• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Paternitatea duhovnicească şi lumea contemporană (Bose, 21 septembrie 2009)

Prelegere susținută la Mânăstirea Bose (Italia), 21 septembrie 2009

Dat fiind că un studiu aprofundat pe această temă necesită o vastă informaţie privitoare la viaţa Bisericii, atât în Răsărit cât şi în Apus, din lipsă de timp pentru o astfel de documentare, mă voi raporta în prezentarea de faţă mai ales la Biserica Ortodoxă din România. Cazul României şi al Bisericii sale Ortodoxe, majoritară, nu este însă izolat, iar tradiţia paternităţii duhovniceşti este aceeaşi, mai mult sau mai puţin vie, în toate Bisericile Ortodoxe locale. În ce priveşte Occidentul, care a cunoscut din acest punct de vedere o „ruptură a tradiţiei” (Dom. Siluan), paternitatea duhovnicească rămâne totuşi o realitate, deşi diminuată, în monahism, mai cu seamă în cel benedictin.

 Cred că importanţa care s-a dat în Occident regulii monastice a slăbit rolul părintelui duhovnicesc. Dacă ne raportăm mereu la regulă, dacă o citim constant în cadrul Sinaxei de fiecare zi, regula ia pe nesimţite rolul părintelui duhovnicesc. Aceasta poate avea şi o parte pozitivă: când lipsesc părinţii duhovniceşti, regula îi poate înlocui într-o oarecare măsură. În Răsărit, unde regula monastică nu este aproape deloc cunoscută, lipsa de părinţi duhovniceşti afectează foarte grav viaţa monastică, mai mult decât în Occident. Părintele Teofil de la Mânăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus) remarcă faptul că în Occident, tinerii caută mai degrabă o comunitate decât un părinte duhovnicesc. Rolul comunităţii este într-adevăr foarte important pentru că numai într-o comunitate se poate face experienţa comuniunii, necesară fiecărui creştin. Iar comunitatea monastică şi comunitatea parohială sunt asemănătoare, au acelaşi scop, doar mijloacele pentru atingerea lui sunt diferite.

Aici aş dori să citez pe Părintele Placide Deseille care în cartea sa „Am văzut lumina cea adevărată” (L’Age d’homme, 1990) ne dă o apreciere a monahismului ca izvor al paternităţii duhovniceşti: „Monahismul n-a devenit niciodată o simplă instituţie: un şir neîntrerupt de duhovnici autentici au păstrat caracterul lui profetic peste tot unde el a rămas fidel lui însuşi. Monahismul occidental nu face excepţie: textele ieşite din monahismul martinian, lerinian sau celtic, Dialogurile Sf. Grigorie cel Mare, Regula Sf. Benedict, aghiografia medievală aduc aceeaşi mărturie” (p.91-92). Părintele Placide conclude: „până în epoca noastră, monahismul a rămas în Biserica Catolică din Occident locul în care înrădăcinarea originală a acestei Biserici în tradiţiile comune ale erei patristice a rămas cea mai perceptibilă” (p.91)

După aceste remarci preliminare, aş dori să încep expunerea subiectului prezentându-vă portretul spiritual al unuia din cei mai mari duhovnici din România secolului XX, Părintele Paisie de la Sihla, mort la vârsta de 93 de ani în Mânăstirea Sihăstria de care depinde Schitul Sihla. Acest portret a fost scris de Mitropolitul Antoniei al Ardealului (+ 2005), ucenicul Părintelui Paisie şi publicat în „Eastern Church Reviw”, vol. II, Nr. 4, London 1969, pp. 377-379 şi în „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, Sibiu, 1983, pp. 216-219).

„Părintele Paisie este un fel de Serafim de Sarov al spiritualităţii româneşti. Credincioşii îl numesc ŤPărintele Pustnicť. Totuşi, el nu este un pustnic în sensul strict al cuvântului. Trăieşte într-o obşte, puţin izolat, dar nu în afara mânăstirii. Numirea de Pustnicul se referă mai curând la calităţile sale interiore. Schitul în care trăieşte este puţin izolat, la cincisprezece-douăzeci de kilometri de satul cel mai apropiat, dar pe drumul turiştilor. Părintele are o chilie sub o stâncă, lângă care se găseşte o bisericuţă construită dintr-un singur brad, dar amândouă sunt în apropierea chiililor şi bisericii Schitului Sihla.

