• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Spiritualitatea ortodoxă şi câteva exemple din tradiţia românească (mai 2011)

Articol publicat în limba germană (Die orthodoxe Spiritualität mit einigen Beispielen aus der rumänischen Tradition)  în vol. coord. de Hermann Schoenauer, Spiritualität und innovative Unternehmensführung, Stuttgart: Kohlhammer 2011, pp. 262-284

Introducere

În Bisericile apusene, cu deosebire în Biserica Catolică, fiecare congregaţie, ordin sau fraternitate religioasă are spiritualitatea sa proprie. Astfel întâlnim o spiritualitate specifică benedictinilor, o alta proprie cisterţienilor, alta a carmeliţilor, a micilor surori ale lui Iisus, a diferitelor fraternităţi, a mişcărilor harismatice etc…. şi chiar o spiritualitate a laicilor. Desigur că este vorba de aceeaşi spiritualitate creştină, dar cu accente diferite potrivit scopului pe care fiecare grupare îl are în vedere. Apariţia diferitelor „spiritualităţi” este rezultatul dezvoltării istorice a creştinismului apusean care are în vedere sufletul omului, dar, mai ales, trupul şi viaţa aceasta pământească, pe care încearcă să le desăvârşească. Se ştie că spiritul occidental este juridic, raţional şi foarte pragmatic. Aici totul trebuie să fie exact, precis şi în bună rânduială. Numai aşa lucrurile evoluează. Orientarea fundamentală este aceea a organizării şi transformării lumii prezente.

În Răsărit, spiritul creştin, predominant ortodox, are o altă orientare, moştenită din Tradiţia iudaică şi din antichitatea greacă. Orientalii sunt, în general, mai introvertiţi, mai sentimentali, mai puţin practici şi mai detaşaţi de lumea aceasta. De aceea şi spiritul creştin (ortodox) este mistic, speculativ şi orientat spre lumea cealaltă. „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei 13, 14).

Ortodoxia se caracterizează printr-o mare unitate în viaţa ei canonică, liturgică, ascetică şi teologică. Iar spiritualitatea ortodoxă care este sinteza vieţii Bisericii, adică a vieţii în Hristos şi în Duhul Sfânt, este tot atât de unitară. În Ortodoxie nu se vorbeşte de spiritualitate la plural. Spiritualitatea este una pentru toţi credincioşii Bisericii: laici, monahi sau clerici. Şi aceasta pentru că spiritualitatea urmăreşte transformarea lăuntrică a omului, sfinţirea sau desăvârşirea lui. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice că atunci când Hristos porunceşte: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este!” (Matei 5, 48), se adresează tuturor, indiferent de starea lor socială sau de funcţia pe care o au în Biserică şi că toţi trebuie să atingă aceeaşi măsură a desăvârşirii. Viaţa creştină înseamnă un efort permanent de asemănare cu Hristos „până ce vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Efortul sau asceza care se cere pentru urmarea lui Hristos până la identificarea cu El este expresie a credinţei care nu înseamnă doar ataşamentul intelectual la opera de mântuire a lumii realizată de Hristos prin moartea şi învierea Sa, ci însuşirea acestei mântuiri în viaţa personală tocmai prin efortul de identificare cu El: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

În cele ce urmează voi încerca să fac o sinteză a spiritualităţii ortodoxe, iar apoi să prezint specificul spiritualităţii româneşti prin câteva exemple concrete: viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni, viaţa Sfântului ierarh Calinic de la Cernica şi lucrarea Cenaclului (Asociaţiei) „Rugul aprins”, o încercare de răspândire a spiritualităţii isihaste în rândul mirenilor, îndeosebi al intelectualilor.

1. Ce înţeleg ortodocşii prin viaţă duhovnicească sau spiritualitate?

Termenul de „spiritualitate” vine de la latinescul „spiritus”= suflare şi ne trimite la suflarea creatoare a lui Dumnezeu prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”(vezi Geneză 2,7). Dumnezeu creează lumea numai prin cuvântul Său, pe om însă îl face „după chipul şi asemănarea Sa” (Geneză 1, 26), printr-o lucrare specială, modelându-l din pământ şi insuflând asupra lui Duhul Său prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”. Fără suflarea creatoare a lui Dumnezeu, deci fără Duhul Lui, omul nu poate exista. Deşi animalele au şi ele un suflet care le întreţine viaţa, nu au suflarea lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt care să le facă apte pentru o viaţă spirituală superioară. Numai omul este făcut ca să participe conştient la viaţa lui Dumnezeu, prin prezenţa Duhului Sfânt în el încă de la crearea (naşterea) sa.

Prin „spiritualitate” înţelegem tocmai participarea liberă şi conştientă a omului la viaţa lui Dumnezeu Care este comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Participarea la viaţa Sfintei Treimi priveşte omul în unitatea componentelor sale: trup, suflet şi duh.  „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23). Sfinţirea vine numai de la Dumnezeu; nimeni nu se poate sfinţi pe sine însuşi prin forţele sale proprii, după cum nici-o creatură nu ne poate sfinţi. Numai Duhul Sfânt, pe care Biserica îl numeşte „Sfinţitorul”, sfinţeşte pe om şi creaţia. Însă nu fără voia omului şi fără participarea lui la procesul sfinţirii sale şi al creaţiei. Pentru că omul a fost dotat prin creaţie cu voinţă liberă care se poate opune chiar lui Dumnezeu, Creatorul său. Vorbim de sfinţirea omului şi a creaţiei, deşi numai omul are voinţă liberă, pentru că omul poartă în sine toată creaţia, el fiind, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, un „microcosmos”. Astfel omul recapitulează în sine toată existenţa, tot cosmosul. Sfinţirea omului înseamnă simultan şi sfinţirea creaţiei. Există deci o unitate ontologică a umanităţii şi a creaţiei care se concentrează în inima fiecărui om. Într’adevăr, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, inima este locaşul harului şi centrul fiinţei umane din care izvorăsc şi spre care converg toate puterile fizice şi psihice ale omului. Când aceste puteri lăuntrice sau energii se află în armonie, ne bucurăm de „pacea inimii” şi de „simţirea harului”, care înseamnă simţirea lui Hristos ca Domn şi Mântuitor al nostru şi a semenilor ca propriile noastre mădulare. Şi aceasta pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat deplin în inimile noastre.

Totuşi în starea de păcat, care în esenţă este egoism şi înseamnă separare de Dumnezeu şi separare de semeni, omul nu mai simte şi nu mai trăieşte legătura sa ontologică cu Dumnezeu şi cu semenii săi în umanitate şi cu creaţia pentru că este divizat în el însuşi. El nu mai este o fiinţă unitară, o persoană în comuniune, ci o fiinţă divizată şi distrusă, o persoană coborâtă la nivelul cel mai de jos al existenţei, acela al individului egoist, închis în el însuşi, fără comuniune adevărată cu semenii săi, de pe urma cărora vrea doar să profite şi în care vede mai degrabă vrăjmaşi decât fraţii săi în umanitate.

