• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Participarea ortodoxă la dialogul ecumenic (Paris, 2010)

Referat susținut cu ocazia sărbătoririi a 80 de ani de la înfiinţarea Institutului Sf. Serghie din Paris

Ca fost doctorand şi lector la Institutul „St. Serge” din Paris, sunt bucuros să dau mărturie despre spiritul de deschidere ecumenică din această Şcoală de teologie ortodoxă. Până la începutul secolului XXI, aşezământul din Paris a fost singura instituţie superioară de învăţământ teologic ortodox din tot Occidentul. Fondat în 1925 de profesori de teologie exilați de regimul bolșevic, Institutul şi-a câştigat un renume mondial, mai ales, datorită contribuţiei profesorilor săi la înnoirea teologiei ortodoxe prin revenirea la spiritul patristic, înăbuşit secole de-a rândul de influenţa nefastă a Scolasticii.  

 

Deschiderea ecumenică a profesorilor de la „St. Serge” a marcat mişcarea ecumenică de la începuturile ei, atunci când ortodocşii au pus bazele teologice ale participării lor la acest dialog. De asemenea, profesori ai Institutului au fost vreme îndelungată membri în Comisia „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului mondial al Bisericilor.

Colaborarea ecumenică – menţionez aici doar legăturile primilor profesori ai Institutului cu iniţiatorii Colecţiei patristice „Sources Chrétiennes” – a ajutat  mult pe aceşti profesori să redescopere ei înşişi marea tradiţie patristică a Bisericii şi să formuleze în lumina ei o teologie vie, inspirată constant din viaţa eclezială, a cărei expresie este. Se ştie că Sinodul Vatican II s-a inspirat în alcătuirea Decretului despre Biserică din teologia Părintelui profesor Nicolae Afanasieff de la „St. Serge”, care identifică Biserica locală, adunată în jurul episcopului  pentru săvârşirea Euharistiei, cu Biserica universală.

Aş spune că noutatea prin excelenţă a învățământului teologic de la „St. Serge” constă tocmai efortul de a depăşi Scolastica, de a face din Teologie o funcţie vie a Bisericii, un efort de ieşire din „captivitatea babiloniană”, în care ea a fost antrenată şi ţinută de la originile ei academice (sec.XVII), după cum afirma Părintele Georges Florovski, profesor la Institut. Bineînţeles, nu-i uşor de depășit un sistem teologic stabilit de secole, care dă teologului confortul de a repeta ce au spus alţii înaintea lui şi „siguranţa” de a fi în „Tradiţie”. Însă o astfel de „Tradiţie” împietrită transmite doar cunoştinţe intelectuale fără a transforma spiritul sau şi mai rău, omoară spiritul. De fapt, nici un sistem teologic nu este capabil să exprime Inexprimabilul, misterul divin. Şi totuşi nevoia unui sistem teologic este legitimă pentru a putea transmite credinţa creştină care corespunde întru totul raţiunii şi logicii umane. Totuși credinţa este nu numai logică, ci şi metalogică (supra-logică). De aceea, Vladimir Lossky spunea că imediat după ce am construit un sistem (sau ne-am folosit de el) trebuie să-l minăm pentru a nu ne lăsa închişi în el. Rămânând închişi într-un sistem, nu-l mai exprimăm pe Dumnezeul cel viu, ci mai degrabă idolul pe care ni-l facem despre El şi despre Biserica Sa. Dumnezeu şi Biserica devin astfel „obiecte”, instrumentalizate şi și dirijate pentru a susține păreri personale. O astfel de teologie poate să nu aibă nimic comun cu Biserica, cu rugăciunea şi cu mistica ei, care devin simple obiecte de studiu. De aceea pot exista „teologi” aproape rupţi de viaţa Bisericii, dar care învaţă pe alţii despre misterul Bisericii şi o apără de „atei” sau de „eretici”. Tocmai o astfel de teologie este străină Institutului „St. Serge”, unde Biserica cu Sf. Liturghie şi celelalte slujbe formează centrul vieţii comune a profesorilor şi studenţilor.