N-am putea spune cu precizie care este darul anume al Părintelui Paisie. Nu face minuni. Nu ţine predici; nimeni nu l-a auzit predicând în biserică. Nu e nici un bun cântăreţ; nu are talent de preot oficiant; are o voce subţire, deşi limpede şi plăcută. E mai mult bolnav decât sănătos. La şaizeci de ani părea că are optzeci; acum când are optzeci, pare a avea şaizeci. Nu este nici teolog, nu are nici o diplomă şi nici o licenţă în nici o disciplină...

Şi totuşi are ceva care te captivează. Are har. Are darul de a te atrage, de a-ţi inspira încredere şi de a găsi întotdeauna cele mai nimerite răspunsuri la cele mai dificile probleme sau întrebări. Are căldură şi iubire pentru oameni. Uşa lui este deschisă tuturor. Şi dacă cineva îi aduce ceva în dar, el îl va oferi următorului vizitator. Tot timpul oftează după isihie şi singurătate, dar nimeni nu l-a auzit plângându-se din cauza zgomotului atâtor turişti. Doctoria vieţii sale este să fie Ťun om pentru ceilalţiť.

Are, totuşi, un dar anume, care ar putea explica, cel puţin parţial, Ť secretulť său spiritual (deşi cuvântul secret nu se potriveşte în cazul său, dimpotrivă). Cei care-l părăsesc pleacă cu convingerea că păcatele lor sunt iertate. Şi-a asumat în locul lor responsabilitatea păcatului în faţa lui Dumnezeu. Într-un anume fel, el este cel care rămâne dator în faţa Domnului în locul lor. Un călugăr spunea: ŤPărintele Paisie duce păcatul tuturor oamenilorť. Aşa se explică permanenta sa stare de penitent. Mulţi preoţi din mănăstire şi alţii care i-au stat în apropiere au ajuns să resimtă aceeaşi responsabilitate şi ezită să spovedească, crezându-se prea slabi pentru a duce păcatele altora şi a le răscumpăra prin viaţa lor.

Este un om de o mare şi autentică smerenie, pe care popularitatea sa nu l-a afectat cu nimic, pentru că nu-i acordă atenţie. Dimpotrivă, primeşte durerea celor care vin în speranţa de a fi vindecaţi. Tot ceea ce le oferă vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care iartă şi sugerează soluţiile. Dar el nu vorbeşte despre această certitudine. Lucru care, de altfel, nici nu e necesar, pentru că este vizibil şi se simte”.

Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan (+2007) din Mânăstirea Sihăstria, pe care o putem numi „Optina” României, ne-a dat în anii 1980 un mare „Pateric român” cu aproximativ trei sute de vieţi şi învăţături ale unor mari ierarhi, duhovnici şi călugăriţe din istoria Bisericii Ortodoxe din România. În a doua jumătate a secolului XX, din 1950 până în 1980, Părintele redă viaţa şi învăţătura a treizeci şi unu de duhovnici, toţi trecuţi la Domnul în această perioadă.

Acelaşi Părinte Ioanichie ne-a dat, de asemenea, în 1984 două volume de aproximativ 1500 de pagini cu dialoguri duhovniceşti cu aproape o sută de mari duhovnici dintre care doar câţiva mai sunt în viaţă. Aceste dialoguri conţin o impresionantă bogăţie de înţelepciune în duhul Tradiţiei, cu referire permanentă la realităţile de astăzi. Este o adevărată minune că aceste cărţi ale au putut apărea în timpul dictaturii comuniste. De altfel, trebuie să spunem că nu atât Biserica oficială a menţinut credinţa în România în perioada comunistă, cât tocmai aceşti mari duhovnici spre care se îndrepta poporul credincios căutând alinare în suferinţe şi încurajare în lupta cu ispitele vieţii. Pentru că monahismul în România a fost întotdeauna deschis spre credincioşi care găseau la monahi iertare de păcate în Taina Spovedaniei, ajutor duhovnicesc prin rugăciune, consolare şi povăţuire…