Pentru a reface unitatea ontologică a umanităţii pierdută prin păcatul strămoşesc şi prin păcatele fiecăruia în parte, deci pentru a-l elibera pe om din păcat care, aşa cum am spus, separă pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, Dumnezeu alege calea întrupării Fiului Său, Care ca om fără de păcat recapitulează în firea Sa umană întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Iisus Hristos este „Fiul Omului” prin excelenţă, Omul adevărat, noul Adam sau „Adamul total”, cum îl numesc Părinţii Bisericii, tocmai pentru că El nu este separat de nimeni şi de nimic, pentru că poartă în Sine şi este unit cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Astfel firea sau natura umană a lui Hristos este ca un aluat sau ca o sămânţă semănată în umanitate care dacă este primită şi cultivată în viaţa personală face ca fiecare să regăsească în sine unitatea sa cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie. Iar Hristos ni se oferă înainte de toate în Tainele Bisericii. Prin Tainele Bisericii, cu deosebire prin Botez şi prin Euharistie, noi îl primim pe Hristos cu toată umanitatea Sa şi cu toată dumnezeirea Sa şi devenim una cu El, dacă ne silim să împlinim poruncile Lui.

În concluzie, pentru ortodocşi spiritualitatea este viaţa creştină înţeleasă ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, care prin Tainele Bisericii, susţinute de efortul personal de curăţire şi sfinţire prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne apropie treptat de Hristos până la unirea deplină cu El, când vom trăi şi noi, întocmai ca şi Hristos, comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu în Sfânta Treime, cu semenii noştri în umanitate şi cu toată creaţia.

2. Rugăciunea Bisericii: Sfintele Taine şi cele şapte Laude, ca fundament al spiritualităţii ortodoxe

2.1  Sfintele Taine

După cum am spus, Duhul Sfânt este cel care sfinţeşte totul, omul şi creaţia. Iar harul Duhului Sfânt, adică puterea lui sfinţitoare, ni se împărtăşeşte în mod obiectiv prin rugăciunea Bisericii concentrată în Sfintele Taine şi prelungită în cele „şapte Laude” zilnice, prin care credinciosul aduce lauda cuvenită lui Dumnezeu, „Părintele luminilor de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17). Prin Taine înţelegem lucrări ale harului Duhului Sfânt ca răspuns la rugăciunea credincioşilor, adunaţi în sinaxă liturgică (rugăciune comună), de a le sfinţi viaţa. Biserica Ortodoxă, ca şi Biserica Catolică, socoteşte că şapte sunt Tainele Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia sau împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, Preoţia, Spovedania (Pocăinţa) sau mărturisirea păcatelor, Cununia şi Maslul sau ungerea cu untdelemn sfinţit a bolnavilor. Aceste Taine privesc viaţa credinciosului şi a comunităţii în cele mai importante momente şi aspecte ale ei. Totuşi, în sens larg, orice rugăciune liturgică sau personală poate fi privită ca taină, pentru că în toate este prezent şi lucrător Duhul Sfânt. Fixarea numărului de şapte este de origine târzie, scolastică. Sfinţii Părinţi spun că Biserica însăşi este Taina Tainelor pentru că Biserica se identifică cu Hristos şi ca atare Duhul Sfânt lucrează în orice moment prin Biserică. Biserica, în aspectul ei mistic, nevăzut, este tocmai realitatea prezenţei lui Hristos în lume până la sfârşitul veacurilor, iar în aspectul ei văzut este comunitatea credincioşilor care se adună laolaltă ca să slujească Sfintele Taine şi să-L laude pe Dumnezeu prin întreg cultul ei.

2.2   Biserica şi Euharistia

Dacă încercăm să pătrundem mai mult în misterul Bisericii trebuie să facem apel la Sfânta Scriptură. În epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu L-a dat (pe Hristos) cap Bisericii, care este trupul Lui” şi, de asemenea, că „Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (1, 22-23; 5, 23). Înţelegem de aici că Biserica este „trupul lui Hristos”, adică prelungirea istorică a Întrupării, a prezenţei şi lucrării permanente a lui Hristos în lume. Iar credincioşii sunt mădularele trupului lui Hristos: „voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27). Fireşte, ca „trup al lui Hristos”, Biserica se identifică cu Hristos, este una cu El. Între capul Hristos şi trupul Său, Biserica, nu există nici cea mai mică separaţie sau despărţire, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe de altă parte, toţi Sfinţii Evanghelişti vorbesc despre instituirea la „Cina cea de taină” a Tainei Euharistiei, când Hristos preface, prin binecuvântare, pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său cu care i-a împărtăşit pe ucenici. El a cerut apostolilor: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22,19); cu alte cuvinte, să săvârşească mereu Euharistia. Pentru teologia şi spiritualitatea ortodoxă, Euharistia este Taina fundamentală a Bisericii întrucât ea actualizează neîncetat prezenţa lui Hristos în lume şi ne împărtăşeşte trupul şi sângele Lui care sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură pentru cei credincioşi. Biserica, „trupul lui Hristos”, se identifică deci cu Euharistia, „trupul şi sângele Domnului”.

Astfel Biserica sau adunarea credincioşilor săvârşeşte Euharistia, iar Euharistia îi transformă pe credincioşi în Biserică, „trupul lui Hristos” prin împărtăşirea cu Hristos care ne face mădulare ale trupului Său. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). Ca membrii ai Bisericii prin Botez şi prin împărtăşirea din aceeaşi pâine (trupul lui Hristos), credincioşii nu mai sunt izolaţi unii de alţii, ci devin mădulare unii altora şi mădulare ale trupului lui Hristos. Aici Ortodoxia pune accent pe pregătirea pentru împărtăşirea constantă, „cu vrednicie”, adică cu cercetarea conştiinţei (cf. I Corinteni 11, 28), care se face cu ajutorul duhovnicului în Taina Spovedaniei, ca şi cu post şi rugăciune. Părinţii Bisericii compară Euharistia ca Taină a trupului şi sângelui Domnului cu focul, iar pe cel ce se împărtăşeşte cu fierul. Dacă un fier este ţinut în foc se înroşeşte până devine el însuşi foc, rămânând totuşi în firea sa metal. Tot astfel şi credinciosul care se împărtăşeşte cu credinţă devine ca Hristos, va avea gândul şi simţirea lui Hristos (cf. I Corinteni2, 16; Filipeni 2, 5). Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab, zic aceiaşi Părinţi. Aşadar Duhul Sfânt prin Sfintele Taine îl îndumnezeieşte pe credincios, îl face asemenea lui Dumnezeu sau „Dumnezeu după har” (nu după natură).

2.3 Trăsăturile fundamentale ale Bisericii ca şi comunitate a credincioşilor

Ca şi comunitate a credincioşilor, Biserica apare la Rusalii, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostolii Domnului, în chip de limbi de foc şi i-a întărit ca să-l vestească pe Hristos, Cel mort şi înviat ca Mântuitor al lumii. Cei ce au auzit predica lui Petru în acea zi „au fost pătrunşi la inimă”, s-au pocăit şi au primit botezul în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor. Odată cu botezul, toţi au primit şi darul Duhului Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 2, 37-38). Despre prima Biserică sau comunitate creştină din Ierusalim, ni se spune mai departe că membrii ei „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” şi, de asemenea, că „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (2,42; 4,32).

Avem aici trăsăturile fundamentale ale vieţii creştine centrate pe comuniunea dintre credincioşi care se adună laolaltă pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a frânge pâinea, adică a săvârşi Euharistia şi a se împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului şi pentru a se ruga împreună. Punctul culminant al comuniunii dintre credincioşi este acela că inima şi sufletul lor devin una prin detaşarea de bunurile materiale, care dacă nu sunt bine gestionate închid inima în sine şi o despart de ceilalţi.

