• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Cuvant la hirotonirea PS Macarie (Cluj, mai 2008)

La sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, 2 mai 2008

 

Înaltpreasfinţiile Voastre,

Preasfinţiile Voastre,

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Stimaţi reprezentanţi ai Autorităţilor centrale şi locale şi

iubiţi credincioşi

 1. Aş dori înainte de toate să mulţumesc P.F. Părinte Patriarh Daniel pentru binecuvântarea pe care ne-a dat-o de a săvârşii hirotonia P.S. Episcop Macarie aici în Catedrala din Cluj. Să mulţumesc, de asemenea, Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului pentru că a acceptat cu bucurie ca acest eveniment să se desfăşoare în Catedrala Î.P.S. Sale şi sub protia Î.P.S. Sale.

Atât P.F. Sa cât şi Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu au venit întru întâmpinarea dorinţei Părintelui Macarie de a fi hirotonit aici la Cluj unde şi-a făcut studiile teologice şi unde s-a format duhovniceşte chiar pe lângă Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu.

Îndrumările şi poveţele pe care Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu le-a dat astăzi P.S. Macarie sunt ca un Testament pentru P.S. Sa, dar şi pentru noi ceilalţi: ierarhi, preoţi şi credincioşi prezenţi aici, pentru că toţi suntem pe parcursul vieţii întregi la Şcoala lui Hristos. Toţi avem nevoie neîncetat de învăţătură şi toţi trebuie să ne silim să trăim potrivit învăţăturii pe care o primim.

2. La Şcoala lui Hristos, care este Biserica, primul învăţător este episcopul. E adevărat că Mântuitorul a spus ucenicilor săi: „voi însă să nu vă numiţi învăţători, căci unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23, 8). Aceasta înseamnă că noi nu suntem învăţători decât în Hristos, deci în măsura în care ne identificăm cu El şi vorbim ca şi El „cuvânt cu putere multă” (Marcu 1, 22). Cuvintele noastre trebuie să fie o prelungire a cuvintelor lui Hristos, încărcate de putere duhovnicească. Iar această putere n-o avem decât pe măsura în care ne facem una cu Hristos în smerenie, în dragoste, în rugăciune, în post şi nevoinţă. Noi trebuie să transmitem oamenilor pe Dumnezeul cel viu din inima noastră şi nu doar adevăruri despre Dumnezeu pe care ni le-am însuşit din cărţi sau chiar din Sf. Scriptură, redusă însă la litera ei. Căci „litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3, 6). De ce credincioşii aleargă spre marii duhovnici, care le vorbesc simplu, însă cu căldură sufletească, cu Duh, deci cu putere de convingere şi nu spre doctorii în teologie? Printre multele ispite care ne încearcă pe noi creştinii de astăzi este şi aceasta a reducerii credinţei la doctrină, la cunoştinţe despre Dumnezeu care pot fi transformate uşor într-un fel de ideologie religioasă. În această privinţă, Sf. Ap. Pavel spune că oamenii din urmă vor avea doar înfăţişarea adevăratei credinţe, căreia însă îi vor tăgădui puterea (cf. II Timotei 3, 5). După cuvântul aceluiaşi apostol, propovăduirea noastră nu trebuie să stea în cuvinte care vin din înţelepciunea omenească, ci în dovada Duhului şi a puterii. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (cf. I Corinteni 2, 2; 4, 20).

3. Episcopul este, de asemenea, primul slujitor în Eparhia sa. Deşi slujirea episcopală nu se reduce la oficierea Sfintelor Taine şi la organizarea slujirii liturgice în eparhia sa, mai cu seamă într-o eparhie nouă, prin excelenţă misionară, ca aceea a Europei de Nord, totuşi trebuie să subliniem că orice slujire, orice diaconie în duh creştin începe de la Sf. Atar, deci cu slujirea liturgică, cu rugăciunea în biserică, prelungită cu rugăciunea de acasă. Numai rugăciunea dă calitate vieţii şi lucrării noastre. Fără dimensiunea spirituală proprie omului, cultivată neîncetat prin rugăciune, viaţa şi lucrul nostru se vor dovedi „alergare după vânt”, „deşertăciunea deşertăciunilor”(Eclesiast 1, 2). De aceea, Biserica Ortodoxă dă prioritate absolută slujirii liturgice, rugăciunii obşteşti, comunitare şi rugăciunii personale. Iar episcopul – şi în lipsa lui preotul – este cel care adună poporul lui Dumnezeu la rugăciune, cel care însufleţeşte rugăciunea lui.

