• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Moartea din punctul de vedere al credinţei creştine (Kremsmünster, 13.07.2012)

Prelegere susținută în cadrul unui simpozion la Kremsmünster (Austria), 13.07. 2012

În general se vorbeşte despre moarte ca de un fenomen natural şi o înţelegem ca stingerea vieţii şi descompunerea trupului prin întoarcerea lui în pământ. Unii înţeleg moartea ca întoarcere întru nefiinţă. În România, unde numai 0,1% din populaţie se declară atee, citim adeseori în presă anunţuri de decese care încep cu cuvintele: „D-l (D-na)... a trecut în nefiinţă“. Acest lucru denotă lipsa de cultură religioasă, căci a ne declara credincioşi şi a spune că prin moarte trecem întru nefiinţă este o contradicţie în sine. Pentru cei credincioşi, indiferent de credinţa pe care o mărturisesc, moartea ca „stingere a vieţii“, ca „încetare a existenţei“ sau ca „trecere întru nefiinţă“, nu există. Căci prin despărţirea sufletului de trup, viaţa omului nu se stinge, existenţa lui nu încetează, ci continuă pe un alt plan care nu este supus experienţei noastre de fiinţe alcătuite din trup material şi suflet. Sfânta Scriptură ne spune că prin moarte, trupul se întoarce în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu de la care provine.

 De asemenea că moartea este consecinţa sau ” plata păcatului” (Romani 6, 23). Aşadar moartea nu aparţine naturii omului creat de Dumnezeu pentru viaţa veşnică. Moartea este un accident intervenit în viaţa umanităţii prin păcatul primilor oameni. Astfel omul a devenit muritor şi împreună cu el întreaga natură pe care o recapitulează în sine (cf. Romani 8, 22). Că moartea nu este naturală, ci împotriva naturii o dovedeşte  faptul că omul are sădit în sine tinderea spre tot mai multă viaţă, spre desăvârşirea vieţii şi nu spre anihilarea ei. De aceea nimeni nu vrea să moară, dimpotrivă toţi vrem să trăim veşnic. Iar viaţa veşnică este numai la Dumnezeu şi în legătură cu El. Mântuitorul spune despre Sine că El este Viaţa şi că a venit în lume pentru ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă (cf. Ioan 14, 6;10, 10).

Numai în Iisus Hristos omul trăieşte o viaţă adevărată, conformă cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor. Numai în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, suntem cu adevărat nemuritori. Moartea Mântuitorului, acceptată de bună voie, şi învierea Sa din morţi a desfiinţat moartea în principiul ei de despărţire de Dumnezeu şi a transformat-o în Paşte, adică în pasaj sau trecere la plenitudinea vieţii. Cine crede în Iisus Hristos şi rămâne unit cu El, acela nu moare, ci trece de la moarte la viaţă. „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). De aceea în limbaj bisericesc nu vorbim de moarte, ci de „adormire întru Domnul”.

Căci pentru cei credincioşi nu există moarte, ci „adormire întru Domnul”. Credinţa în Iisus Hristos nu desfiinţează totuşi moartea fizică, adică despărţirea sufletului de trup la sfârşitul vieţii pământeşti, ci o transformă în pasaj spre viaţa veşnică. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Moartea nu este în definitiv decât o odihnă, o călătorie, o trecere de la o stare nedesăvârşită la o stare desăvârşită”. Dar chiar şi moartea fizică este temporară şi anume până la a doua venire a Domnului când trupul va învia şi se va reuni cu sufletul într-o formă de existenţă duhovnicească pe care aici pe pământ nu putem decât s-o întrevedem prin credinţă.

Din punctul de vedere al învăţăturii creştine, omul trăieşte pe pământ în „moarte spirituală” atâta timp cât stă prin necredinţă departe de Dumnezeu. Dacă moartea spirituală se perpetuează până la sfârşitul vieţii pământeşti, ea poate deveni moarte veşnică, adică despărţire definitivă de Dumnezeu. Biserica se roagă neîncetat, în fiecare Liturghie euharistică, pentru izbăvirea tuturor atât de moartea spirituală, cât şi de moartea veşnică. La toate slujbele din ritualul ortodox cerem lui Dumnezeu: „Sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”. Totuşi un „sfârşit creştinesc” nu poate să aibă decât cel ce s-a străduit toată viaţa să-L urmeze pe Hristos sau cel care se întoarce la Hristos prin pocăinţă. Cerem de asemenea „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos” pentru că după moarte urmează judecata. Sfântul Apostol Pavel spune: „…este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27).