Cu prilejul susţinerii tezei noastre despre „Tradiţia isihastă în Ţările Române” la Institutul Sf. Serghie din Paris (1985), profesorul Olivier Clément (+2009) spunea: „este evident că avem de-a face cu o civilizaţie monastică: în România nu este vorba despre un monahism care s-a constituit ca un mod de viaţă în sine, aşa cum pare să se fi încercat în Capadocia, pe muntele Olimp, în Asia, sau pe muntele Athos, ci de un monahism înţeles ca ferment, trăind în osmoză cu un întreg popor şi inspirând o întreagă cultură”.

Dar ce rămâne astăzi din înflorirea monastică datorată acestor Părinţi duhovnici, trecuţi aproape toţi la Domnul ? Cred că foarte puţin. În România de astăzi, nu numai viaţa monahală, ci şi viaţa bisericească, în general, trec printr-o mare criză datorată tocmai lipsei de Părinţi duhovniceşti. Imediat după căderea comunismului am cunoscut o adevărată explozie a vieţii monahale în ce priveşte numărul de vocaţii şi de mânăstiri şi schituri noi. În entuziasmul general, după 45 de ani de regim ateu, foarte mulţi episcopi, preoţi şi chiar simpli credincioşi au reuşit să deschidă o nouă mănăstire sau cel puţin un schit. Astfel numărul mânăstirilor şi schiturilor a crescut în câţiva ani de la 114 la peste 600, iar numărul călugărilor şi călugăriţelor de la 1500 la aproximativ 8000. Însă astăzi se dovedeşte că acest entuziasm, deşi sincer, nu a avut un fundament realist. Pentru că o comunitate monahală nu se poate forma numai cu tineri fără experienţă în viaţa călugărească cum este cazul celor mai multe din noile mânăstiri. Atunci nu este de mirare să vezi cum instabilitatea acestor tineri creşte de la o zi la alta, iar unii părăsesc viaţa monahală şi se întorc în lume, uneori după ce au depus voturile. La această instabilitate – şi de câţiva ani lipsă mare de vocaţii – contribuie desigur şi spiritul acestui veac care invadează din ce în ce mai mult mânăstirile. Foarte mulţi din vizitatorii mânăstirilor noastre nu mai sunt credincioşii evlavioşi de altădată în căutare de rugăciune şi ajutor duhovnicesc, ci turişti, deşi poporul credincios n-a încetat să alerge şi el în mare număr spre mânăstiri.

Pe de altă parte, monahii sunt, în număr mare, renumeraţi de către Stat, sunt încadraţi pe posturi şi au drepturile oricărui salariat, inclusiv dreptul la concediu legal! În mânăstiri se munceşte foarte mult la construcţii sau în agricultură căci mânăstirile mai vechi posedă uneori mari suprafeţe de teren agricol sau de păduri. Ceea ce face că monahii nu mai au timpul necesar pentru viaţa călugărească în sine, pentru rugăciunea personală şi slujbele zilnice, pentru lectură şi formare duhovnicească

