­cat”. “Te-au făcut călugăr cu sila?”. “Nu, am vrut şi eu”. “Bine, îi spune, le-ai spus pe acestea stareţului?”. “Nu”, îi răspunde. “Cu ce te vei folosi dacă mi le spui mie?”, îl întreabă aceia. Ii spusese întreg istoricul său. Vedeţi? Stareţului, căruia trebuia să i le spună ca să fie ajutat, nu i le-a spus, ci s-a dus să se spovedească la un lucrător. Şi acela ieşind din Sfântul Munte le va spune pe toate în Ieriso, la cafenea, ca să râdă şi va umple satul cu ele. Şi măcar dacă ar fi fost un prost. Dar ştiţi câte dicţio­nare avea? Greaca veche o ştia la perfecţie.

- Părinte, oare un mirean poate întreba despre vreo problemă de a sa sau despre vreo ispită pe vreun oarecare frate duhovnicesc de al său, dacă duhovnicul său lip­seşte?

-  Nu-i poate telefona duhovnicului său? Fratele uneori poate ajuta, alteori nu, ba chiar în ciuda bunei intenţii îl poate chiar vătăma. La o nevoie lucrurile se aran­jează printr-un telefon la duhovnic. Iar dacă nu poate comunica cu duhovnicul lui şi este ceva serios şi urgent, să-l întrebe pe un alt duhovnic. Este bine să-l întrebe pe duhovnicul său de mai înainte cu care duhovnic să se sfătuiască în acest caz, astfel încât să meargă la unul care are acelaşi duh. Pentru că fiecare inginer are planul său. Poate fi bun şi un plan şi celălalt, dar ele sunt diferite.

Sfinţi români cinstiţi în Biserica Ortodoxă Română

 

Sf. Cuvios Antipa de la Calapodeşti (10 Ianuarie)

Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic (13 Ianuarie)

Sf. Bretanion, Episcopul Tomisului (25 Ianuarie)

Sf. Cuvios Gherman din Dobrogea (28/29 Februarie)

Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul (28/29 Februarie)

Sf. Mucenici Montanus, preotul şi soţia sa, Maxima  (26 Martie)

Sf. Mc. Irineu, Episcop de Sirmium (6 Aprilie)

Sf. Ierarh Calinic de la Cernica  (11 Aprilie)

Sf. Mucenic Sava de la Buzău (12 Aprilie)

Sf. Cuv. Ierarh Pahomie de la Gledin (14 Aprilie)

Sf. Teotim, Episcopul Tomisului (20 Aprilie)

Sf. Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei (24 Aprilie)

Sf. Ierarh Simion Ștefan (2011) (24 Aprilie)

Sf. Ierarh Iosif  Mărturisitorul din Maramureş (24 Aprilie)

Sf. Mucenici Pasicrat şi Valentin (24 Aprilie)

Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (25 Aprilie)

Sf. Mc. din Dobrogea  Chiril, Chindeu si Tasie (26 Aprilie)

Sf. Mc. Cvintilian, Maxim și Dada din Ozovia (28 Aprilie)

Sf. Ierarh Atanasie al III-lea (Patelarie),  Patriarhul Constantinopolului (2 Mai)

Sf. Cuvios Irodion de la Lainici (3 Mai)

Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 Mai)

Sf. Mucenic Iuliu Veteranul (27 Mai)

Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou  de la Suceava  (2 Iunie)

Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (4 Iunie)

Sf. Martiri Nicandru şi Marcian  de la Durostorum  (8 Iunie)

Sf. Mucenic Isihie (15 Iunie)

Duminica Sfinţilor Români (Dată schimbătoare)

Sf. Ierarh Grigorie Dascălu,  Mitropolitul Ţării Româneşti (22 Iunie)

Sf. Niceta de Remesiana (24 Iunie)

Aducerea Moaştelor Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (24 Iunie)

Sf. Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 Iunie)

Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 Iulie)

Sf. Voievod Ştefan cel Mare (2 Iulie)

Sf. Mucenici Epictet şi Astion  (8 Iulie)

Sf. Mucenic Emilian de la Durostor (18 Iulie)

Sf. Cuvioşi Rafael şi Partenie  de la Agapia Veche  (21 Iulie)

Sf. Cuvios Ioanichie cel Nou  de la Muscel (26 Iulie)

Sf. Cuvios Ioan Iacob  de la Neamţ (5 August)

Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 August)

Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului  (11 August)

Sf. Martiri Brancoveni (16 August)

Sf. Cuvios Iosif  de la Văratic (16 August)

Sf. Mucenici Donat diaconul,  Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust (21 August)

Sf. Mucenic Lup (23 August)

Sf. Ierarh Varlaam,  Mitropolitul Moldovei (30 August)

Sf. Cuvios Ioan  de la Râşca şi Secu (30 August)

Sf. Cuvios Dionisie Exiguul (1 Septembrie)

Sf. Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi  (7 Septembrie)

Sf. Cuvios Onufrie de la Vorona (9 Septembrie)

Sf. Cuvios Chiriac de la Tazlău (9 Septembrie)

Cuviosul Ioan de la Prislop (13 Septembrie)

Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 Septembrie)

Sf. Nichita Romanul (15 Septembrie)

Sf. Ierarh Mucenic Teodosie  de la Mănăstirea Brazi (22 Septembrie)

Sf. Voievod Neagoe Basarab (26 Septembrie)

Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 Septembrie)

Sf. Cuvioşi Iosif şi Chiriac  de la Bisericani (1 Octombrie)

Sf. Cuvioasă Parascheva (14 Octombrie)

Sf. Preoţi Mărturisitori Ioan din  Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 Octombrie)

Sf. Cuvioşi Mărturisitori Visarion,  Sofronie şi Sf. Mucenic Oprea (21 Octombrie)

Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor,  (27 Octombrie)

Sf. Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti (28 Octombrie)

Sf. Cuvios Paisie de la Neamţ (15 Noiembrie)

Sf. Grigorie Decapolitul (20 Noiembrie)

Sf. Mucenic Dasie  (20 Noiembrie)

Cuviosul Antonie  de la Iezerul-Vâlcea (23 Noiembrie)

Sf. Apostol Andrei cel Intâi chemat Ocrotitorul României (30 Noiembrie)

Sf. Ierarh Andrei Șaguna (30 Noiembrie)

Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica (3 Decembrie)

Sf. Muceniţă Filofteia  de la Curtea de Argeş(7 Decembrie)

Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (13 Decembrie)

Cuviosul Daniil Sihastrul (18 Decembrie)

Sf. Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (22 Decembrie)

Cuviosul Nicodim de la Tismana (26 Decembrie)

Sf. Mucenic Hermes (31 Decembrie)

construimcatedrala.ro