Sfânta Scriptură vorbeşte de două judecăţi şi anume de „Judecata particulară”, care are loc după despărţirea sufletului de trup şi de „Judecata de apoi” sau „Judecata universală”, care va avea loc la a doua venire a lui Hristos. Dumnezeu ne va judeca după starea sufletească în care ne aflăm în momentul morţii sau al despărţirii sufletului de trup, stare care rezumă toată viaţa petrecută pe pământ. Criteriul judecăţii particulare, ca şi al judecăţii universale, este iubirea exprimată în fapte concrete faţă de semenii noştri. La judecata din urmă, Dumnezeu ne va judeca şi după urmările faptelor săvârşite în viaţă, care influenţează, în bine sau în rău, toată istoria, până la sfârşitul ei. Sfânta Scriptură ne spune că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2, 4). De aceea Biserica se roagă pentru mântuirea tuturor celor adormiţi, adică pentru fericirea lor veşnică în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Totuşi există nu numai un rai veşnic, ci şi un iad veşnic pentru cei ce mor în necredinţă sau cu inima împietrită de ură şi nepocăinţă. Căci, în baza libertăţii date de Dumnezeu prin creaţie, omul se poate împotrivii Lui veşnic.

Pomenirea morţilor în rugăciunea particulară şi mai cu seamă în rugăciunea Bisericii este un act de iubire faţă de ei. Noi credem că morţii noştri sunt vii, mai vii chiar decât noi care trăim pe pământ. Credem de asemenea că Biserica este una, a celor vii şi a celor adormiţi între care sunt şi sfinţii, în frunte cu Maica Domnului. Mai cu seamă actele de milostenie, ca expresie a iubirii, făcute în numele celor adormiţi au o mare valoare înaintea lui Dumnezeu, căci ele suplinesc ceea ce aceştia n-au împlinit în viaţa aceasta din diferite motive. Noi ne rugăm sfinţilor care sunt modele de vieţuire pentru noi şi care se roagă lui Dumnezeu pentru noi în ispite şi necazuri.

Biserica Ortodoxă preţuieşte tot atât de mult trupul omului ca şi sufletul său. „Oare nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” (I Corinteni 6, 19). De aceea trupurile celor adormiţi nu se ard, ci se pun în sicriu şi în mormânt cu faţa spre răsărit întru aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Mai ales că unele trupuri ale sfinţilor rămân nestricăcioase! Căci ce sunt Sfintele Moaşte decât trupuri sau părţi ale unui trup în care continuă să fie prezent şi lucrător Duhul Sfânt. Ele sunt deci o dovadă incontestabilă a continuării vieţii după despărţirea sufletului de trup, care în cazul Sfintelor Moaşte nu este o despărţire totală? Aşadar din respect faţă de misterul trupului omenesc care nu este doar materie, ci materie impregnată de duh nu se cuvine să ardem trupul după moarte.

În Tradiţia ortodoxă, moartea nu este înfricoşătoare. Pentru cei cu adevărat credincioşi, moartea este chiar familială. Sfântul Vasile cel Mare spune că gândul la moarte este adevărata filozofie. De asemenea Părinţii duhovniceşti ne îndeamnă să medităm mereu la moarte pentru că gândul la moarte ne împiedică să păcătuim.

În Biserica Ortodoxă, Tradiţia pomenirii celor adormiţi este foarte dezvoltată tocmai datorită credinţei puternice în nemurire şi a iubirii care ne uneşte unii cu alţii şi pe toţi cu Hristos şi care este mai tare decât moartea. Sfântul Pavel spune că „…nici moartea, nici viaţa… nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38). Cultul morţilor începe odată cu trecerea la Domnul a credinciosului când trupul lui este spălat, îmbrăcat în haine de sărbătoare şi pus în sicriu în atmosferă de rugăciune. Timp de trei zile este ţinut în casă pentru ca rudeniile şi cunoscuţii să-l viziteze pentru ultima dată şi să-şi i-a rămas bun pentru o despărţire de mai lungă durată. În tot acest timp se citesc Psalmi şi alte texte din Sf. Scriptură sau diferite rugăciuni. Preotul este prezent la casa mortului încă de la punerea trupului în sicriu. A treia zi, sicriul este purtat în procesiune la biserică unde  se face slujba înmormântării şi apoi condus la groapă. La 9 şi la 40 de zile după înmormântare se fac rugăciuni speciale pentru pomenirea celui adormit. De asemenea la şase luni şi apoi în fiecare an în ziua trecerii lui la Domnul. Fiecare sâmbătă (sâmbăta, Hristos a petrecut cu trupul în mormânt) este dedicată amintirii şi pomenirii morţilor. Pomenirea lor este împreunată de asemenea cu acte de caritate.

În concluzie putem spune că deşi moartea omului apare ca o realitate naturală, totuşi din punctul de vedere al credinţei ea este cel mai nenatural fenomen. Moartea ca despărţire de Dumnezeu, izvorul vieţii, a fost desfiinţată de Hristos prin moartea şi învierea Sa. În Hristos, moartea devine Paşti, adică trecere la plenitudinea vieţii. De aceea moartea nu-l sperie pe cel credincios căci el are conştiinţa că prin despărţirea sufletului de trup viaţa sa se desăvârşeşte în comuniune deplină cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi cu toţi cei ce i-au plăcut lui Dumnezeu.


Mitropolitul Serafim

Kremsmünster (Austria), 13.07. 2012

construimcatedrala.ro