O altă problemă gravă este penuria de duhovnici în mânăstirile feminine. Abia se găseşte câte un ieromonah care să slujească Sf. Liturghie în multe din aceste mânăstiri. Adeseori pentru spovedanie, călugăriţele apelează la ieromonahi mai în vârstă din mânăstirile  vechi sau chiar la preoţi de mir. Aceasta este desigur o situaţie anormală, mai ales când ne gândim că în România, spovedania precede fiecare împărtăşire euharistică. Ceea ce face ca aceasta să fie foarte rară, chiar şi în mânăstiri. Părinţii duhovniceşti care ar putea asigura o adevărată îndrumare spirituală sunt extrem de rari astăzi. Foarte mulţi călugări şi chiar credincioşi laici sunt în căutarea unui  duhovnic bun, experimentat, pe care-l găsesc cu anevoie în doar câteva mânăstiri cum sunt cele de la Teghirghiol (Părintele Arsenie Papacioc, în vârstă de 94 ani, din care 14 petrecuţi în închisorile comuniste), de la Petru Vodă (Părintele Iustin Pârvu, de 89 ani din care 10 petrecuţi în închisoare), de la Sâmbăta de Sus (Părintele Teofil Părăian, 80 ani, nevăzător), de la Frăsinei (Părinţii Paisie, Ioachim şi Ioanichie), de la Huşi (Părintele Mina Dobzeu, 87 ani din care mai mulţi în închisoare), de la Putna (Părintele Adrian Făgeţeanu 94 ani, trecut şi el prin mai multe închisori comuniste), de la Rohia (Părintele Serafim Man, 78 ani), de la Lăzeşti (Părintele Rafael Noica, 68 ani), de la Râmeţ (Părintele Filotei, 65 ani), de la Căşiel (Părintele Serafim Bădilă, 60 ani) şi poate încă câţiva. O nouă generaţie de Părinţi duhovniceşti, mult mai puţin numeroasă, abia se naşte: Părintele Ioan Cojan (47 ani) de la Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia, Părintele Ioan Harpa (40 ani) de la Mânăstirea Pătrăuţi-Botoşani, Părintele Paisie (40 ani) de la Mânăstirea Nuşeni – Bistriţa, Părintele Ioachim Pârvulescu (41 ani) de la Mânăstirea Lainici, Părintele Ignatie Suciu (38 ani) de la Mânăstirea Cămârzani – Fălticeni. Aş vrea să menţionez şi o călugăriţă cu o foarte mare influenţă duhovnicească, mai ales printre tineri, şi anume Maica Siluana de la Mânăstirea Jitianu – Craiova.

Printre ierarhii Bisericii, cea mai mare reputaţie de părinte duhovnicesc o are Preasfinţitul Justinian al Maramureşului (87 ani) şi Preasfinţitul Vasile Someşeanul (60 ani), Episcop-vicar la Cluj, care primesc la spovedanie nu numai episcopi, preoţi şi călugări, ci şi mulţi credincioşi, mai cu seamă tineri. Mulţi din aceşti Părinţi duhovniceşti sunt invitaţi constant de studenţii de la diferite Universităţi pentru conferinţe duhovniceşti.

Totuşi rolul principal al unui părinte duhovnicesc este legat de Taina Spovedaniei, act sacramental în care ucenicul (penitentul) îşi deschide inima înaintea celui care ţine locul lui Dumnezeu pentru a primi iertarea păcatelor şi îndrumare duhovnicească în lupta împotriva gândurilor rele şi pentru curăţirea de patimi. Bineînţeles, rolul duhovnicului nu se limitează la Taina Spovedaniei. Relaţia părinte – fiu duhovnicesc trebuie să fie constantă; ea are un caracter sacramental în orice moment, în funcţie de dispoziţia sufletească a fiecăruia dintre ei. Căci amândoi trebuie să aibă mereu smerenia lui Hristos şi să fie în ascultare de acelaşi Duh Sfânt, prin rugăciune.

Iată ce spune Părintele Sofronie de Stareţul său, Sf. Siluan: „Stareţul dădea o importanţă deosebită ascultării de egumen şi de Părintele duhovnic, considerând ascultarea ca un dar al harului şi ca un mister sacramental al Bisericii. Când se apropia de Părintele său duhovnicesc, se ruga Domnului să aibă milă de el pentru rugăciunile slujitorului Său, să-i descopere prin el voinţa Sa şi calea care duce la mântuire. Ştiind că primul gând care se naşte în suflet din rugăciune este o inspiraţie venită de Sus, el Ťpândeať primul cuvânt al Părintelui duhovnicesc, prima sa aluzie şi nu prelungea convorbirea. Tocmai aici este înţelepciunea şi secretul ascultării adevărate al cărui scop este cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu şi nu a unui om. O atare ascultare duhovnicească, fără nici o obiecţie sau rezistenţă exprimată sau chiar numai lăuntrică, neexprimată, este condiţia Ťsine qua nonť pentru receptarea tradiţiei vii”. Şi mai departe, Părintele Sofronie arată cum să ne comportăm cu Părintele nostru duhovnic: „Un ucenic sau un penitent avizat se comportă cu Părintele său duhovnicesc astfel: în câteva cuvine îi expune gândul său ori esenţialul stării sale duhovniceşti, după care tace. Din partea sa, duhovnicul, care de la începutul convorbirii (Spovedaniei) a început să se roage, cerând lui Dumnezeu să-l lumineze prin harul Său, dacă primeşte în suflet o Ťinformaţieť, o spune imediat penitentului iar apoi se opreşte. Pentru că dacă uităm primul cuvânt al Părintelui duhovnicesc, forţa Tainei slăbeşte, iar Spovedania riscă să se transforme într-o discuţie omenească” (vezi Arhim. Srophony, Statetz Silouane, moine du Mont Athos, Edition Présence, 1973, p. 78).