Referitor la raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistie, din perspectivă ortodoxă, trebuie să spunem că dacă în Vechiul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu) se face cunoscut oamenilor prin gura proorocilor şi a oamenilor aleşi, în Noul Testament, Cuvântul se face trup, devine om în Persoana lui Hristos şi se adresează direct lumii. Iar Biserica există în lume prin cele două forme ale prezenţei lui Hristos: Euharistia şi Cuvântul, pe care nu le desparte niciodată pentru că Hristos nu poate fi împărţit. Euharistia este deci Cuvântul întrupat; Biblia, Cuvântul rostit, consemnat de autorii sfinţi. Biserica (poporul lui Dumnezeu) săvârşeşte Euharistia şi vesteşte Cuvântul (Evanghelia) cu care se sileşte să se conformeze până la identificare. Cuvântul (Evanghelia) este prelungirea Euharistiei şi totodată şi interpretarea ei. În Sfânta Liturghie, Hristos ni se împărtăşeşte sub forma pâinii, dar ne şi învaţă cum să devenim noi înşine „pâine”, adică ofrandă unii pentru alţii şi pentru lume.

2.4 Cele şapte Laude

Rugăciunea liturgică, comună, de care ne vorbeşte textul din Faptele Apostolilor 2,42, citat mai sus, este de asemenea fundamentală pentru însuşirea personală a mântuirii şi sfinţirea vieţii. O maximă patristică spune că nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai împreună cu semenii săi. Or Biserica există tocmai ca să permită credincioşilor să se adune laolaltă pentru a se mântui sau sfinţi împreună. Aici trebuie spus că pentru ortodocşi termenii de mântuire, sfinţire, desăvârşire, asemănarea sau identificarea cu Hristos, îndumnezeire… sunt aproape echivalenţi şi exprimă acelaşi proces de spiritualizare a firii umane prin lucrarea Duhului Sfânt.

Pe lângă rugăciunile specifice fiecărei Sfinte Taine, Biserica şi-a îmbogăţit patrimoniul ei liturgic foarte devreme cu slujba celor „şapte Laude” zilnice, după cuvântul proorocului David: „De şapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii tale” (Psalm 118,164). Aceste „şapte Laude” sunt: Vecernia (slujba de seară), Pavecerniţa (slujba de după cină), Miezonoptica (slujba de la miezul nopţii), Utrenia (slujba de dimineaţă) cu Ceasul I (ora 6), Ceasul III (ora 9), Ceasul VI (ora 12) şi Ceasul IX (ora 15). „Laudele” sunt formate mai cu seamă din Psalmi, imnuri şi cântări prin care se preamăreşte Dumnezeu şi au rolul de a sfinţi timpul şi viaţa omului pe tot parcursul zilei. Laudele fac parte din pregătirea credinciosului pentru participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului. Ele încadrează Euharistia care în mod normal nu se săvârşeşte niciodată fără să fie precedată, cel puţin, de Vecernie şi de Utrenie.

Atât slujba Sfintelor Taine, cât şi slujba Laudelor au fost alcătuite, în cea mai mare parte, de monahi, după cum toată spiritualitatea ortodoxă este în fond o spiritualitate monastică. Monahismul creştin a apărut foarte timpuriu în istoria Bisericii şi a luat o amploare deosebită începând cu secolul IV, când viaţa creştină, prin convertirea în masă a păgânilor, fără pregătirea necesară, a intrat într-un declin ireversibil. Astfel mulţi creştini din dorinţa de a trăi Evanghelia în maximalismul ei, fără compromisuri, cum cere Hristos tuturor celor ce vor să-l urmeze, s-au retras în pustie alcătuind colonii întregi de monahi, în Egipt, în Siria, în Palestina, pe Muntele Sinai; apoi monahismul s-a răspândit la Roma, la Constantinopol, în Irlanda, pe muntele Olimp, pe Athos… şi în toate ţările care au primit creştinismul.

Tradiţia de a hirotoni pe toţi călugării sau pe cei mai mulţi întru preot este târzie şi s-a răspândit în Apus. În Biserica Ortodoxă se păstrează rânduiala veche, după care monahii nu sunt hirotoniţi decât în funcţie de nevoile mânăstirii, ceilalţi fiind consideraţi ca şi mireni, deşi duc un mod de viaţă aparte. Totuşi nici un monah nu are sentimentul că este superior prin viaţa sa celorlalţi credincioşi ai Bisericii. De fapt, voturile monahale: castitatea, sărăcia şi ascultarea sunt practicate de cei credincioşi şi în lume: în familie şi în societate, dacă înţelegem prin castitate, curăţia sufletească pe care o aşteaptă Dumnezeu de la toţi cei ce cred în El, iar prin sărăcie, detaşarea de bunurile materiale. De a ceea Sfântul Apostol Pavel spune celor căsătoriţi: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul neîntinat” (Evrei 13, 4).

Acest lucru se realizează când soţii lasă să vină în lume toţi copiii pe care-i trimite Dumnezeu şi nu reduc actul conjugal la plăcerea simţurilor şi când, încetul cu încetul, îl vor transfigura. Căci în Împărăţia lui Dumnezeu, pe care o pregătim fiecare şi o pregustăm încă de aici de pe pământ „nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca 20, 35). Iar în ce priveşte virtutea ascultării, viaţa însăşi ne cere, dacă vrem să trăim în armonie, în familie şi în societate, să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora, după exemplul pe care ni l-a dat Mântuitorul Hristos Însuşi. Aş zice chiar că mai multe sunt ocaziile în lume de a ne exercita ascultarea şi supunerea, virtuţi fundamentale ale creştinului, decât în mănăstire. Bineînţeles, dacă vrem! Viaţa de familie şi viaţa de mănăstire sunt două moduri de viaţă diferite, dar şi apropiate în multe aspecte ale lor. Însă şi una şi cealaltă urmăresc acelaşi scop: sfinţirea credinciosului.

 După cum se ştie, slujbele în Biserica Ortodoxă, care este prin excelenţă o Biserică liturgică, rugătoare, sunt lungi (unele pot dura ore în şir), dar deosebit de frumoase. În biserică, în timpul slujbei, se stă tot timpul în picioare; doar cei mai în vârstă şi cei bolnavi pot şedea. Rugăciunea în picioare, cu ochii mai mult închişi şi cu capul puţin plecat spre partea stângă (locul inimii) pentru a ajuta concentrarea minţii în inimă este ea însăşi o asceză. Slujbele ortodoxe au o formă fixă de peste un mileniu, conţinutul lor urcând, adeseori, până în primele secole creştine. Alcătuite de oameni sfinţi, inspiraţi şi transfiguraţi de Duhul Sfânt prin rugăciunea şi viaţa lor ascetică, ele sunt o acumulare de rugăciuni şi cântări dintre cele mai frumoase, cu o mireasmă şi o profunzime teologică şi mistică aparte, care cultivă (hrănesc) atât mintea cât şi inima credinciosului. De asemenea slujbele, prin ritualul lor complex, au o încărcătură simbolică deosebită prin care se urmăreşte introducerea în misterul lui Dumnezeu şi actualizarea lui în viaţa credincioşilor. Astfel participând la sfintele slujbe, în biserică, credinciosul face o experienţă mistică cu toate simţurile sale: cu văzul contemplă în ritualul liturgic şi în icoane pe Hristos întrupat şi actele Sale mântuitoare ca şi pe sfinţi, care îi sunt modele de urmat în viaţă; cu auzul se îndulceşte de Cuvântul lui Dumnezeu şi de rugăciunea liturgică; prin mirosul de tămâie simte mireasma Împărăţiei lui Dumnezeu; prin sărutarea cu credinţă a icoanelor, a Evangheliei, a crucii, a moaştelor, a veşmintelor preoţeşti…pipăie realitatea prezenţei lui Hristos, care nu este doar o prezenţă nevăzută, ci şi una palpabilă, iar prin gustarea din trupul şi sângele Domnului se hrăneşte cu Hristos, devine una cu El.

