• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Duhul și spiritualitatea Ortodoxiei (München, 2.01.2014)

prelegere susținută de Înaltpreasfințitul Mitropolit Serafim la München, 2 ianuarie 2014 și publicată în: Andreas Ebert (Hg.), Hesychia II - Wege des Herzensgebets, Claudius Verl., München, 2014, pp. 75-92.

 Părintele Nicolae Affanassieff, unul din marii teologi ruşi din Diaspora, profesor la Institul „St. Serge“ din Paris (1940-1966) şi-a publicat rezultatul cercetărilor sale în domeniul ecleziologiei ortodoxe într-o carte cu titlul: „L’Eglise du Saint Esprit“- „Biserica Duhului Sfânt“ (ultima ediţie franceză: Cerf, 2012). Cred că nici un alt titlu nu putea să exprime mai potrivit esenţa ecleziologiei ortodoxe! Biserica este într’adevăr a Duhului Sfânt pentru că Duhul Sfânt a întemeiat-o la Cincizecime şi tot Duhul Sfânt o constitue sau actualizează neîncetat, sfinţind Darurile euharistice şi transformându-i pe credincioşi în „Trupul lui Hristos”.  Rugăciunea epiclezei sau a invocării Duhului Sfânt pentru sfinţirea pâinii şi vinului euharistic (de la Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur) spune: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Iar o stihiră de la Rusalii spune: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i-a arătat; toată rânduiala Bisericii o plineşte” (Slujba Pavecerniţei). De aceea, în Tradiţia ortodoxă, orice slujbă şi orice rugăciune particulară începe cu invocarea Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

  Ortodoxia se înţelege pe sine ca „dreaptă credinţă” şi „dreaptă slăvire” (cinstire a lui Dumnezeu). Ea este deasemenea „calea împărătească” sau „calea de mijloc”, deci calea echlibrului care evită extremele. În cosecinţă, Ortodoxia  n-a exagerat niciodată cristologia în detrimentul pnevmatologiei cum s-a întâmplat în Apus. Echilibrul just între cristologie şi pnevmatologie se datorează şi faptului că Ortodoxia a păstrat neatins crezul niceo-constantinopolitan. Adausul „Filioque“ a majorat cristologia în detrimentul pnevmatologiei ceea ce a condus treptat la „uitarea” Duhului Sfânt.  

Dacă Ortodoxia este Biserica Duhului Sfânt, spiritualitatea ortodoxă este efortul de deschidere spre Duhul Sfânt pentru ca El să vină întru noi şi să ne facă asemenea lui Hristos. Ortodoxia este viaţa în Hristos operată (plinită) în noi de Duhul Sfânt. De aceea Sfântul Serafim de Sarov (+1833), unul din cei mai mari asceţi din toate timpurile, a putut spune că „scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”. „Sfinţenia”, „asemănarea cu Hristos” sau „asemănarea cu Dumnezeu”, „desăvârşirea”, „îndumnezeirea” sau  „transfigurarea” (prin umplerea de har) sunt noţiuni dragi Spiritualităţii ortodoxe. Ele sunt lucrări ale Duhului Sfânt în inima credinciosului care devine tot mai sensibilă faţă de oameni şi faţă de întreaga creaţie. Sensibilitatea şi compasiunea inimii faţă de tot ceea ce există este semnul că inima şi-a redescoperit unitatea ontologică cu întreaga creaţie care se recapitulează în ea. Unirea cu Dumnezeu sau „îndumnezeirea” înseamnă, după Păr. Prof. Dumitru Stăniloae, „maxima umanizare”. Omul se dezumanizează, se denaturează prin păcat care în esenţa sa este trăire împotriva naturii, violentarea naturii. Iar „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

 Spiritualitate ortodoxă este în primul rând o spiritualitate liturgică. Duhul Sfânt ni se împărtăşeşte prin Tainele Bisericii primite cu credinţă. Prin Botez, Duhul Sfânt ne introduce în comuniunea celor ce cred, ne grefează pe „Trupul lui Hristos” şi ne face mădulare ale acestui Trup tainic care este Biserica şi mădulare unii altuia. Iar prin Euharistie ne hrăneşte Trupul şi Sângele lui Hristos pentru ca să creştem până la „statura bărbatului desăvârşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Astfel credinciosul înaintează treptat la asemănarea cu Hristos, va câştiga „gândul lui Hristos” şi „simţirea lui Hristos” (cf. I Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 5). În Taina Spovedaniei, Duhul Sfânt ne iartă păcatele mărturisite cu căinţă şi cu hotărârea de îndreptare. Tot astfel şi în celelalte Sfinte Taine, Duhul Sfânt lucrează spre desăvârşirea Trupului lui Hristos, adică a credincioşilor care se deschid lucrării Lui prin credinţă şi efortul propriu de a săvârşi binele. Această permanentă împreună lucrare a harului cu credinciosul o numim sinergie.

