• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Lumina lui Hristos transfigurează lumea (Nürnberg, 1 ianuarie 2008)

Nürnberg, Frauenkirche, 1 ianuarie 2008

Este pentru mine o cinste şi o bucurie să mă adresez creştinilor din Nürnberg în această zi de început de an 2008.

După concepţia ortodoxă a episcopatului, fiecare episcop este episcopul Bisericii întregi, este responsabil de Biserica întreagă, cu toate că jurisdicţia sa se extinde pe un teritoriu limitat. Prin aceasta doresc să spun că deşi sunt episcop doar pentru românii ortodocşi din Germania, Europa Centrală şi de Nord, totuşi înaintea lui Dumnezeu mă simt responsabil pentru toţi creştinii, indiferent de confesiune, pentru care mă rog şi pe care încerc să-i slujesc după puterile mele. Astăzi am fost solicitat să ţin în faţa dumneavoastră un cuvânt despre lumina lui Hristos care transformă lumea. Cu alte cuvinte să predic pe această temă.

 

După cum ştim toţi, predica are un rol important în cadrul slujbelor religioase ale tuturor confesiunilor creştine. Ea trebuie să transmită ascultătorilor pe Dumnezeul cel viu, care este mereu prezent şi activ în viaţa oamenilor şi a lumii: "Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez", zice Mântuitorul. Cuvântul predicatorului trebuie să fie "plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14), inspirat din viaţa comunităţii şi din experienţa sa personală de rugăciune şi de intimitate cu Dumnezeu pentru ca inimile credincioşilor să se încălzească şi să se entuziasmeze pentru o viaţă tot mai apropiată de Dumnezeu. Pe măsură ce înaintez în vârstă, observ, atât la mine, cât şi la alţii, cum, din păcate, predica noastră alunecă adeseori în discurs teoretic, în lecţie de teologie abstractă sau cade în moralism şi nu ajunge la inima oamenilor. În cazul acesta, predica zboară pe deasupra capetelor credincioşilor, care plecând din biserică vor zice: "Părintele a vorbit frumos, dar n-am înţeles mare lucru". Nădăjduiesc că lucrul acesta nu se va întâmpla şi acum!

Tocmai de aceea, predicatorul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu care să-i dea "cuvânt cu putere multă" (Luca 4, 32),iar credincioşilor care-l ascultă să le deschidă inima spre primirea cuvântului.

Dragi prieteni,

Tema luminii despre care încercăm să vorbim în seara aceasta este o temă centrală în Sf. Scriptură, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament. Fiind o temă vastă, ea nu poate fi tratată, ci doar schiţată în cadrul unei predici.

Ştim cu toţii că în prima zi a creaţiei, Dumnezeu a făcut lumina. "Şi a zis Dumnezeu să fie lumină! Şi a fost lumină" (Facere 1, 3). Nu este vorba aici de lumina care vine de la soare, căci aştrii cereşti au fost creaţi abia a patra zi, ci de acea energie luminoasă care stă la baza întregii creaţii spirituale şi materiale. Cercetările ştiinţifice dovedesc astăzi că nu numai spiritul, ci şi materia, este în esenţa ei energie luminoasă. Lumina este o caracteristică (un atribut) al lui Dumnezeu. "Dumnezeu este lumină", spune Sf. Ap. Ioan. De asemenea, Mântuitorul spune despre Sine: "Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8, 12). Acelaşi Apostol spune: "Cuvântul (Hristos) era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 9). Iar Psalmistul David zice că legea Domnului şi toate cuvintele Lui sunt lumină pe cărările vieţii (Psalm 118, 105 şi 130).

Din aceste texte biblice şi din altele nenumărate care vorbesc despre lumină, înţelegem că în Sf. Scriptură lumina are o conotaţie spirituală, morală. Ea este echivalentă cu binele, adevărul, dreptatea, virtutea. Iar omul creat după chipul lui Dumnezeu este chemat să manifeste permanent în viaţa sa toate aceste virtuţi prin care el se aseamănă cu Dumnezeu.

Dar mai cu seamă, creştinii, au vocaţia de a fi lumina lumii ca unii care au primit iluminarea de la Hristos prin botez: "Voi sunteţi lumina lumii; nu poate cetatea să se ascundă când stă deasupra muntelui" (Matei 5, 14). "Cerul nou" şi "pământul nou" (Apocalipsă 21, 1) spre care tinde creaţia în dinamismul său spre desăvârşire nu înseamnă altceva decât transfigurarea lumii în Hristos.

Trăim încă în atmosfera de lumină a sărbătorii Naşterii Domnului. Astăzi, a opta zi după naştere, Pruncul dumnezeiesc primeşte numele de Joşua – Iisus, care înseamnă Mântuitor, Salvator, căci El va libera lumea de robia păcatului şi a morţii care este robia întunericului. Astfel, prin Întruparea lui Dumnezeu în Persoana Fiului Său, "poporul care stătea în întuneric a văzut lumină şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" Matei 4, 16).