Ca şi concluzie la acest capitol putem spune că teologia şi spiritualitatea ortodoxă pun un accent deosebit pe lucrarea Duhului Sfânt, Care ne împărtăşeşte harul sfinţitor prin rugăciunea comună a Bisericii, îndeosebi prin cele şapte Sfinte Taine. Harul, ca energie divină necreată, este în fond viaţa lui Dumnezeu împărtăşită oamenilor pentru ca aceştia să progreseze în comuniunea cu El până la asemănarea cu Dumnezeu. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Dar întrucât „noi suntem în toate colaboratori cu Dumnezeu” (cf. I Corinteni 3, 9), ca unii care am fost înzestraţi cu voinţă liberă, harul nu poate lucra liber în noi decât în măsura în care ne străduim să participăm la rugăciunea Bisericii şi facem efortul de a împlini voia lui Dumnezeu prin respectarea poruncilor Lui. Sfinţenia fiind exclusiv opera harului, putem spune, împreună cu Părinţii Bisericii, că „totul este har”, dar şi că harul cere jertfa noastră fără rezervă, de unde maxima patristică: „dă-ţi sângele pentru a primi harul”, adică fă tot efortul de care eşti capabil pentru a duce o viaţă virtuoasă, vrednică de Dumnezeu.

3. Asceza creştină ca mijloc de colaborare cu harul în procesul sfinţirii personale

Cuvântul „asceză” (gr. askesis) înseamnă exerciţiu, câştigarea unei deprinderi bune prin austeritate, privaţiune. Asceza este lupta continuă pentru desprinderea de patimi şi descătuşarea sufletului de planul vieţii corupte pentru a ajunge la starea de nepătimire prin dobândirea virtuţilor. Ea ţinteşte schimbarea radicală a modului de gândire, care va influenţa şi modul de vieţuire pentru a se ajunge la moartea „omului trupesc” şi învierea „omului duhovnicesc”. Sfântul Apostol Pavel compară viaţa creştină cu lupta atleţilor în stadion. „Nu ştiţi voi că cei care aleargă în stadion toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 24-29).

În epistola către Evrei, acelaşi Apostol spune: „În lupta voastră cu păcatul, nu va-ţi împotrivit încă până la sânge” (12, 4). Mântuitorul Însuşi zice că: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Tot El spune: „cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”(Matei 16, 24). Şi de asemenea: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Din toate aceste texte înţelegem că viaţa creştină presupune o angajare constantă în lupta cu păcatul care ne împiedică să urmăm lui Hristos sau să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu pe care o pregustăm încă din viaţa aceasta.

De fapt toată Sfânta Scriptură este o descriere a dramei omului căzut în păcat şi a efortului de a se elibera de sub stăpânirea lui. Păcatul este cea mai mare tragedie a omului, cauza tuturor relelor şi suferinţelor omeneşti care culmină cu moartea. Spiritualitatea ortodoxă consideră păcatul ca boală adânc înrădăcinată în firea umană de care fiecare om trebuie să se îngrijească folosind toate mijloacele pentru ca să se vindece. Desigur vindecarea vine numai de la Dumnezeu, Care, prin moartea şi învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a eliberat de păcat şi de toate consecinţele lui. De aceea este absolut necesar să fim uniţi cu Hristos pentru ca harul Lui să lucreze în noi vindecarea de boala păcatului. Aşa cum am spus mai sus, firea (natura) umană a Domnului, care a recapitulat în sine toată umanitatea, este ca un aluat care dospeşte frământătura întregii naturi umane, o vindecă şi o înnoieşte. De aceea Sfinţii Părinţi numesc Sfânta Împărtăşanie „antidotul morţii”, leacul care ne procură nemurirea, iar Biserica - în care îl lăudăm pe Dumnezeu, ne spovedim şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, învăţăm cum să ne luptăm cu păcatul pentru ca să-l biruim - o numesc „laboratorul învierii”.

Părinţii tradiţiei ascetice, marii asceţi ai monahismului răsăritean şi apusean au fost, în acelaşi timp, şi mari cunoscători ai sufletului omenesc. Aceşti Părinţi, care n-au făcut studii de medicină sau de psihologie, ci călăuziţi de lumina Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei ascetice a înaintaşilor ca şi de experienţa proprie a vieţii lor, de căderi şi ridicări în lupta cu păcatul şi pentru dobândirea virtuţilor, analizează în scrierile lor cele mai subtile procese şi mişcări ale sufletului omenesc. Găsim astfel în scrierile ascetice, descrierea, chiar dacă nu întotdeauna sistematică, a întregului mecanism al patimilor şi al luptei împotriva lor (căci „cine nu se luptă după legile jocului nu ia cununa”, (cf. II Timotei 2, 5). Găsim, de asemenea, îndrumări privind rugăciunea şi felul în care trebuie făcută pentru a ajunge, cu harul lui Dumnezeu, la rugăciunea neîncetată (Luca 18, 1; I Tesaloniceni 5, 17) şi la „simţirea inimii”, adică a harului care lucrează în suflet când sunt înlăturate obstacolele care-i împiedică manifestarea, ca şi sfaturi practice pentru cele mai diverse stări sau încercări sufleteşti proprii fiecărui om. Cele mai cunoscute şi apreciate cărţi de spiritualitate ortodoxă sunt: Patericul, Filocalia (în mai multe tomuri) şi „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul.

3.1  Cum se naşte păcatul. Păcatele capitale

Omul modern nu vrea să ştie de păcat, nu are nici măcar noţiunea păcatului pentru că societatea în care trăieşte este o societate permisivă la extrem. Astfel libertatea omului, înţeleasă şi trăită greşit, îl conduce la robia faţă de bunurile materiale şi plăcerile senzuale. Orizontul omului modern se reduce la lumea materială. Chiar şi în Biserici, mai ales în Occident, păcatul este trecut cu vederea de teama de a nu-i pierde şi pe puţinii credincioşi care mai frecventează slujbele religioase. Totuşi orice om, chiar dacă nu-i place să audă vorbindu-se de păcat sau nu mai ştie ce este păcatul, suferă cumplit de pe urma păcatului. Nu există rău şi suferinţă în lume care să nu fie cauzate de păcat, deşi, datorită păcatului însuşi sau limitelor omeneşti, nu putem vedea întotdeauna legătura directă între păcat şi suferinţă. Tocmai de aceea Biserica are datoria de a ţine trează conştiinţa credincioşilor cu privire la păcat şi de a-i ajuta să se ferească de păcat sau se izbăvească de robia păcatului când acesta a pus stăpânire pe ei.