Spiritualitatea ortodoxă este şi o spiritualitate a inimii pentru că inima este sediul tuturor puterilor (energiilor) psiho-fizice ale fiinţei umane şi locul în care sălăşluieşte harul Duhului Sfânt ca energie necreată care potenţează energiile umane. Mintea (gr. nous) este ea însăşi o energie a inimii. Fiind „străjerul” tuturor celorlalte puteri lăuntrice, mintea trebuie să le ţină mereu în legătură cu inima prin aceea că ea însăşi  „coboară” în inimă, prin rugăciune, pentru ca să-şi găsească liniştea. Altfel mintea nu se poate „odihni”, nu se poate opri din împrăştierea ei în cele exterioare. Odihna minţii este în inimă. Iar prin odihna minţii în inimă, persoana întreagă îşi dobândeşte echilibrul şi armonia vieţii.

Spiritualitatea ortodoxă este de asemenea o spiritualitate ascetică pentru că numai prin asceza rugăciunii, a postului şi înfrânării, a răbdării suferinţelor şi necazurilor şi a luptei împotriva păcatului şi patimilor  inima de deschide treptat spre primirea harului care poate s-o transforme din inimă de piatră în inimă de carne (Iezechiel 11, 19), adică dintr-o inimă insensibilă la prezenţa Duhului şi a semenilor, într-o inimă plină de sensibilitate şi de compasiune. Sfinţenia înseamnă tocmai o „inimă compătimitoare”, o inimă care participă la durerea semenilor, ca şi la suspinul creaţiei după izbăvirea din robia stricăciunii (cf. Romani 8, 20-21).

Deşi cere lupta „până la sânge” (Evrei, 12, 4) împotriva păcatului şi pentru despătimire, ca şi  pocăinţa până la moarte, spiritualitatea ortodoxă este totuşi o spiritualitate a bucuriei şi a biruinţei prin Înviere. Sfântul Serafim de Sarov saluta pe toţi vizitatorii săi cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat”. Cei ce practică asceza ştiu că nu există înviere fără cruce, după cum nu există cruce asumată cu bucurie în care să nu se ascundă arvuna învierii. Ei sunt veseli şi plini de bucurie pentru că asceza cea mai severă nu urmăreşte omorârea trupului, ci omorârea patimilor care-l degradează pe om şi-l  dezumanizează. Numai prin asceză, credinciosul poate deveni stăpân peste sine însuşi şi descoperi astfel adevărata viaţă, aceea a libertăţii în Duhul Sfânt.

Spiritualitatea ortodoxă este deci şi o spiritualitate a libertăţii în Duhul Sfânt. Omul se aseamănă cu Dumnezeu îndeosebi prin libertate. Tocmai de aceea darul libertăţii este cel mai pândit de diavolul pentru a ne transforma în sclavi ai păcatului. Pentru că „oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Tradiţia duhovnicească ortodoxă îl ajută pe credincios să-şi păstreze darul libertăţii sau să şi-l redobândească atunci când l-a pierdut prin păcat.

Scrierile Părinţilor ascetici cu privire la viaţa duhovnicească fac parte din aşa numita „literatură filocalică” (Filocalie = iubire de frumuseţe). Cum se ştie, Ortodoxia pune un accent deosebit pe frumuseţe. Spaţiul liturgic al bisericii reflectă prin icoane, pictură, veşminte liturgice şi alte podoabe, frumuseţea lui Dumnezeu şi frumuseţea creaţiei. Frumuseţea este echivalentul binelui. Ea ne atrage şi ne înalţă, ne liberează şi ne mântuieşte.  Dostoievschi a zis: „frumuseţea va mântui lumea”. „Călugăr” în limba greacă înseamnă „bătrân frumos”. De aceea spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate filocalică, a căutării frumuseţii lăuntrice.