Astăzi în România exerciţiul paternităţii duhovniceşti se reduce cel mai adesea la mărturisirea păcatelor. Din nevoi practice, toţi ieromonahii şi toţi preoţii de parohie, cu foarte mici excepţii, sunt şi duhovnici. Ceea ce nu este cazul Greciei unde dreptul de a spovedi îl au numai unii preoţi care merg din parohie în parohie pentru a primi mărturisirea credincioşilor.

Părintele Cleopa (+ 1998) de la Mânăstirea Sihăstria recomandă călugărilor mărturisirea săptămânală şi împărtăşirea la 40 de zile. Pentru cei mai fervenţi, el admite împărtăşirea odată pe săptămână. Trebuie să spun că în aproape toate mânăstirile noastre se săvârşeşte zilnic Sf. Liturghie, cel mai adesea fără ca cineva să se împărtăşească. În parohii, credincioşii se spovedesc destul de rar, îndeosebi în cele patru Posturi de peste an. Foarte mulţi nu se spovedesc niciodată. După „tradiţie” împărtăşania este precedată nu numai de spovedanie, ci şi de un post de cel puţin trei zile. Practica împărtăşirii este deci rară, atât în mânăstiri cât şi în parohii. De câţiva ani, anumiţi episcopi şi preoţi încearcă să încurajeze împărtăşirea mai frecventă.

Accentul pus pe spovedanie şi mai puţin pe împărtăşirea cu Sfintele Taine este specific monahismului românesc. Toţi marii noştri duhovnici insistă asupra spovedaniei şi pocăinţei privite ca esenţa însăşi a vieţii duhovniceşti, botezul cu lacrimi sau al doilea botez. Canoanele sinoadelor sau ale unor Părinţi ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Postitorul, privitoare la epitimiile pentru păcatele grave sunt, în general, cunoscute de preoţii duhovnici, însă foarte diferit aplicate. Preoţii călugări sunt mai exigenţi în aplicarea canoanelor decât preoţii de parohie. Sunt şi extreme: pentru acelaşi păcat grav, ca de pildă avortul, un preot călugăr interzice împărtăşirea pentru şapte ani sau chiar mai mult, iar un preot de parohie dă ca epitimie aprinderea a 40 de lumânări! Adeseori credincioşii care se spovedesc în mânăstiri primesc canoane (epitimii) pe care nu le pot împlini, ca de pildă: post sever, abstinenţă conjugală, numeroase metanii, citirea zilnică de Acatiste…

Părintele Dumitru Stăniloae (+1993) recomandă în Dogmatica sa moderaţia în ce priveşte canonul dat la spovedanie. El este de părere că preotul duhovnic nu trebuie să oprească mai mult de trei ani de la Sf. Împărtăşanie pe cei ce se pocăiesc cu adevărat, indiferent de păcatul lor.

În acelaşi sens se exprimă şi Părintele Cleopa: „Cu aceia care au păcate grele şi totuşi cer stăruitor Sfânta Împărtăşanie, iată cum trebuie procedat. Dacă se vor spovedi curat, cu mare durere de inimă, cu lacrimi şi cu căinţă, duhovnicul care i-a oprit un timp de la cele sfinte, potrivit Sfintelor Canoane, poate să le facă acest pogorământ. Adică să împartă canonul dat şi numărul anilor de pocăinţă în trei părţi. O parte să o pună spre milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci nimeni din oameni nu este fără de păcat; a doua parte a canonului să rămână asupra celui ce a săvârşit păcatele; iar a treia parte de canon să o ia duhovnicul asupra sa, ca cel ce are putere de la arhiereu să lege şi să dezlege, după cum zice nemincinoasa gură a Domnului nostru Iisus Hristos” (Ierom. Ioanichie Bălan, Convrbiri duhovniceşti, Huşi, 1984, p. 60).