Lumina pe care Hristos a adus-o în lume este în primul rând lumina cunoaşterii lui Dumnezeu care este dragoste, comuniune veşnică de iubire între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, "Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită" (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur). Iar cunoaşterea lui Dumnezeu, în sensul pe care Scriptura îl dă cuvântului "cunoaştere", înseamnă unirea cu El, participarea la viaţa divină prin Iisus Hristos care este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oamenii.

Dar cum realizăm concret participarea noastră la viaţa divină?

În primul rând şi înainte de toate prin rugăciunea comunitară sau obştească, în duminici şi sărbători, şi prin rugăciunea personală, acasă precum şi în tot locul şi în toată vremea. Mântuitorul ne îndeamnă să ne rugăm totdeauna şi să nu slăbim în rugăciune (cf. Luca 18, 1). De asemenea, Sf. Ap. Pavel spune: "Rugaţi-vă neîncetat" (Tesaloniceni 5, 17).

Cine nu stăruie în rugăciune, adică nu se roagă constant, cine nu se sileşte să-şi amelioreze mereu calitatea rugăciunii, pentru ca aceasta să nu se reducă la o rostire rece, formală, rituală, acela nu-l cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, care nu se descoperă decât celui ce-l caută cu asiduitate în inima sa. Căci "locul" prin excelenţă de petrecere a lui Dumnezeu este inima omului. Inima noastă este altarul cel mai sfânt pe care toţi suntem chemaţi să aducem lui Dumnezeu jertfă duhovnicească, adică viaţa noastră însăşi. În ecteniile ortodoxe de la fiecare slujbă spunem: "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Rugăciunea curată este cea mai intimă jertfă, jertfa de noi înşine pe care o putem aduce lui Dumnezeu. Pentru că rugăciunea adevărată ne angajează toată viaţa, toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti care se concentrează ca într-un focar în inimă. Mintea, simţirea, voinţa, toate îşi au originea în inimă, toate sunt energii ale inimii. Iar când omul se roagă cu adevărat, cu atenţia concentrată în inimă, fără gânduri străine care să-i tulbure rugăciunea, atunci el îl întâlneşte efectiv în inimă pe Hristos. Iar Hristos răspunde prin "pacea inimii" care covârşeşte toată mintea (cf. Filipeni 4, 7). Este vorba de echilibrul şi armonia puterilor sufleteşti care dau credinciosului blândeţea, bunătatea, seninătatea lui Hristos Însuşi. Căci el se identifică atunci în modul cel mai real cu Hristos. "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!", zice Apostolul Pavel (Galateni 2, 20). Şi împreună cu Hristos trăiesc în inima lui toţi semenii săi, toată umanitatea şi toată creaţia.

Tocmai de aici, din inima omului, plină de Hristos, începe înnoirea lumii, transfigurarea ei. Hristos nu poate lucra altfel la transfigurarea lumii decât prin inima celor care se lasă transformaţi ei înşişi de prezenţa Sa. Căci dacă îl avem cu adevărat pe Hristos în inima noastră, atunci totul se transformă în jurul nostru prin pacea, blândeţea şi bunătatea pe care le răspândim, ca şi prin angajamentul fără rezerve al slujirii semenilor noştri şi a apărării creaţiei.

Pentru a ajunge însă la rugăciunea curată, care ne uneşte efectiv cu Hristos şi cu semenii noştri avem nevoie şi de asceză, adică de înfrânare şi renunţare la tot ceea ce ne robeşte (plăceri, lucruri materiale…) împiedicându-ne să urmăm vieţii lui Hristos. Calea creştină care duce la libertatea fiilor lui Dumnezeu este calea cea strâmtă şi cu necazuri (cf. Matei 7, 14). Hristos ne cheamă la Sine zicând: "Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Purtarea crucii înseamnă în fond împlinirea poruncilor divine a căror fiinţă este Hristos Însuşi. "Hristos se ascunde în poruncile Sale", spun Părinţii Bisericii. Iar porunca cea mai mare este iubirea. Cine iubeşte cu adevărat, acela duce constant o viaţă modestă, smerită, se roagă mult, se angajează în slujirea semenilor săi… Iar prin aceasta însăşi contribuie la înnoirea lumii după voinţa lui Hristos. Transfigurarea lumii depinde deci de noi, de credinţa noastră, de rugăciunea noastră, de iubirea noastră.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Vă urez tuturor un an binecuvântat cu împliniri în viaţa personală, în familie şi în societate!

La mulţi ani!

Mitropolitul Serafim

construimcatedrala.ro