Aici trebuie să deplângem felul în care în multe din parohiile noastre, fie din Ţară, fie din Diaspora, se slujeşte fără duh şi fără participarea efectivă a credincioşilor la cântare, iar la Sf. Liturghie, fără împărtăşirea cu Sf. Taine. O parohie este vie, numai în măsura în care credincioşii se simt implicaţi în slujirea liturgică, se spovedesc şi se împărtăşesc regulat cu Sf. Taine. Este, deci, misiunea noastră a episcopilor şi a preoţilor de a-i atrage pe credincioşi la biserică printr-o slujire frumoasă, cu duh de rugăciune, conştientizându-i de rolul de coliturghisitori activi pe care-l au în Biserică şi nu de participanţi pasivi, ca să nu spun de spectatori.

Noi ne confruntăm, mai cu seamă în Apus, şi cu tentaţia de a scurta slujbele, justificându-ne cu faptul că oamenii nu mai au timpul şi nici răbdarea de a participa la o Liturghie de două ore. Ceea ce cred că este o mare înşelăciune. Pentru că acolo unde se slujeşte şi se cântă frumos, unde credincioşii se împărtăşesc de fiecare dată, cu pregătirea necesară, acolo timpul nu mai există şi distanţele până la biserică nu mai contează pentru că se dezvoltă în noi conştiinţa jertfelniciei. De ce caută credincioşii noştri, până şi cei din Diaspora, slujbele de noapte, care cer un efort deosebit? De ce mulţi sunt capabil să ţină posturile cu stricteţe? (Mulţi pe care-i cunosc eu ajunează, de exemplu, vinerea până seara). Pentru că Ortodoxia este prin excelenţă ascetică, iar în momentul în care renunţă la ascetismul ei de dragul lumii, se va confunda cu lumea.

Biserica, deci credincioşii ei, trebuie să fie, mereu în opoziţie cu stăpânitorul acestei lumi, adică cu duhul materialismului, al consumismului, al comodităţii şi căutării cu orice preţ a plăcerii care exercită asupra noastră o adevărată dictatură. O dictatură fără dictator! Or, aceasta nu poate fi biruită decât prin înfrânare, prin asceză. „Dă sângele şi vei primi Duhul”, spune un adagiu al Părinţilor ascetici. Când vom primi cu adevărat Duhul lui Dumnezeu, pentru că ne ostenim mult în cele duhovniceşti, atunci nimic nu ni se va mai părea greu. Atunci Altarul Bisericii va deveni una cu altarul fratelui, al semenului nostru; Liturghia din biserică se va continua în modul cel mai firesc cu liturghia de acasă, de la serviciu şi de peste tot unde întâlnim oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Astfel,Liturghia noastră, adică slujirea noastră va fi o slujire integrală şi de toată vremea şi nu una fragmentară, limitată la slujba din biserică.

4. Din slujirea sacramentală a episcopului decurge şi calitatea sa de conducător, de povăţuitor sau de Părinte duhovnicesc al preoţilor şi credincioşilor din Eparhia sa care formează Biserica locală, avându-l în frunte pe episcop ca chip văzut al lui Hristos. Calitatea de conducător , proprie episcopului, nu are nimic comun cu aceeaşi calitate, în sens lumesc (vezi Luca 22, 24). Episcopul nu este stăpân, ci Părinte. El nu are decât o singură putere: dragostea şi o singură forţă de convingere: martiriul (Mitropolitul rus Antonie Krapovitski), după cum o singură armă de luptă care este rugăciunea împreunată cu postul şi asceza. Numai astfel el va putea birui domniile şi puterile întunericului care lucrează prin oameni, chiar dacă biruinţa lui nu se impune la vederea oamenilor, ci rămâne tainică, ascunsă ca şi biruinţa lui Hristos. Această atitudine evanghelică, lipsită de orice putere lumească sau forţă de constrângere, este proprie în egală măsură şi preoţilor şi credincioşilor, care împreună cu episcopul formează poporul cel nou al lui Dumnezeu.

Desigur, nu-i uşor să-ţi câştigi o inimă de părinte, O astfel de inimă se naşte, încetul cu încetul, din rugăciune şi nevoinţă duhovnicească precum şi din răbdarea necazurilor. Inima de părinte este necruţătoare cu păcatul, dar în acelaşi timp are multă înţelegere faţă de neputinţa omenească. Oamenii nu se pot schimba uşor, mai ales după ce s-au obişnuit cu păcatul, cu neascultarea… Trebuie să încercăm să-i convingem de rătăcirea lor prin bunătatea noastră, prin răbdarea noastră, prin iertarea noastră.