O altă trăsătură a spiritualităţii ortodoxe este aceea a paternităţii duhovniceşti. Tradiţia Părintelui duhovnicesc sau a stareţului este extrem de importantă. Fiecare credincios are (trebuie să aibă) un părinte duhovnicesc sau un duhovnic care-l îndrumă în viaţă în toate privinţele, nu doar în cele strict duhovniceşti. Părintele duhovnicesc este un om experimentat în lupta duhovnicească, capabil să îndrume şi pe alţii care se încredinţează povăţuirii lui. Între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc, Duhul Sfânt creează o relaţie ca de la tată la fiu, plină de iubire şi de respect. Astfel viaţa creştină este o transmitere vie din tată-n fiu a credinţei prin lucrarea Duhului Sfânt.

Înainte de a încerca să descriem mai de aproape unele din aceste caracteristici ale spiritualităţii ortodoxe trebuie să subliniem faptul că realităţile duhovniceşti scapă oricărei definiţii, oricărei sistematizări. Ele sunt inefabile cum este Duhul Sfânt Însuşi, Autorul lor. Duhul suflă unde vrea şi lucrează toate câte vrea, fără ca mintea să poată pătrunde taina lor. Dar chiar şi ceea ce putem spune despre realităţile duhovniceşti trebuie primit prin credinţă, căci ele nu pot fi nicidecum înţelese fără credinţă. Iar credinţa înseamnă crucificarea raţiunii faţă de felul ei pur natural de a înţelege lucrurile pentru a accepta misterul.

 

 O spiritualitate liturgică

O maximă patristică spune că „nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai împreună cu ceilalţi semeni în comuniunea Bisericii”.Dacă Biserica este „Trupul lui Hristos”, iar credincioşii mădularele lui, se înţelege că ne mântuim numai împreună, împlinind fiecare chemarea la care a fost chemat, în funcţie de darurile pe care le-a primit (cf. Efeseni 4, 1; I Corinteni 12, 8-12). Biserica are tocmai acest scop: să-i adune pe credincioşi şi să-i împărtăşească de viaţa divină prin Sfintele Taine pentru ca fiecare să-şi poată înmulţi talanţii în folosul obştii. Biserica se constituie prin adunarea credincioşilor la rugăciune. Iar rugăciunea prin excelenţă este Euharistia. Biserica (adunarea credincioşilor) săvârşeşte Euharistia – Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, iar Euharistia îi transformă pe credincioşi în Biserică – „Trupul lui Hristos”. Aşadar Biserica face (săvârşeşte) Euharistia şi Euharistia face (constitue) Biserica. Toate celelalte Sf. Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania - Pocăinţa, Preoţia, Cununia şi Maslul) se săvârşesc în legătură nemijlocită cu Euharistia. Toate Sfintele Taine ne pun în legătură cu Hristos şi ne împărtăşesc harul Duhului Sfânt pentru creşterea noastră duhovnicească. (Pentru noi ortodocşii, harul este o energie divină necreată care izvorăşte din Dumnezeu şi ni-L împărtăşeste pe Dumnezeu în Treimea Persoanelor).

Liturghia euharistică actualizează în desfăşurarea ei, prin rugăciune, gesturi şi simboluri, toată viaţa pământească a lui Hristos, începând de la naşterea în Betleem până la înălţarea la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt. Liturghia ne face aşadar contemporani cu Hristos sau mai degrabă îl face pe Hristos contemporanul nostru. Împărtăşirea  cu Trupul şi Sângele Domnului pretindeo pregătire deosebită prin cercetarea conştiinţei (cf. I Corinteni 11, 28). Dacă am săvârşit păcate mari („de moarte”) cum sunt: crima (inclusiv avortul), desfrânarea, ura şi ţinerea de minte a răului (lipsa iertării), nedreptăţirea semenilor prin hoţie sau minciună, blasfemia… conştiinţa ne spune că nu suntem vrednici de Sfintele Taine şi că trebuie să ne mărturisim păcatele înaintea preotului duhovnic de la care vom primi dezlegare, dar şi un canon de pocăinţă pentru îndreptarea noastă. Numai după împlinirea acestui canon ne putem apropia din nou de Sfintele Taine. De pregătirea pentru Împărtăşire ţine şi o rugăciune specială (canon) care se face acasă, precum şi postul euharistic (ne împărtăşim pe nemâncate, chiar şi atunci când Liturghia se săvârşeşte seara, ca în zilele de peste săptămână din Postul Mare). Toţi marii duhovnici recomandă Spovedania cât mai deasă. În mânăstiri, ea se practică, de obicei, săptămânal. Credincioşii mireni o practică, de obicei în cele patru posturi de peste an, iar cei mai fervenţi, lunar. Din păcate, mulţi credincioşi leagă Împărtăşania de Spovedanie şi se împărtăşesc foarte rar.