În această privinţă, exemplul cel mai concludent este Părintele Serghie Bulgakov (+1944), care nu ţinea niciodată cursul său de Dogmatică înainte de a sluji cu studenţii săi Sf. Liturghie. El spunea studenţilor: „cursul meu nu este decât continuarea Liturghiei; el exprimă teretic experienţa duhovnicească trăită în Sf. Liturghie”.

Teologia Ortodoxă este deci o teologie mistică. Ea se fondează şi se inspiră neîncetat din experienţa pe care Biserica o face în Sf. Liturghie, ca şi din experienţa personală a teologului. Sentinţele patristice: „teolog este cel ce se roagă” şi „dacă n-ai văzut pe Dumnezeu nu poţi vorbi despre El”, sunt mai actuale ca niciodată. Pericolul raţionalismului, adică al unei gândiri teologice pur intelectuale care alunecă uşor spre fundamentalism, este astăzi mai mare ca niciodată. O astfel de gândire omoară credinţa şi misterul care sunt de un cu totul alt ordin decât ordinul natural, propriu inteligenţei umane.

Dacă raţiunea nu se smereşte în faţa misterului, dacă nu se lasă constant crucificată şi transfigurată de credinţă, atunci va produce monştri. Un exemplu în acest sens îl reprezintă formele extreme de integrism religios care refuză orice eclesialitate în afara propriei Biserici. Într-un asemenea sistem de gândire, toți ceilalţi sunt eretici, toţi sunt anatematizaţi, toţi sunt condamnaţi chinurilor veşnice. Un astfel de integrism poate merge până la a exclude din propria Biserică pe toţi cei ce gândesc altfel.

Pe de altă parte, noi ceilalți care trăim confortabil în Biserica mărturisitoare a plenitudinii Adevărului, cu o Tradiţie duhovnicească venerabilă, nu ne gândim la ceilalţi fraţi ai noştri, nu suferim din pricina tragediei dezbinării creştinilor. Bineînţeles că în faţa acestei imense drame, fiecare este mic şi neputincios. Şi totuşi fiecare trebuie să poarte responsabilitatea păcatului, fiecare trebuie să se roage şi să lucreze în aşa fel încât să fie un factor de unitate. A fi artizan al dialogului şi al unităţii în această lume divizată la extrem este fără îndoială misiunea noastră cea mai proprie şi poate cea mai importantă.

Mă întreb câteodată pentru ce noi, ortodocşii, suntem aşa de puţin conştienţi de drama dezbinării creştinilor şi atât de puţin activi în dialogul pentru restabilirea unităţii. Noi dăm adeseori impresia că suferim dialogul ca pe o povară în loc să-l provocăm noi şi să-l încurajăm. Cauza acestei imobilități este istoria noastră nefericite, care a dus la pierderea în mare măsură a simţului misiunii, esenţială fiinţei Bisericii care trăieşte tocmai din misiune. Aceasta este totodată o misiune internă, printre proprii credincioşi care trebuie să se convertească neîncetat la Hristos, înrădăcinându-se conştient în credinţa Bisericii, cât şi externă, printre necreştini sau printre cei care s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă. Pionierii ortodocşi ai mișcării ecumenice, printre care şi Părintele George Florovsky, profesor la „St. Serge”, au arătat că angajamentul ecumenic al Bisericii Ortodoxe face parte din misiunea ei externă, aceea de a da mărturie despre plenitudinea adevărului.