Trebuie să subliniem totuşi importanţa pocăinţei şi ascezei care reprezintă inima spiritualităţii ortodoxe. Este imposibil să te liberezi de un păcat şi cu atât mai mult de o patimă fără angajarea într-o luptă susţinută împotriva lor prin toate mijloacele: rugăciune, post sever, metanii, starea în picioare, sobrietatea în toate şi mai ales ascultarea care este mai mare decât rugăciunea şi postul, după cum ne învaţă Părinţii ascetici. Un adagiu din tradiţia ascetică spune: „Dă-ţi sângele ca să primeşti Duhul”. Aceasta nu înseamnă pelagianism (mântuire prin propriile forţe) pentru că aceeaşi Părinţi ştiu că „totul este har”. Însă numai prin asceză fiinţa umană: trup, suflet şi duh, devine sensibilă şi se deschide la lucrarea harului.

Sf. Siluan Atonitul ne îndeamnă ca atunci când nu avem un Părinte duhovnicesc experimentat să ne adresăm totuşi în orice împrejurare unui preot, chiar dacă nu are o experienţă duhovnicească foarte mare: „Toate nenorocirile noastre provin din aceea că nu cerem sfatul Bătrânilor („stareţ”-ilor) care au fost aşezaţi să ne călăuzească iar, pe de altă parte, Păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să lucreze (p. 366).

„Întrebă-l chiar dacă Părintele tău duhovnicesc n-a trecut el însuşi prin experienţa rugăciunii şi Domnul se va milostivi de tine şi te va păzi de orice rătăcire. Dar dacă-ţi spui: ŤAcest Părinte duhovnicesc trebuie să fie neexperimentat, căci este prea ocupat cu cele lumeşti; mă voi conduce eu cu ajutorul cărţilorť, eşti pe o cale primejdioasă şi în amăgire duhovnicească” (pp. 368-369).

Şi pentru că suntem aici într-un mediu multiconfesional, aş dori să spun câteva cuvinte despre dialogul ecumenic, atât de controversat în mediile monastice de unde provin marii noştri Părinţi duhovniceşti . Omeneşte vorbind, nu cred că este un lucru mai plăcut lui Dumnezeu ca acela al armoniei şi unităţii între creştini şi între oameni, în general. Lucrarea prin excelenţă a diavolului este tocmai aceea de a învrăjbi şi dezbina pe oameni. Dacă Duhul Sânt este Duhul comuniunii şi al unităţii, diavolul este duhul vrăjmăşiei şi al dezbinării („Diabolos” în limba greacă înseamnă tocmai „Dezbinătorul”).

Cum ştiţi, călugării din Sfântul Munte Athos au, în general, o reputaţie antiecumenică pentru că văd în dialogul ecumenic un fel de „târg” cu adevărul mărturisit de Biserica Ortodoxă. Influenţa Muntelui Athos este foarte mare în ţările majoritar ortodoxe unde există medii antiecumenice, uneori foarte agresive. România nu face excepţie. Felul în care se manifestă astăzi antiecumenismul ţine de fanatismul religios, străin de duhul iubirii, al iertării şi al înţelegerii, propriu Ortodoxiei. El nu are nici un fundament, nici o justificare reală, pentru că nimeni în ierarhia ortodoxă nu face compromisuri în materie de credinţă. Or fanatismul religios este o negare a religiei însăşi. De aceea, nu pot să-mi închipui o Ortodoxie fanatică, militantă, revoluţionară, deşi ea a trebuit adeseori în cursul istoriei să apere adevărul cu preţul multor martiri pentru credinţă şi a nenumărate suferinţe. Dimpotrivă, aş dori să văd o Ortodoxie misionară, deschisă, suplă, capabilă să dea mărturie despre bogăţia sa liturgică şi mistică.