 După Părinţii tradiţiei ascetice la care ne referim aici, păcatul este un atac al duhurilor rele şi se insinuează mai întâi în mintea omului. Dacă mintea nu este în stare de veghe (trezvie) ca să respingă atacul diavolului dintru început şi să rămână curată, atunci păcatul pătrunde în inimă şi în simţuri pe care le tulbură, iar apoi se exteriorizează în cuvinte şi fapte reprobabile la adresa celor din jur, provocându-le suferinţă. Când păcatul se repetă timp îndelungat, el duce la împătimire, adică pune stăpânire pe libertatea omului, reducându-l la starea de sclavie: „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Privit în sinea lui, păcatul, respectiv răul pe care-l generează, nu are realitate ontologică cum are adevărul sau binele; el este doar o minciună, o iluzie şi o capcană a minţii în care demonul ţine omul într-o stare infernală unde nu există nici pace, nici odihnă. Păcatul primilor oameni este tipic pentru păcatul tuturor oamenilor. Adam şi Eva au primit ispita diavolului şi au luat minciuna lui drept adevăr (nu veţi muri, cum a zis Dumnezeu, dacă veţi mânca din pomul oprit), mai ales că acest pom era „plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”. După mâncarea din pomul oprit, al cunoştinţei binelui şi răului şi alungarea lor din rai, Adam şi Eva şi-au dat într’adevăr seama de binele din care au căzut şi de răul în care au ajuns. Aşa au trebuit să sufere toată viaţa de pe urma păcatului lor. Desigur „pomul oprit” este simbolul legilor lui Dumnezeu care guvernează întreaga creaţie, ca şi al poruncilor divine cu privire la viaţa oamenilor care trebuie respectate dacă vrem să trăim pe potriva naturii noastre creată pentru comuniunea cu Dumnezeu şi să ne bucurăm de viaţă. Diavolul ne face însă să credem că putem trăi şi fără de Dumnezeu, respectiv fără respectul legilor divine pe care ni le prezintă ca pe o povară greu de purtat. Mai simplu este să ne conducem după cum ne dictează simţurile şi după „spiritul veacului”, adică după cum trăiesc cei mai mulţi. Astfel Dumnezeu este exclus practic din viaţa omului, chiar dacă acesta nu se declară ateu sau chiar dacă încearcă să slujească la doi Domni: lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Matei 6, 24). În fond, păcatul lui Adam şi al nostru al tuturor este încercarea de a deveni autonomi faţă de Dumnezeu pentru a face ceea ce ne place sau ceea ce credem noi că este bine. Şi pentru că păcatul este legat, mai cu seamă, de plăcerea simţurilor, Părinţii ascetici descriu cercul vicios al păcatului astfel: omul caută frenetic plăcerea, care însă îl aruncă curând în braţele durerii şi vrând să scape de durere fuge din nou spre plăcere. Tradiţia ortodoxă consideră ca „păcate capitale” (deosebit de grave): mândria, iubirea de arginţi, desfrânarea sau adulterul, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. De asemenea „păcatele împotriva Duhului Sfânt”: împotrivirea faţă de adevărurile credinţei creştine, încrederea nechibzuită în bunătatea lui Dumnezeu care ne face să păcătuim cu nepăsare crezând că Dumnezeu ne iartă şi fără pocăinţă, deznădejdea faţă de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui pentru darurile primite de la Dumnezeu şi nepocăinţa până la moarte. Tot păcate deosebit de grave sunt şi „păcatele strigătoare la cer”: crima (inclusiv avortul), sodomia (desfrâul împotriva firii), asuprirea văduvelor, orfanilor şi a săracilor, oprirea plăţii lucrătorilor şi necinstirea şi lipsa de mulţumire faţă de părinţi.

3.2  Despătimirea sau purificarea de patimi

Pentru a se putea lupta „după lege” (cf. II Timotei 2, 5) , adică constant şi sistematic, împotriva păcatului, credinciosul are nevoie de un povăţuitor, adică de o persoană experimentată în viaţa duhovnicească. Acesta este duhovnicul, care primeşte mărturisirea regulată a păcatelor şi dă îndrumări şi sfaturi cu privire la viaţa duhovnicească a fiilor săi, urmărindu-le îndeaproape evoluţia spirituală.

3.2.1 Credinţa.

Fundamentul vieţii duhovniceşti, care înseamnă luptă contantă împotriva păcatului şi pentru dobândirea virtuţilor, adică a deprinderilor bune contrare patimilor, este credinţa. Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) spune: „Credinţa este prin fire începutul virtuţilor”, iar „binele fiind sfârşitul virtuţilor este concentrat înlăuntrul credinţei”. Aşadar credinţa este binele concentrat, iar binele este credinţa actualizată. Desigur credinţa este ea însăşi un dar al lui Dumnezeu pe care dacă nu-l avem trebuie să-l cerem. Căci cine vrea să creadă şi se roagă lui Dumnezeu să-i dea credinţă, va ajunge, fără îndoială, să poată crede. Iar pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, prin împlinirea constantă a poruncilor lui Dumnezeu şi dobândirea virtuţilor, credinţa devine o evidenţă atotluminoasă (Părintele Profesor Dumitru Stăniloae). Se înţelege de la sine că numai printr-o credinţă fermă, care este puterea lui Dumnezeu în noi, putem sta împotriva celui rău şi ne putem angaja la lupta „până la sânge” cu păcatul.

3.2.2 Pocăinţa.

Pocăinţa ca Taină a mărturisirii păcatelor, dar şi ca lucrare de căinţă pentru păcatele săvârşite are de asemenea o valoare fundamentală în viaţa duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) spune: „Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu este deasupra ispitelor, nici una din virtuţi nu este mai înaltă decât pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată”. Viaţa creştină este o viaţă de pocăinţă neîncetată, adică de convertire neîncetată de la păcat la Hristos prin împlinirea poruncilor Lui. Şi cum nimeni nu poate pretinde vreodată că a biruit cu totul păcatul, înseamnă că pocăinţa trebuie să ne însoţească toată viaţa. Totodată pocăinţa, prin regretul stării de nedesăvârşire în care ne aflăm mereu, devine un mijloc şi un imbold permanent spre neîncetată înaintare în viaţa duhovnicească. Pocăinţa adevărată, care se exprimă adeseori prin lacrimi de căinţă pentru păcate, înseamnă deci dinamism spre virtute şi este contrariul nemulţumirii descurajante care paralizează elanul credinciosului spre mai bine.

3.2.3  Rugăciunea.

Pocăinţa ne îndeamnă mereu la rugăciune şi ne însoţeşte în timpul rugăciunii pentru ca aceasta să se facă „cu inimă înfrântă şi smerită” (Psalm 50, 18) şi cu atenţia necesară pentru ca mintea să nu se împrăştie în altă parte, ci să coboare în inimă. O rugăciune care se face doar cu mintea, fără participarea inimii, este o rugăciune rece, exterioară, formală şi nu ne poate uni cu Dumnezeu care sălăşluieşte tocmai în inima noastră. De aceea toţi Părinţii insistă pe „rugăciunea inimii”, adică pe rugăciunea care angajează toată fiinţa noastră, concentrată în inimă. Este adevărat că atunci când auzim de „rugăciunea inimii” în Spiritualitatea ortodoxă, ne gândim în primul rând la aşa zisa „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, care este rugăciunea de toată vremea (adică se repetă mereu, în orice loc, în timpul lucrului, în călătorie…) a monahilor, dar şi a multor credincioşi fervenţi.