Însă faptul că noi ortodocşii avem conştiinţa de a mărturisi plenitudinea credinţei şi de a aparţine Bisericii, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, Biserica Apostolilor şi a Părinţilor care şi-au investit toată viaţa întru apărarea credinţei ortodoxe, ne dă adeseori sentimentul autosuficienţei şi ne face să credem că misiunea noastră s-ar limita doar la apărarea credinţei ortodoxe. Unii ortodocşi cred chiar că simplul fapt de a te angaja în dialogul ecumenic înseamnă trădarea Ortodoxiei. Se uită, voit sau nu, că aceiaşi Părinţi au făcut tot efortul de care au fost capabili pentru a readuce pe eretici în Biserică. Un exemplu în acest sens este Sf. Vasile cel Mare care în cartea sa „Despre Sfântul Duh”, pentru a câştiga pe pnevmatomahi – luptătorii împotriva divinităţii Duhului Sfânt – nu numeşte niciodată pe Duhul Sfânt direct Dumnezeu, deşi toată cartea este o demonstraţie a dumnezeirii Duhului Sfânt. În același fel, „Sinodul mărturisitorilor” din Alexandria din 362, prin vocea Sf. Atanasie cel Mare, a decis să primească pe semiarieni (foarte numeroşi la acea vreme) fără să le mai impună în mod expres termenul de „homousios” (de o fiinţă) folosit în Crez, pentru care  s-au despărţit de Biserică: „Chemaţi-i aproape de voi şi primiţi-i cum primesc părinţii pe copii. Primiţi-i… şi nu le cereţi altceva decât să anatematizeze erezia ariană şi să recunoască credinţa aprobată de Părinţii noştri la Niceea” (Tomul către Antiohieni, III şi urm.). Exemplele ar putea continua. Din toate acestea, se constată grija pastorală a Părinţilor pentru mântuirea tuturor. Sfinţii Părinţi au fost întotdeauna conştienţi de pericolul pe care-l reprezintă precizările teologice ale credinţei care riscă să fie interpretate diferit și să conducă la schisme, precum dă mărturie istoria. Pentru aceşti Părinţi, credinţa nu este o sumă de definiţii şi de dogme abstracte, ci o persoană: Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, care ne dă viaţa Sa pentru a trăi în veşnicie.

Sfântul Ilarie al Pictaviului (+367) spune explicit că Părinţii au definit credinţa împotriva voinţei lor, siliţi de erezii, căci ea ne este dată pentru a o trăi şi nu pentru a o transforma în formule care sunt toate insuficiente pentru a exprima misterul ei. De aceea, Părinţii de la Sinoadele ecumenice s-au silit să reducă la minim numărul dogmelor. Acestea au fost preluate în cultul Bisericii, tocmai pentru ca să nu rămână adevăruri abstracte, simple obiecte de studiu sau de certuri teologice. Astfel dogmele devin laudă adusă lui Dumnezeu şi se transmit prin însăşi rugăciunea Bisericii, care câştigă în profunzime. Exemplul cel mai concludent în această privință îl constituie „Dogmaticile” celor opt glasuri de la vecernia de Sâmbătă seara. Tot cultul ortodox este alcătuit în fond pe dogmele Bisericii. În afara contextului său liturgic şi golită de dragoste, dogma poate uşor să devină idol, adică obiect de certuri teologice.

Dialogul teologic interconfesional avansează greu pentru că el este făcut de specialişti, mai mult teoreticieni ai credinţei decât oameni de rugăciune, purtători de Duh Sfânt. Aceasta face ca fiecare parte în dialog să se prezinte ca prizonier al propriului sistem teologic, al propriei tradiţii. Or, într-un dialog fiecare trebuie să se golească de tot ce are şi chiar de tot ce îi este propriu pentru a-l descoperi pe celălalt în el însuşi. Aceasta însă presupune un efort constant de purificare a minţii şi a inimii şi nicidecum pierderea identităţii proprii.

Olivier Clemént (profesor la Institut) vorbeşte despre „ecumenismul contemplativilor”, singurul capabil să descopere şi să trăiască unitatea ca anterioară şi mai profundă decât dezbinarea.

Sfinţii trăiesc deja unitatea, pentru că ei au biruit în ei înşişi orice dezbinare, orice separare. În inima lor purificată prin rugăciune şi asceză, ei recapitulează toată umanitatea, tot cosmosul. Ca Hristos Însuşi, ei nu mai sunt separaţi de nimeni şi de nimic.

Aş spune, în loc de concluzie, că cei ce participă la dialogul ecumenic ar trebui să fie sfinţi sau cel puţin răniţi de sfinţenie.

Mitropolitul Serafim

 

 

 

construimcatedrala.ro