Conlucrarea (sinergismul) cu harul Sfintelor Taine este absolut necesară pentru că harul nu lucrează decât în măsura în care credinciosul face tot efortul de care este capabil pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu şi de a trăi o viaţă curată şi sfântă în care Dumnezeu să se preamărească. Părinţii spun că fiecare har primit aşteaptă colaborarea pe măsura lui. Astfel nu suntem creştini doar prin primirea botezului, ci devenim creştini în măsura în care punem în lucrare harul (darurile) botezului. De asemenea nu suntem preoţi sau episcopi doar prin actul hirotoniei, ci devenim preoţi şi episcopi pe măsura în care împlinim misiunea la care am fost chemaţi şi pentru care am fost investiţi cu har. 

Pe lângă rugăciunea celor şapte Sfinte Taine, Biserica Ortodoxă are şi rugăciunea celor şapte Laude pentru sfinţirea timpului. Fiecare zi liturgică este o icoană a veşniciei. În rugăciunea Laudelor mulţumim şi aducem laudă lui Dumnezeu pentru toate evenimentele din istoria mântuirii, începând cu creaţia lumii până la mântuirea ei în Iisus Hristos. Cele şapte Laude sunt: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I (ora 6), Ceasul III (ora 9), Ceasul VI (ora 12) şi Ceasul IX (ora 15). Ca şi slujba Sfintelor Taine, slujba Laudelor este deosebit de bogată în citiri biblice, în rugăciuni şi imnuri de o mare frumuseţe şi adâncime mistică.

Pe lângă caracterul de laudă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu, slujbele ortodoxe, îndeosebi cele din zilele de post, au şi un caracter profund penitenţial. În ele mărturisim căderea noastră ontologică, păcatul care „lesne ne împresoară” şi cerem iertare cu nădejde de mântuire. Conştiinţa păcatului ţinută mereu trează de rugăciunea liturgică nu paralizează voinţa, ci dimpotrivă creează sentimentul pocăinţei şi al smereniei şi ne îndeamnă la şi mai multă osteneală ascetică pentru ca harul să lucreze în noi cu şi mai multă putere.

Arhitectura bisericii, pictura ei, icoanele de pe catapeteasmă, întreaga atmosferă din biserică trebuie să ajute la interiorizarea rugăciunii. De asemenea ritualul slujbelor, îndeosebi al Liturghiei euharistice, complex şi bogat în simboluri creează o atmosferă plină de mister care vorbeşte inimii mai mult decât intelectului. Credinciosul trebuie doar să facă efortul de a fi atent pentru a interioriza toată această atmosferă de rugăciune.

Aşadar în biserică, Dumnezeu se face foarte apropiat şi familiar credinciosului: mintea Îl contemplă în înţelesul rugăciunilor, ochii în frumuseţea icoanelor, auzul în cântare, mirosul în fumul de tămâie, buzele în sărutarea obiectelor sfinte, iar gustul în primirea Trupului şi Sângelui Său.

 

