• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Prin rănile Celui Răstignit să ajungem la unitate… chiar şi la unitatea Bisericilor (Viena, 20 martie 2007)

Cuvânt despre Postul Mare, Viena, 20 martie 2007

Postul Paştilor de 7 săptămâni, pe care anul acesta toţi creştinii îl ţinem împreună, după tradiţia propriei Biserici este perioada cea mai potrivită a anului bisericesc în care putem medita asupra vieţii Mântuitorului Iisus Hristos în aspectul ei de suferinţă, de cruce, de părăsire până şi din partea lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit!” După cum ştiţi aici este unul din punctele cheie ale spiritualităţii focolare.

 Desigur pentru noi, creştinii, meditaţia la Patimile Domnului nu este doar o reflecţie intelectuală sau sentimentală, ci participare reală la viaţa lui Hristos care devine treptat şi viaţa noastră. Pentru noi, viaţa creştină este “viaţa în Hristos”. Sf. Nicolae Cabasila, un laic bizantin din sec. XIV, descrie “viaţa în Hristos” ca o continuă însuşire personală a etapelor vieţii Mântuitorului Hristos, de la Naştere şi până la Patimi, Moarte şi Înviere, pentru a ajunge “la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef 4, 13), la identificarea cu El: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal 2, 20). Sf. Augustin spune şi el că suntem chemaţi să devenim nu simplu creştini, ci hristoşi. Şi pentru că Hristos este Unul din Treime, prin El ne împărtăşim de viaţa Sfintei Treimi, devenim “părtaşi dumnezeiştii firi” (II Ptr 1, 4). Teologia ortodoxă vede scopul creaţiei tocmai în îndumnezeirea omului şi a cosmosului, adică în umplerea lor de energiile divine, când “Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor 15, 28).

Această teologie frumoasă poate rămâne literă moartă dacă nu ne angajează pe toată durata vieţii şi fără rezerve în lupta împotriva păcatului şi pentru dobândirea virtuţii. De aceea, Mântuitorul zice: “Împărăţia cerurilor se ia cu stăruinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Mt 11, 12) Sf. Ap. Pavel compară viaţa creştină cu viaţa sportivilor care se supun multor privaţiuni pentru ca să câştige premiul (I Cor 9, 24-27). Şi tot el ne încurajează zicând: “în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit până la sânge.” (Evr 12, 4)

Pornind de la aceste texte biblice şi de la o analiză extrem de fină şi realistă a naturii umane desfigurată de păcat, Părinţii din tradiţia ascetică a Bisericii Răsăritene ne dau o mulţime de îndrumări privind lupta duhovnicească pentru despătimire şi câştigarea virtuţilor prin care ne apropiem de asemănarea cu Hristos.

Nu mă voi opri aici la importanţa fundamentală pe care aceştia o acordă vieţii sacramentale, îndeosebi Botezului, Spovedaniei şi Euharistiei sau împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Viaţa creştină este de neconceput în afara mediului eclezial, al comuniunii cu Hristos şi cu semenii, în atmosfera liturgică a Bisericii. În fond, viaţa creştină este tocmai realizarea Botezului, actualizarea darurilor Duhului Sfânt primite la Botez şi reînnoite mereu prin Euharistie şi prin celelalte Taine şi Ierurgii ale Bisericii. Desăvârşirea sau îndumnezeirea este opera exclusivă a harului şi nu rezultatul efortului propriu, care este totuşi absolut necesar în procesul despătimirii. Aceiaşi Părinţi spun că nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai împreună cu ceilalţi, în comuniunea Bisericii. Mântuirea personală depinde de fratele nostru, de relaţia pe care o avem cu el. Un părinte spune: “L-ai câştiga pe fratele tău, ţi-ai mântuit sufletul; l-ai pierdut pe fratele tău, ţi-ai pierdut sufletul.”

Viaţa duhovnicească este o permanentă împletire (sinergie) între lucrarea harului şi efortul propriu de despătimire. Felul în care harul se conjugă cu efortul propriu rămâne un mare mister (taină). Pe de o parte, marii mistici ai creştinătăţii au ajuns să afirme că “totul este har”, iar pe de altă parte, aceiaşi mistici îndeamnă: “dă sângele ca să primeşte harul”, adică împotriveşte-te până la sânge păcatului şi fă tot binele de care eşti capabil pentru ca harul, biruind în tine orice împotrivire, orice piedică, să se poată manifesta în toată libertatea. Şi cum Dumnezeu dă tuturor celor ce cred în El “har peste har” (In 1, 16), este de datoria noastră să primim harul prin credinţă şi să-l facem lucrător în viaţa noastră, prin angajarea personală în lupta împotriva păcatului şi dobândirea virtuţii.