Însă orice rugăciune, individuală sau obştească, trebuie să tindă să devină cu adevărat o rugăciune a inimii. Desigur lucrul acesta nu este uşor pentru că mintea omului este obişnuită să se ocupe mai mult cu lucrurile exterioare, decât cu cele interioare, care privesc pe Dumnezeu. Tocmai de aceea rugăciunea cere un efort deosebit de atenţie care trebuie dirijată spre inimă. Altfel mintea se răspândeşte în cele din afară, chiar în timpul rugăciunii. Iar o rugăciune făcută cu mintea împrăştiată este o rugăciune impură, nedemnă de Dumnezeu; ea nu poate contribui la transformarea omului lăuntric. Numai rugăciunea inimii transformă cu adevărat inima, o pacifică şi îi recompune unitatea pe măsură ce toate puterile (energiile) lăuntrice: gândurile, sentimentele, voinţa… se concentrează din nou în ea. Iar unitatea inimii înseamnă în acelaşi timp unitatea cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Aceasta înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu, care este pace şi bucurie în Duhul Sfânt, s-a instalat cu adevărat în inima omului. Dragostea lui Dumnezeu inundă inima şi o face să simtă pe toţi oamenii ca propriile sale mădulare, pentru care este în stare să-şi dea viaţa. Este adevărat că pentru a ajunge la această stare trebuie să ne rugăm mult, neîncetat, cum ne îndeamnă Apostolul Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). Chiar dacă nu mulţi ajung la starea de simţire permanentă a harului sau a Împărăţiei lui Dumnezeu în inima lor, totuşi orice credincios care se roagă cu căldură şi cu smerenie şi, desigur, cu atenţia cuvenită trăieşte, în timpul rugăciunii, momente de pace şi bucurie, simte o uşurare şi o mângâiere care sunt lucrări ale harului ascuns în inimă. Rugăciunea înnoieşte sufletul, îi dă putere să reziste ispitelor şi curaj în lupta cu greutăţile vieţii.

3.2.4  Cumpătarea şi înfrânarea.

Cumpătarea şi înfrânarea sunt un alt aspect esenţial al ascezei creştine în procesul despătimirii şi al dobândirii virtuţilor. Numai printr-o viaţă cumpătată şi prin înfrânare atotcuprinzătoare ne putem lupta cu patimile şi dobândi virtuţile creştine. „Oricine se luptă se înfrânează de la toate”, zice Apostolul (I Corinteni 9, 25). Cumpătarea şi înfrânarea de la tot ceea ce poate dăuna vieţii duhovniceşti trebuie să caracterizeze pe orice creştin. Credinciosul angajat responsabil în credinţă se străduieşte să ducă o viaţă cumpătată, cu măsură, din toate punctele de vedere; el evită extremele în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în viaţa conjugală, în odihnă ca şi în lucru… Pentru că ştie că „extremele sunt ale dracilor”, cum spun Părinţii.

Înfrânarea este mai mult decât cumpătarea şi presupune o luptă cu sine însuşi, mai aprigă decât lupta pentru cumpătare. Ne înfrânăm de la orice păcat, fie cu gândul, fie cu cuvântul, fie cu fapta; ne înfrânăm de la iubirea de bani şi bunuri materiale, de la a judeca pe semeni, de a ne înălţa pe noi înşine prin mândrie şi slavă deşartă; ne impunem disciplina postului alimentar şi conjugal pentru ca să ne stăpânim simţurile şi să ajungem la „libertatea fiilor lui Dumnezeu”. Tradiţia ortodoxă pune aici un accent deosebit pe postul alimentar, adică pe abţinerea de la carne şi produse animaliere în toate miercurile şi vinerile de peste an, ca şi pe perioada celor patru posturi: al Paştilor (şapte săptămâni), al Crăciunului (şase săptămâni), al Sfinţilor Apostoli (aprox. două săptămâni) şi al Adormirii Maicii Domnului (două săptămâni). Experienţa milenară dovedeşte că postul alimentar însoţit de înfrânarea conjugală (cf. I Corinteni 7, 5), de pocăinţă şi de alte practici ascetice ca metaniile, rugăciunea de noapte… sunt mijloace excelente de disciplinare a simţurilor şi de stăpânirea lor pentru ca trupul însuşi să se spiritualizeze şi să devină întru totul supus minţii luminate de lucrarea Duhului Sfânt. Un autor ascetic spune că dacă omul nu devine spiritual până în trupul său, va deveni carnal până în sufletul său. Să subliniem şi faptul că postul alimentar înseamnă o adevărată binecuvântare pentru sănătatea trupului, pentru că mâncarea strict vegetariană este mai proprie pentru organism decât mâncarea de origine animală. Prin post şi prin toate practicile ascetice care privesc şi trupul, după cum spun Părinţii, nu se urmăreşte omorârea trupului, ci a patimilor care distrug trupul. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său…” (Efeseni 5, 29), chiar dacă îl chinuieşte şi-l supune robiei (cf. I Corinteni 9, 27) prin post şi înfrânare pentru ca să se supună duhului.

3.2.5  „Trezvia duhovnicească” sau paza minţii şi a gândurilor.

Dacă orice păcat îşi are originea într-un gând rău venit de la diavolul şi poate fi oprit din faşă când încă nu este socotit ca păcat, ne dăm seama cât de importantă este „trezvia duhovnicească” sau starea de veghe a minţii pentru a nu primi gândurile rele. Păcatul începe propriu zis atunci când gândul rău este acceptat şi devine poftă sau dorinţă pentru că mintea se îndulceşte cu ispita diavolului care trece imediat în inimă. „Deci pofta zămislind naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit aduce moarte” (Iacob 1, 15). Când un păcat se repetă timp îndelungat devine patimă, adică obişnuinţă rea care paralizează voinţa şi robeşte pe bietul om. „Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească” (Dumitru Stăniloae).

Totul porneşte deci de la gânduri, atât binele cât şi răul. „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, zice un Părinte contemporan. În general, oamenii nu-şi dau seama de puterea destructivă a gândurilor rele, respectiv de puterea pozitivă a gândurilor bune. Chiar şi atunci când un gând rău nu se materializează într-o faptă rea, ci rămâne doar în minte şi în inimă, totuşi el tulbură starea sufletească a omului, care se va repercuta şi asupra semenilor şi a mediului înconjurător. Un gând rău primit în inimă poate duce la o adevărată captivitate a minţii şi la suferinţe indescriptibile. De aceea Părinţii ne îndrumă să nu acceptăm nici un gând rău sau negativ care introduce în sufletul nostru energii destructive, paralizante, ci numai gânduri bune care ne încarcă cu energii pozitive. Este adevărat că de multe ori se întâmplă că nu ştim să deosebim între gândurile rele şi gândurile bune. Părinţii ne învaţă să deosebim gândurile după lucrarea lor în suflet: dacă trăim stări de tulburare, de agitaţie, mânie, descurajare…, să ştim că gândurile care le provoacă sunt de la diavolul şi să încercăm să le alungăm. Gândurile care vin de la Dumnezeu aduc în suflet pace, linişte, curaj, blândeţe, compasiune… Trezvia sau arta de aşi păzi mintea ca şi arta de „a deosebi duhurile” (capacitatea de distinge imediat care gânduri vin de la Dumnezeu şi care vin de la diavolul) este proprie celor înaintaţi în viaţa duhovnicească. Totuşi fiecare creştin, indiferent pe ce treaptă s-ar afla, trebuie să cunoască felul în care se insinuează păcatul în suflet şi cum poate ajunge să-l robească dacă nu se luptă dintru început cu el prin neacceptarea gândurilor rele.