O spiritualitate a inimii

Tradiţia duhovnicească ortodoxă pune un accent deosebit pe inima omului ca centru personal din care pornesc şi spre care converg toate puterile psiho-fizice ale fiinţei umane. Inima este de asemenea centrul vieţii spirituale, locaşul harului. Totuşi, după Părinţii ascetici, „inima sprituală” nu se confundă cu inima ca organ biologic. „Inima spirituală” este „puţin deasupra” inimii ca organ. Este o distincţie fină pentru a sublinia caracterul transcendental al „inimii spirituale”. În inimă se recapitulează, de asemenea, toată umanitatea şi toată creaţia, căci omul este cu adevărat un microcosmos, cum spun Părinţii. Există o unitate ontologică a creaţiei care se concentrează în inimă atunci când inima se deschide cu totul spre primirea harului. Dacă păcatul pune stăpânire peste inimă, harul este alungat şi unitatea ei se pierde. Astfel omul se alienează pe sine, falsifică relaţiile cu semenii săi, decade din starea de persoană la starea de individ.  De aceea toată atenţia vieţii trebuie îndreptată spre inimă pentru a ajunge „să gândim cu inima, să vorbim cu inima şi să lucrăm cu inima” (stareţul sârb Tadei +2003), adică să marcăm totul de căldura inimii. Desigur lucrul acesta este imposibil fără ajutorul rugăciunii. Pentru că numai prin rugăciune putem opri mintea din împrăştierea ei în cele exterioare şi s-o îndreptăm spre inimă şi împreună cu ea toate celelalte puteri psiho-fizice. Pentru că, aşa cum am spus, mintea este o energie a inimii şi nu-şi găseşte „odihna” decât întorcându-se la „casa” ei care este inima. Lucrul acesta nu este deloc uşor pentru că mintea este obişnuită să cugete la cele de jos şi nu la cele de sus (cf. Coloseni 3, 2). Ea se împrăştie tot timpul în cele exterioare, în lucrurile materiale. De aceea mintea trebuie silită să gândească mai des la cele de sus şi să se roage cu atenţia necesară pentru ca măcar pe moment să poată coborî în inimă. Ea va coborî cu adevărat aici când ne vom detaşa, încetul cu încetul, de gândirea pătimaşă la cele de jos şi vom vedea totul în Dumnezeu şi prin Dumnezeu care le-a creat pe toate. Până atunci trebuie să ne smerim şi să încercăm să ne rugăm cât mai des aşa cum putem, chiar dacă nu simţim bucuria rugăciunii şi suntem nemulţumiţi de calitatea ei. Părinţii spun că „Dumnezeu dă rugăciune celui ce se roagă”, adică celui care stăruie în rugăciune şi nu renunţă la a se ruga pe motivul că nu simte bucuria rugăciunii sau că nu se poate ruga cu atenţia necesară. „Calitatea rugăciunii vine din multa rugăciune” spun aceeaşi Părinţi. Exortaţia Sf. Ap. Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) este înţeleasă în Tradiţia ortodoxă ca „rugăciune de toată vremea”. În toată vremea şi în tot locul trebuie să aducem lui Dumnezeu „jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc Numele Lui” (Evrei 13, 15). Această „rugăciune de toată vremea” este pentru monahi „rugăciunea lui Iisus”, numită şi „rugăciunea inimii”. La depunerea voturilor monahale, când se dau noului monah „metaniile”, se spune: „Fratele nostru (N) primeşte sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de toată vremea către Mântuitorul Hristos. Că este dator în tot ceasul a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura lui numele Domnului Iisus şi a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” (vezi Molitfelnic, Rânduiala tunderii în monahism). Dar „rugăciunea lui Iisus” nu este proprie doar monahilor, ci tuturor creştinilor. Sfântul Vasile (+1767) de la Poiana Mărului (Buzău), primul autor isihast din timpurile moderne, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care „poruceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi-i sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfântă rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ ca numele lui Iisus” (vezi Filocalia românească VIII, p. ). Desigur monahii care se dedică în mod special acestei rugăciuni o pot face folosind şi „Metodele” transmise de Tradiţie privind poziţia la rugăciune (şezând pe un scăunel, cu capul plecat spre locul inimii, punând două degete ale mâinii drepte deasupra inimii…) sau rostirea ei pe ritmul respiraţiei. Totuşi aceste metode au un caracter relativ; ele pot ajuta atenţia să se concentreze în inimă, dar rugăciunea propriu-zisă depăşeşte orice metodă. Rugăciunea este un dar exclusiv al Duhului Sfânt în funcţie de starea de pocăinţă şi de smerenie a celui care se roagă. Darul rugăciunii neîncetate este totuşi rar şi nu ţine seama de starea credinciosului în Biserică: monah, cleric sau mirean.

În România, imediat după cel de-al doilea război, a luat fiinţă la mânăstirea Antim din Bucureşti, cenaclul „Rugul aprins” (cu referire la rugul din Sinai) în care participanţii, îndeosebi intelectuali, erau introduşi în tainele rugăciunii lui Iisus. Aceştia se străduiau să practice rugăciunea lui Iisus în toată vremea, sub îndrumarea unor duhovnici vestiţi. Unii dintre ei au ajuns chiar la darul rugăciunii neîncetate, adică al rugăciunii dincolo de cuvinte sau al rugăciunii ca stare. „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea cântărilor 5, 2). Din păcate, în 1959, cenaclul a fost interzis de autorităţile comuniste şi conducătorii lui închişi. „Rugul aprins” este o experienţă contemporană care dovedeşte că practica rugăciunii neîncetate este posibilă în orice împrejurare, chiar şi în timpul unei lucrări care angajează în primul rând mintea. Departe de a împiedica angajarea în slujirea cea mai concretă a semenilor şi în societate, rugăciunea deasă dă o forţă deosebită celui care o practică şi calitate lucrului său. 