Scrierile duhovniceşti (cea mai importantă colecţie este Filocalia) descriu în amănunţime diferitele păcate şi patimi care îl robesc pe om, făcând în el harul nelucrător, şi dau îndrumări foarte precise în lupta pentru eliberarea de robia păcatului.

Păcatul fărâmiţează natura umană, distruge unitatea lăuntrică şi armonia puterilor sufleteşti care se concentrează ca într-un focar în inimă. Robit de păcat, omul îşi pierde pacea inimii, simplitatea, devine multiplu “Care-ţi este numele? Numele meu este legiune.” (Mc 5, 9) Mijloacele de luptă împotriva păcatului sunt cu deosebire rugăciunea, asceza şi răbdarea necazurilor.

1. Despre rugăciune nu voi spune decât că ea trebuie să se facă cu “mintea unită cu inima”, sau cu “mintea coborâtă în inimă”. Am spus deja că inima este centrul tuturor puterilor fizice şi psihice ale persoanei umane, sediul şi izvorul sentimentelor, al voinţei şi al gândurilor. Mintea nu este decât o energie a inimii, spune Sf. Grigorie Palama (sec. XIV). Ea nu-şi va găsi liniştea decât atunci când se întoarce “acasă”, în inimă, prin mijlocirea rugăciunii. De aceea, la rugăciune toată atenţia trebuie concentrată în inimă. Primul semn că mintea este unită cu inima în timpul rugăciunii este căldura pe care o simţim în jurul inimii. Este căldura harului care reface unitatea inimii, a omului lăuntric. El va simţi şi trăi tot mai real unitatea sa ontologică cu întreaga umanitate şi întreaga creaţie care se recapitulează efectiv în inima sa. Această experienţă a unităţii ontologice a umanităţii şi creaţiei nu este altceva decât biruinţa harului asupra păcatului, biruinţa iubirii. Credinciosul care a ajuns la o astfel de stare se va ruga cu lacrimi, cum zice Sf. Isaac Sirul, nu numai pentru păcatele sale, ci şi pentru păcatele lumii întregi, se va ruga pentru întreaga creaţie care suferă din pricina păcatului omului, şi se va ruga chiar şi pentru demoni, din dorinţa de a-i vedea şi pe aceştia mântuiţi de osânda veşnică.

2. Rugăciunea este ajutată de asceză, adică de înfrânare, de post, renunţare, sobrietate… În tradiţia ortodoxă, un rol extrem de important în viaţa duhovnicească, mai ales în lupta pentru despătimire, îl are postul alimentar. Renunţarea la carne şi produsele lactate în zilele de post (acestea sunt mai mult de jumătate din zilele anului) şi limitarea la mâncarea strict vegetariană – disciplinează simţurile şi ajută minţii să se concentreze la rugaciune în inimă. “Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune o maximă ascetică. Viaţa creştină este prin excelenţă o viaţă ascetică, de înfrânare şi renunţare la multe din plăcerile şi dorinţele trupului neeliberat încă de patimi. Sf. Ap. Pavel îşi chinuia trupul şi-l supunea robiei (cf. I Cor 9, 27) tocmai pentru ca să-l libereze de “legea păcatului” (cf. Rom 7, 23). Pe urmele lui, marii părinţi ai pustiei, începând cu Sf. Antonie, supranumit “cel Mare” şi “părintele călugărilor”, au dus o viaţă de un ascetism extrem. Când mă gândesc la sfântul meu patron, Serafim de Sarov, nu pot să nu mă minunez de viaţa lui atât de aspră, cu nevoinţe care depăşesc legile firii. Dar tocmai prin această viaţă aspră, sfântul a dobândit pe Duhul Sfânt încât a putut spune că “scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt.” Căci Duhul Sfânt este Cel care ne modelează fiinţa lăuntrică până la asemănarea cu Hristos. Cine are pe Duhul Sfânt are iubirea lui Hristos care-l face una cu toţi oamenii şi cu toată creaţia.