3.2.6 Răbdarea necazurilor.

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, zice Hristos ucenicilor Săi. Este imposibil să trăim în lume fără să ne confruntăm cu tot felul de necazuri, greutăţi sau suferinţe. Şi aceasta pentru că lumea în care trăim este în acelaşi timp o lume căzută, marcată de păcat, dar şi mântuită potenţial în Iisus Hristos, adică eliberată de păcat şi de moarte, care nu mai au stăpânire absolută asupra oamenilor. Mântuirea lumii nu înseamnă şi dispariţia necazurilor din viaţa oamenilor pentru că acestea, ca şi consecinţă a păcatelor, ţin de libertatea lor precum şi de iconomia însuşirii personale a mântuirii. Dacă mântuirea lumii ar fi însemnat şi dispariţia necazurilor şi greutăţilor vieţii, toţi oamenii s-ar fi mântuit în mod automat, fără participarea lor proprie la procesul însuşirii personale a mântuirii şi chiar împotriva voinţei lor. Căci nu toţi vor să accepte mântuirea. Dumnezeu ar fi încălcat astfel libertatea omului. Tocmai de aceea, Mântuitorul zice: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Mântuitorul n-a suprimat necazurile, ci le-a luat asupra Sa împreună cu păcatele oamenilor care sunt cauza tuturor suferinţelor din lume. Iar prin învierea Sa, El a biruit păcatul cu toate consecinţele lui asupra oamenilor. Astfel că cei ce sunt uniţi cu Hristos prin credinţă şi prin străduinţa de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, se împărtăşesc în tot momentul de ajutorul lui Dumnezeu, care preface necazul în binecuvântare şi suferinţa în bucurie. De aceea Hristos ne invită, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30).

Sfântul Marcu Ascetul (sec. IV), dezvoltă în scrierile sale o adevărată teologie a necazurilor care poate fi rezumată în cinci puncte:

Prin necazuri, Dumnezeu ne atrage de la păcate;

Necazurile urmează, în general, păcatelor, chiar dacă le-am mărturisit în Taina Spovedaniei. Uneori poate trece vreme îndelungată de la săvârşirea păcatelor până la „răsplata” lor. Există o „lege” a compensaţiei între păcatul săvârşit cu voie liberă şi necazul care vine fără voia noastră. („De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de al doilea, căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni 6, 8). Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată”);

Prin necazuri firea noastră aplecată spre păcat se restabileşte, încetul cu încetul, şi se întăreşte din nou ca să poată rezista ispitei şi să nu mai păcătuiască;

Necazurile pot veni chiar şi atunci când n-am păcătuit noi; ne vin pentru păcatele semenilor;

Răbdarea necazurilor, adică purtarea lor cu curaj, este un semn de putere şi de înţelepciune care sporesc mereu în noi puterea şi înţelepciunea.

Se întâmplă de multe ori că necazurile vieţii ne apropie de Dumnezeu mai mult decât orice altă faptă bună, pentru că ele ne arată că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Mai cu seamă în necazuri, în boli şi suferinţe de tot felul, experimentăm puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne învaţă să nu ne descurajăm în necazuri, ci să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, „care toate le lucrează spre binele celor ce ce-L iubesc” (Romani 8, 28), rugându-L să-şi împlinească voia Sa în noi şi în viaţa noastră.

3.2.7   Dragostea care acoperă mulţime de păcate. Despătimirea (purificarea de patimi) înseamnă în acelaşi timp şi cultivarea (dobândirea) virtuţilor contrare patimilor cu care ne luptăm. Numai cultivând virtutea contrară patimii ne-am vindecat cu adevărat de robia acesteia. În locul mândriei trebuie cultivată smerenia; în locul iubirii de arginţi, iubirea de neagoniseală şi milostenia; în locul desfrânării, înfrânarea şi castitatea; în locul invidiei, bucuria pentru binele aproapelui; în locul lăcomiei, cumpătarea şi înfrânarea; în locul mâniei, blândeţea; în locul lenei, hărnicia şi munca cinstită („Orice lucraţi, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” Coloseni 3, 23); în locul urii, „dragostea care este împlinirea legii”.”Pentru că poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu pofteşti….şi orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9-10). 

Fiind cea mai înaltă dintre virtuţi, dragostea nu se poate câştiga cu uşurinţă, ci printr-un exerciţiu permanent de luptă împotriva egoismului care ne închide în noi înşine, excluzându-i pe ceilalţi. Părinţii ne învaţă să începem întotdeauna de la lucrurile mici pentru a ajunge la cele mari. În privinţa dragostei, ei ne spun să încercăm, la început, să-i suportăm pe cei de lângă noi aşa cum sunt, cu calităţile şi cu defectele lor, să avem răbdare cu ei şi să nu răspundem răului cu rău sau să nu ne angajăm în conflicte, nici atunci când credem că dreptatea este de partea noastră, ci să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze cu timpul pentru restabilirea păcii. Să nu judecăm şi să nu vorbim de rău pe nimeni şi, mai ales, să ne rugăm ca să ne vedem mai întâi greşelile proprii şi apoi pe cele ale aproapelui. Schimbarea semenilor în bine, începe cu schimbarea mea, adică cu progresul meu în dragoste. Pe cât înaintez în dragoste, pe atât voi fi mai smerit şi voi vedea pe semeni în lumina lui Dumnezeu, adică tot mai buni şi mai vrednici de iubire. Iar aceştia vor simţi dragostea mea şi se vor schimba şi ei, la rândul lor. Toată lupta împotriva păcatului şi a patimilor, toată rugăciunea şi toată nevoinţa (asceza), dacă nu duc la dragostea faţă de aproapele nu folosesc la nimic (vezi I Corinteni 13).

 Dragostea este deci ţinta Spiritualităţii de care vorbim aici, rodul harului Tainelor şi cununa tuturor ostenelilor ascetice. Dacă nu ajungem la dragoste, înseamnă că am alergat în deşert. Căci numai prin dragoste ne putem apropia de Dumnezeu şi deveni asemenea Lui. „Dragostea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă muritorilor…, după efectul ei, este izvor al credinţei, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei”, zice Sfântul Ioan Sinaitul (Scara, XXX) , iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Cel ce mai vede în inima sa o umbră de ură faţă de vreun om oarecare pentru cine ştie ce greşeală, acela este cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu”(Capitole despre dragoste I, 15). Totuşi, după Sfântul Isaac Sirul „nu pot câştiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea” (Cuvântul LXXXV), adică cei ce sunt ataşaţi în mod pătimaş de lumea aceasta.

4. Exemple din Tradiţia românească

4.1 Viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul Ianache

Constantin Brâncoveanu, născut într-o familie princiară şi cu educaţie înaltă a devenit Domn al Ţării Româneşti (Valahia) în anul 1688 la insistenţele boierilor, ale mitropolitului Ţării (Teodosie) şi ale Patriarhului ecumenic care au apreciat calităţile sale morale şi intelectuale. Situată la răscrucea a trei Imperii aflate în conflict permanent: Habsburgic, Ţarist şi Otoman, Ţara Românească trebuia să ducă o politică de mare echilibru pentru a se putea bucura de pace. Este ceea ce a încercat şi reuşit tânărul Domnitor Constantin care a ştiut să se facă apreciat atât de împăratul de la Viena, cât şi de ţarul rus. Bucurându-se de pace şi de prosperitate în ţară, vrednicul Domnitor s-a dedicat realizării multor lucrări de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală: biserici, mânăstiri, şcoli, spitale, aşezăminte sociale… aşa încât epoca sa a rămas pentru posteritate ca cea mai strălucită epocă din istoria culturii româneşti. Stilul arhitectonic al construcţiilor din vremea sa a şi primit numele de „stil brâncovenesc”. De asemenea voievodul a continuat şi amplificat tradiţia înaintaşilor săi de a trimite ajutoare substanţiale creştinilor aflaţi sub ocupaţie străină, în Ţara Sfântă, în Siria, la Sinai, la Muntele Athos, în Georgia, Serbia, Bulgaria…