Trebuie subliniat şi faptul că între rugăciunea obştească a Bisericii şi cea particulară există o strânsă legătură şi anume ele se condiţionează şi susţin reciproc. Nici chiar asceţii retraşi din obştea monahală pentru a se dedica exclusiv „rugăciunii lui Iisus”, nu întrerup legătura cu Biserica, ci sunt prezenţi la Liturghia euharistică de sâmbăta şi duminica.

Rugăciunea Bisericii continuată cu rugăciunea de toată vremea, trebuie să ne conducă treptat la „inima compătimitoare”, la inima care are milă de toată creaţia lui Dumnezeu pentru că harul o umple de dragoste faţă de tot ce există. De aceea putem spune că dragostea este ţinta spiritualităţii, rodul harului Tainelor şi al rugăciunii personale.

 

O spiritualitate ascetică

Asceza este o dimensiune fundamentală a spiritualităţii ortodoxe care urmăreştetransformarea ontologică a omului, spiritualizarea sau penetrarea sa de Duhul Sfânt, nu doar simpla conformare morală cu preceptele evanghelice. Unitatea tainică dintre trup, suflet şi duh (cf. I Tesaloniceni 5, 23) presupune participarea trupului la toate actele spirituale, după cum sufletul şi duhul participă la toate actele trupului. Credinciosul este chemat să devină spiritual până în trupul său. Altfel va deveni trupesc până în sufletul şi duhul său. Deşi Tradiţia ortodoxă nu dispreţuieşte în vreun fel trupul, care este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 9) şi nici nu opune sufletul trupului, totuşi ea nu ignoră faptul că în starea de păcat, trupul se împotriveşte duhului şi duhul trupului, ca şi cum ar exista în noi două „legi” contrare: o „lege a trupului” care se supune „duhului lumii” sau „duhului robiei” şi o „lege a duhului” care se supune „Duhului lui Dumnezeu” sau „duhului înfierii” (cf. Romani 7, 15-25). Deşi prin botez am fost eliberaţi de acest „dualism”, provocat de păcat, totuşi el se perpetuează şi în cei botezaţi, dacă aceştia nu trăiesc cu adevărat în Hristos. Asceza creştinăurmăreşte tocmai eliberarea de „legea trupului” care este legea păcatului pentru ca trupul să se supună întru toate duhului, adică legii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel îşi „chinuia trupul şi-l supunea robiei” (cf. I Corinteni 9, 29). Pe urma lui, toţi cei care vor să meargă pe „calea cea strâmtă” a Împărăţiei trebuie să procedeze la fel. Lumea căzută (nu lumea ca şi creaţie a lui Dumnezeu) atrage trupul până la „împătimire”de ea. Iar dacă trupul este împătimit de lume este împătimit şi sufletul şi duhul. Or Duhul Sfânt nu poate locui întru-un trup împătimit de materie. De aceea asceza urmăreşte în primul rând disciplinarea simţurilor, păzirea lor de „pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (vezi I Ioan 2, 15-16) prin „vigilenţa minţii”care opreşte gândul de la păcat. Pentru că orice păcat îşi are originea într-un gând.

 La rândul ei, mintea trebuie susţinută în lucrarea ei de post, adică de înfrânare de la mâncare şi băutură, şi de la tot ce poate aprinde în om pofta păcatului. Cu deosebire postul alimentar de miercurea şi vinerea ca şi în cele patru mari posturi de peste an disciplinează trupul înclinat spre lăcomie care este „maica curviei” (Sf. Ioan Scărarul - Cuvântul XIV, 3). Acelaşi Sfânt  spune că „cel ce voieşte să biruiască dracul curviei cu lăcomia pântecelui şi cu săturare, este asemenea celui ce voieşte să stingă focul cu gaz” (Cuvântul XIV, 17). Acelaşi Sfânt spune că „ Postul este curmarea aprinderii (trupeşti), alungarea gândurilor rele, eliberarea de visări, curăţia rugăciunii… paza minţii… sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”. Şi cerând lăcomiei pântecelui „tirană a tuturor muritorilor” să-şi numească odraslele, aceasta spune: „fiul meu cel întâi născut este slujitorul curviei, al doilea după el este cel al învârtoşării inimii, al treilea e somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri, valuri de patimi, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite” (Cuvântul XIV, 31).