5. N-aş putea încheia acest cuvânt fără să mă refer la un subiect care stârneşte adeseori controverse în unele medii ortodoxe şi anume la deschiderea ecumenică a Ortodoxiei. Această problemă nu este doar una conjuncturală: trăim într-o lume globalizată şi vrând-nevrând trebuie să ne deschidem spre semenii noştri de alte confesiuni sau de alte credinţe, ci o problemă care ţine de natura misionară a creştinismului însuşi şi de datoria creştinilor de a căuta unitatea „ca toţi să fie una pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17, 21), potrivit rugăciunii şi testamentului Mântuitorului. Nimic nu poate fi mai urât lui Dumnezeu decât dezbinarea creştinilor, frica lor identitară şi transformarea credinţei în ideologie, în armă de luptă împotriva celorlalţi. Aceasta este o contra-mărturie care sminteşte pe cei slabi în credinţă şi îndepărtează de la Hristos pe necredincioşi şi pe necreştini. Dacă creştinismul pierde dramatic în faţa lumii necreştine, lucrul acesta se datorează lipsei de credinţă a creştinilor care limitează naşterile sau ucid pruncii în pântece, cum nu fac necreştinii, dar şi datorită dezbinării lor în sute de confesiuni şi secte.

Ortodoxia este ecumenică prin însăşi natura ei pentru că ea mărturiseşte plenitudinea Adevărului, care este Hristos cel viu şi lucrător în lume până la sfârşitul veacurilor. Căci trebuie să recunoaştem că Hristos este prezent tainic (mistic) în sufletele tuturor oamenilor şi suferă pentru toţi, chiar dacă puţini Îl acceptă şi chiar dacă şi mai puţini Îl cunosc aşa precum El este (cf. I Ioan 3, 2). Iar noi trebuie să suferim împreună cu Hristos pentru toţi oamenii. Chemarea noastră este tocmai aceea de a-L face cunoscut oamenilor pe Dumnezeu aşa precum El este, pe Hristos cel viu care ne sfinţeşte viaţa şi ne face una cu El şi nu pe un Hristos redus la dogme sau la adevăruri de credinţă, care dacă nu sunt trăite pot deveni idoli, cum spune Sf. Grigorie de Nissa. „Fiecare cuvânt poate contesta un alt cuvânt, dar care este cuvântul care poate contesta viaţa?, zice Sf. Grigorie Palama. Nimeni nu contestă importanţa dogmelor, a adevărurilor de credinţă, pe care trebuie să le păstrăm cu fidelitate, însă nimeni nu s-a convertit la Ortodoxie pentru că i s-a pus înainte catalogul cu dogmele ortodoxe, ci numai prin experienţa vie a Ortodoxiei: participarea la Sf. Liturghie, întâlnirea cu un duhovnic bun, descoperirea spiritualităţii ortodoxe care este întruparea vie a dogmelor… Aceasta este, deci, datoria noastră a ortodocşilor şi aici în Ţară şi în străinătate, unde ne-a semănat Dumnezeu: să dăm mărturie vie despre bogăţia spirituală pe care o avem ca dar de la Dumnezeu. Să nu ferecăm comoara spiritualităţii din care nici noi nu trăim, nici pe alţii nu-i lăsăm să se împărtăşească! Lumea de astăzi nu poate supravieţui fără spiritualitate, fără armonia dintre minte şi inimă, unde se concentrează toate puterile noastre lăuntrice. Însă lumea are nevoie de exemple vii, de oameni împăcaţi cu ei înşişi şi cu lumea din jur.

Eu îmi exprim nădejdea că P.S. Episcop Macarie, prin tinereţea sa şi cu zelul misionar care-l caracterizează, va fi în ţinuturile nordice ale Continentului european un reprezentant autentic al Ortodoxiei, care nu este prozelitistă, ci mărturisitoare şi va contribui nu numai la regăsirea românilor în Biserica părinţilor lor, ci şi la unitatea tuturor creştinilor.

Aşa să-i ajute Dumnezeu! Amin

Mitropolitul Serafim

Cluj- Napoca, Vinerea Luminată, 2 mai 2008

construimcatedrala.ro