Toate aceste realizări şi fapte mari ale voievodului român n-au fost pe placul sultanului de la Constantinopol sub suzeranitatea căruia se afla Ţara Românească. Astfel la începutul Postului mare al anului 1714, voievodul împreună cu familia sa (soţia Maria şi cei 11 copii, precum şi primul său sfetnic) sunt arestaţi şi închişi la Constantinopol în sumbra închisoare Edicule, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, timp de patru luni. Dacă soţia şi cele şapte fiice au fost eliberate, Domnitorul împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul aveau să fie martirizaţi prin tăierea capului în ziua de 15 august 1714, când creştinii prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului şi când voievodul împlinea vârsta de 60 de ani! Cumplitul martiriu, asemănător cu al creştinilor din primele secole a avut loc pe un stadion din Constantinopol, în prezenţa sultanului, a mai multor ambasadori europeni şi a unei mari mulţimi de spectatori. Martori oculari au consemnat pentru istorie felul cum s-a desfăşurat supliciul. Domnitorul a fost întrebat încă odată dacă vrea să-şi salveze viaţa lui şi a celor împreună cu el prin lepădarea credinţei creştine şi convertirea la islam. Răspunsul a fost: „Suntem creştini şi vrem să murim creştini”. Iar pe copii îi îndemna: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele…Staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi pentru lumea aceasta…” „Acestea zicând el, porunci sultanul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând cu cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi arucară trupurile lor în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au dus la Partiarhie”.

Viaţa Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu este un mare exemplu de credinţă şi de iubire până la jertfa propriei vieţi pentru Hristos şi pentru semenii săi pe care i-a slujit cu multă dăruire  în nevoile lor materiale şi spirituale.

Viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

Sfântul Ierarh Calinic este cel mai ilustru exemplu de spiritualitate proprie poporului român. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (+1993), cel mai mare teolog român din secolul XX, spune despre Sfântul Calinic că „uneşte în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe de-o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici” (Filocalia rom. VIII). În 1850, la vârsta de 63 de ani, după 43 de ani de viaţă monahală, din care 32 ca egumen, în mânăstirea Cernica (lângă Bucureşti), la insistenţele Domnitorului Barbu Ştirbei al Ţării Româneşti (Muntenia), Sfântul acceptă să devină episcop de Râmnic pentru întreaga Oltenie (sudul României de azi), o eparhie vacantă de zece ani, aflată într-o stare materială şi spirituală deplorabilă: reşedinţa şi catedrala în ruine, seminarul închis, preoţii lipsiţi de instruire, un mare număr de biserici prost întreţinute, în ruine şi chiar închise…

În scurt timp, printr-o activitate uriaşă, Sfântul reuşeşte să înnoiască cu totul eparhia, să construiască o nouă catedrală şi clădiri noi pentru reşedinţă şi seminar, să deschidă o tipografie, să restaureze bisericile şi să zidească altele noi, precum şi o mănăstire, toate sub supravegherea sa directă. Ca episcop, şi-a continuat cu stricteţe viaţa de rugăciune şi asceză pe care a dus-o la mănăstire: hrana strict vegetariană („ca să biruiască mândria, numai sâmbăta şi duminica gusta câte puţin ouă, brânză şi lapte”), uneori îşi prelungea postul total timp de 40 de zile, iar somnul, pe scaun şi nu în pat, nu depăşea trei ore pe noapte. Ziua era permanent pe şantiere şi în misiune, cu rugăciunea permanent în inimă. Toţi admirau blândeţea, bunătatea, smerenia şi iubirea sa. Ucenicul şi biograful său spune că era atât de milostiv încât tot ce avea împărţea săracilor, uneori chiar şi hainele proprii. În Testamentul său, Sfântul scrie: „N-am adunat aur şi argint, n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva…ca să se arate că lui Dumnezeu cred, că mai primit îi va fi lui Dumnezeu dacă nu va rămânea după moartea mea nici un ban decât dacă s-ar împărţi cea mai multă strânsoare după mine”. După 17 ani de episcopat, Sfântul de retrage la mânăstirea sa unde curând adoarme întru Domnul (11 aprilie 1867). Părintele Stăniloae spune mai departe despre Sfântul Calinc că în viaţa lui „a împăcat asceza ca preocupare de desăvârşire personală cu virtutea socială a milosteniei, dovedind că asceza nu închide pe om în închisoarea unor preocupări individualiste… ci este tocmai mijlocul de omorâre a egoismului”. Acelaşi teolog vede în spiritualitatea Sfântului Calinic o „spiritualitate integrală”. Sfântul Calinic este cel mai popular sfânt român. Moaştele sale se află la mânăstirea sa de metanie, Cernica.

„Rugul aprins”

Cenaclul „Rugul aprins”, apărut imediat după cel de-al doilea război mondial, la mânăstirea Antim din Bucureşti şi-a propus să atragă intelectualitatea bucureşteană spre spiritualitatea isihastă. Isihasmul (de la „hesychia” – pace, linişte sufletească) este un curent în cadrul monahismului răsăritean dintru începuturile sale care pune accent pe pacea inimii şi unirea cu Dumnezeu îndeosebi prin rugăciunea neîncetată. Istoria sa este legată şi de Ţările Române, în special de Moldova, unde în secolul XVIII, a trăit Sfântul Paisie Velicicovschi, care a tradus în limba slavonă Filocalia (în traducere literală: „iubire de frumuseţe”), o faimoasă colecţie de scrieri ascetice apărută în limba greacă la Veneţia în 1787. Apariţia Filocaliei a provocat o mare renaştere isihastă, care a pornit de la Muntele Athos, dar mai ales din Moldova, în toate ţările de tradiţie ortodoxă, cu deosebire, în Rusia. Isihasmul se află în inima spiritualităţii ortodoxe şi este o sinteză a acestei spiritualităţi.

În Bucureştiul de după război, Părinţii de la mânăstirea Antim au început să ţină regulat conferinţe pe diferite teme filocalice care au atras din ce în ce mai mulţi intelectuali. Aceştia, la rândul lor, ţineau conferinţe publice pentru ca spiritualitatea isihastă să fie cunoscută şi practicată în popor. Se punea accent pe rostirea „neîncetată” a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, în toate împrejurările: acasă, în timpul lucrului, în călătorie… Astfel tot lucrul şi orice activitate umană, inclusiv cercetarea ştiinţifică şi munca intelectuală, devine un loc de întâlnire cu Dumnezeu şi este impregnată de energiile rugăciunii care sunt, în fond, energiile Duhului Sfânt. Aşa s-a dovedit că este posibil să ai rugăciunea neîncetată chiar şi în timpul unei activităţi care presupune o mare concentrare intelectuală şi, mai ales, că rugăciunea uşurează şi potenţează o astfel de activitate, ca orice altă muncă. De fapt rugăciunea neîncetată înseamnă mai mult o stare de rugăciune care se realizează de la sine în inimă, după ce ne-am exersat îndelung cu rostirea rugăciunii lui Iisus.

Regimul comunist, impus din exterior în România, va interzice după câţiva ani activitatea „Rugului aprins”, iar în 1958 va aresta pe cei mai activi membrii. Lucrarea lui a rămas totuşi în memoria multor credincioşi care au încercat să continue practica rugăciunii lui Iisus şi după aceia. De altfel recomandarea ca toţi credincioşii să rostească cât mai des rugăciunea lui Iisus  aparţine Tradiţiei ortodoxe.

Mitropolitul Serafim

 

construimcatedrala.ro