Desigur asceza nu se reduce la postul alimentar şi la actele care angajează îndeosebi trupul, cum sunt privegherile de noapte, starea în picioare în timpul rugăciunii,  metaniile (genuflexiuni), înfrânarea conjugală. Slujirea semenilor aflaţi în lipsuri şi a bolnavilor este de asemenea o mare asceză, căci ea presupune osteneală, răbdare, înţelegerea neputinţei omeneşti…. Rugăciunea însăşi este o mare asceză până când devine o normalitate a vieţii. Pentru că rugăciunea cere timp, efort de atenţie… Postul ca şi celelalte nevoinţe ascetice ajută rugăciunii să pătrundă în inimă, să devină o rugăciune a inimii şi deci să transforme inima. „Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune o maximă ascetică. Căci stomacul plin atrage mintea în simţuri şi le aprinde de pofta trupească.

Asceza practicată de bună voie reprezintă „calea pozitivă a Providenţei” pe care Dumnezeu ne conduce la nepătimire şi desăvârşire. Există însă şi o „cale negativă a judecăţii”, adică a suferinţelor şi încercărilor dureroase care sunt consecinţa păcatelor şi prin care Dumnezeu cheamă la pocăinţă pe „iubitorul de materie” pentru a-l mântui de osânda veşnică. Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. VII) spune: „Iubitorul de Dumnezeu este îndumnezeit prin Providenţă, în timp ce iubitorul de materie este oprit de judecată să ajungă la osândă” (Filocalia rom. III, p. 253). Dar şi „iubitorul de Dumnezeu” care se osteneşte de bună voie pe calea mântuirii poate avea ispite şi încercări, chiar mai multe decât „iubitorul de materie”, nepăsător de mântuirea sa. Şi aceasta pentru că în necaz şi suferinţă credinciosul face experienţa neputinţei sale ontologice şi a dependenţei totale de Dumnezeu. Suferinţa, mai mult ca orice, ne ajută să ne detaşăm de eu-l propriu şi de orice legătură pământească pentru a ne pune nădejdea numai în Dumnezeu. De aceea rugăciunea făcută în vreme de încercare este mai profundă, ea angajează toată fiinţa omului

Sf. Marcu Ascetul (sec. IV) dezvoltă o adevărată teologie a necazurilor care poate fi rezumată în câteva puncte: 1) Prin îngăduirea necazurilor, Dumnezeu vrea să ne abată de la păcat; 2) Necazurile sunt, în general, consecinţa păcatelor. Există chiar o „lege” a compensaţiei între păcatul săvârşit cu voie şi necazul care vine fără voia noastră: „De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de-al doilea, căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni 6, 8). Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată”; 3) Prin necazuri, firea noastră aplecată spre păcat se restabileşte, încetul cu încetul, şi se întăreşte din nou ca să poată rezista ispitei şi să nu mai păcătuiască; 4) Necazurile pot veni chiar şi atunci când n-am păcătuit noi; ele vin pentru păcatele semenilor; 5) Răbdarea necazurilor, adică purtarea lor cu curaj, este un semn de putere şi de înţelepciune care sporesc mereu în noi puterea şi înţelepciunea.

Deşi asceza ca luptă „până la sânge” împotriva păcatului (cf. Evrei 12, 4) este absolut necesară pentru despătimire şi dobândirea virtuţilor care ne sfinţesc viaţa, Părinţii ascetici nu uită să sublinieze că nu ne despătimim şi nu ne sfinţim prin efortul propriu, ci numai prin har. Într’adevăr „totul este har”, totul în viaţa noastră este lucrarea harului! Rostul ascezei este acela de a pregăti lucrarea harului şi de a o însoţii pe tot parcursul ei. Am spus că „credinţa înseamnă crucificare raţiunii”. Numai o raţiune crucificată pe altarul credinţei poate admite că „totul este har” şi că „trebuie să ne dăm sângele pentru a primi harul”.

 

 

 

construimcatedrala.ro