3. Ispitele şi necazurile care intervin pe toată durata vieţii noastre fac parte dint-o pedagogie divină pe care foarte puţini sunt capabili s-o înţeleagă sau cel puţin s-o accepte. În faţa răului şi mai ales în faţa suferinţei celor nevinovaţi, unii creştini sunt tentaţi să-L „justifice” pe Dumnezeu, ca oarecând prietenii lui Iov, ca să găsească un „sens superior” răului . E adevărat că Mântuitorul Iisus Hristos a luat asupra Sa natura umană căzută , cu toate consecinţele păcatului care culmină cu moartea. El a trecut prin toate stările (situaţiile) prin care poate trece un om, inclusiv starea „părăsirii” din partea lui Dumnezeu şi a morţii, tocmai pentru ca să le schimbe din blestem (cf. Facere 2, 17; 3, 16-19) în binecuvântare, umplând totul de viaţă. „Eu am venit ca lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In. 10, 10). În Hristos, suferinţa, necazul şi chiar moartea sunt transfigurate, devin liberatoare, sfinţitoare; din mijloace de osândă devin mijloace de mântuire pentru cei ce le acceptă cu credinţă.

În acest sens, poetul francez Paul Claudel spune că Hristos n-a venit în lume pentru ca să „rezolve” suferinţa, nici măcar să-i dea un sens, El a venit să umple suferinţa de prezenţa Lui.

Eu cred că nimic nu-l apropie pe om de Dumnezeu şi nu-l sfinţeşte atât de mult ca necazul şi suferinţa, acceptate şi purtate cu credinţă. Cu deosebire la necaz şi în suferinţă, omul îşi dă seama de neputinţa sa ontologică şi de nevoia absolută a ajutorului lui Dumnezeu. Rugăciunea însăşi în vreme de încercare are o cu totul altă profunzime. Suferinţa ne ajută, în fond, să ne abandonăm treptat lui Dumnezeu, punându-ne toată nădejdea numai în el. Astfel în suferinţă, Îl întâlnim pe Hristos, Care este în agonie până la sfârşitul lumii (Pascal) şi Care ia asupra Lui suferinţa noastră, transfigurându-o.

Suferinţa nu desfigurează, ci transfigurează. De aceea, în iconografia ortodoxă nu vom întâlni niciodată reprezentări ale Răstignirii cu un Hristos crispat, desfigurat de suferinţă, care inspiră temere şi frică în faţa suferinţei şi a morţii. Hristos şi-a purtat crucea şi a primit moartea cu bărbăţie, cu demnitate şi chiar cu seninătate. „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă” (In. 23, 28). Hristos rămâne Împărat şi în umilinţa Sa extremă, răstignit pe cruce. Pe cruce, Hristos îşi manifestă stăpânirea cu şi mai multă putere pentru că tocmai prin cruce El biruie moartea, „duşmanul cel din urmă” şi cel mai puternic al omului. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântăm noi ortodocşii de nenumărate ori la Paşti şi până la Înălţare. Fapta împăratului, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu este aceea de a se da jos de pe cruce, satisfăcând dorinţa după minuni a oamenilor (vezi Mt. 27, 39-42), ci de a-Şi pune viaţa pentru supuşi. Dacă Hristos ar fi fugit de suferinţă şi de moarte, cum s-ar fi mântuit lumea? Mântuirea lumii şi mântuirea noastră a fiecăruia înseamnă, în cele din urmă, acceptarea de bună voie a crucii, a suferinţei şi a morţii, abandonarea totală lui Dumnezeu, Care transformă totul în biruinţă, în bucurie, în viaţă. „Puterea Mea se desăvârşeşte întru slăbiciune”, spune Hristos Sf. Apostol Pavel, care se bucura „în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos căci, când sunt slab atunci sunt tare” (II Cor. 12, 9-10).

Rugăciunea curată „cu mintea în inimă”, asceza liber consimţită, mai ales pe treptele despătimirii (ale luptei împotriva patimilor), răbdarea necazurilor şi purtarea crucii cu încredere, cu nădejdea şi cu seninătate, ne apropie de Hristos, ne face, în cele din urmă, una cu El.

Semnul efectiv al acestei transformări lăuntrice este o inimă compătimitoare, care suferă pentru toată umanitate şi toată creaţia. O astfel de inimă compătimitoare a depăşit deja orice dezbinare, orice separare, orice fragmentare. Ea este una cu Hristos, una cu umanitatea, una cu întreaga creaţie.

Chiara Lubich a avut la sfârşitul războiului, printre ruinele materiale şi mizeria spirituală în care a ajuns biata umanitate străfulgerarea unei inimi compătimitoare, despre care Sf. Isaac Sirul spune că este semnul sfinţeniei.

Aşa a apărut Mişcarea Focolară cu chemarea şi misiunea de la Hristos de a aprinde focul iubirii în inimile oamenilor, ale creştinilor mai întâi, dar şi ale celorlalte religii.

Mitropolitul Serafim

construimcatedrala.ro