Epoca noastră nu se aseamănă cu epocile trecute în care creştinii se războiau între ei, deşi prozelitismul sectelor şi al unor Biserici (mă gândesc la Biserica greco-catolică în ţările din Răsăritul Europei) este încă activ. Secolul nostru nu se asemănă nici pe departe cu secolele în care credinţa creştină a fost definită prin hotărârile Sinoadelor ecumenice, în contexte deosebit de tulburi când Biserica a trebuit să se distanţeze ferm de erezii. Astăzi, fiecare confesiune istorică are teologia sa precisă şi practici liturgice seculare de care credincioşii sunt ataşaţi , dacă nu întodeauna în mod conştient, cel puţin prin inerţia tradiţiei. Cum sunt de altfel şi credincioşii ortodocşi.

În ce priveşte Biserica Ortodoxă, ea are conştiinţa de a fi „Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. Ea este continuarea istorică a Bisericii nedivizate din primul mileniu de viaţă creştină. Ea păstrează plenitudinea adevărului şi a vieţii în Hristos. Rolul ei în dialogul ecumenic este tocmai acela de a mărturie despre această plenitudine. Însă nu într-un mod simplu, pur intelectual, ci existenţial, duhovnicesc pentru că altfel adevărul poate deveni idol. Ceea ce se întâmplă, din păcate, adeseori. Şi nu numai din partea ortodoxă! Pentru că fiecare este ataşat propriei sale tradiţii în mod pătimaş. Or, viaţa în Hristos transcende orice concept, orice formulare; ea este inefabilă, nu se lasă cuprinsă în formule şi expresii omeneşti. De aceea, avem nevoie de un ecumenism duhovnicesc, singurul care poate să-i apropie cu adevărat pe creştini.

Libertatea în Hristos, specifică oamenilor duhovniceşti, îi ajută să nu absolutizeze nimic, fără să relativizeze totuşi adevărul de credinţă; să vadă esenţialul şi să nu transforme totul în dogmă; să distingă între un adevăr revelat şi diferitele practici, rituri şi tradiţii care nu sunt imuabile şi,mai ales, să nu instrumentalizeze adevărul, adică să-l transforme în armă de luptă contra celorlalţi.

Libertatea în Hristos, proprie oamenilor duhovniceşti, îi ajută să vadă roadele Duhului Sfânt peste tot unde Hristos este mărturisit cu credinţă şi sinceritate. Căci în toate Confesiunile creştine există credincioşi sinceri care iubesc cu adevărat pe Hristos şi pe semenii lor şi fac totul pentru mântuirea lor.

Libertatea în Hristos ne ajută, mai ales, să dobândim un spirit autocritic. În ce priveşte Ortodoxia, ea trebuie să fie capabilă de autocritică, nu în ce priveşte adevărul de credinţă, care este dat odată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda 1, 3), ci în privinţa păcatelor istorice ale membrilor săi: imobilismul şi lipsa de angajare în societate, întrebuinţarea limbilor liturgice vechi, neînţelese de credincioşi, şi formalismul religios, absenţa spiritului misionar, pietismul religios şi certurile jurisdicţionale, lipsa spiritului conciliar şi de unitate la nivel pan-ortodox…

Sunt convins că marii noştri Părinţi duhovniceşti care s-au exprimat împotriva ecumenismului au făcut aceasta pentru că li s-a prezentat dialogul inter-creştin sau inter-religios ca încercare de relativizare a credinţei ortodoxe sau drept compromis cu adevărul. Ceea ce nu este adevărat. Este însă adevărat că în unele Biserici cu care ortodocşii sunt în dialog există derapaje grave în materie de morală evanghelică care trebuie criticate cu fermitate, dar şi cu dragoste. Ortodocşii fac aceasta, chiar dacă vocea lor nu este totdeauna ascultată. Sunt însă tot atât de convins că aceşti Părinţi duhovniceşti suferă pentru păcatele lumii întregi, deci şi pentru dezbinarea creştinilor, şi că se roagă pentru unitatea tuturor.

Mitropolitul Serafim

construimcatedrala.ro