• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Spovedania în viaţa duhovnicească (Nürnberg, martie 2009)

P.C. Pr. Sabin Vodă de la Radio Renaşterea – Alba Iulia, în dialog cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serafim Joantă. Înregistrare CD (apărută la Radio Renașterea, 2010, cu titlul ”Cum să ne rugăm”)

Nevoia unui povăţuitor duhovnicesc * Cum ne alegem duhovnicul * Pregătirea pentru spovedanie * Cât de des să ne spovedim * Canonul – expresia practică a pocăinţei * Lucrarea harului prin gura duhovnicului * Smerenia ucenicului şi smerenia duhovnicului * Omul lui Dumnezeu – omul duhovnicesc * Sfinte necazuri – sfinte dureri – sfinte suferinţe – sfinte boli pentru înaintarea în viaţa duhovnicească

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit Serafim, de ce avem nevoie de un povăţuitor în viaţă şi în special de un părinte duhovnicesc ?

 

Problema duhovnicului sau a povăţuitorului duhovnicesc în viaţa fiecăruia este deosebit de importantă. Credinţa vine de la Dumnezeu, este un dar al lui Dumnezeu, care însă se transmite prin oameni, am putea spune din tată în fiu. Noi ne naştem în familii creştine, suntem botezaţi de mici; la botez primim un naş care în numele nostru se leapădă de satana şi se uneşte cu Hristos. Naşul este primul îndrumător, primul părinte sufletesc pe care îl primeşte copilul încă de la botezul lui. În mod normal, copilul trăieşte în familie într-o atmosferă creştină şi învaţă ceea ce ţine de credinţă de la părinţii săi. Părinţii sunt prin calitatea lor însăşi îndrumători, povăţuitori şi au datoria de a creşte pe copii în credinţă şi în frica lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu smerenie, cu împlinirea faptelor creştineşti… După ce copilul creşte în sânul familiei şi al Bisericii şi dobândeşte primele cunoştinţe în legătură cu viaţa creştină, se pune problema unui îndrumător care să-l ajute de acum înainte în creşterea sa duhovnicească şi în problemele mai delicate sau mai dificile care se ivesc pe parcursul vieţii. Acesta nu poate fi altul decât duhovnicul, adică un părinte cu multă experienţă duhovnicească în lupta cu ispitele şi greutăţile vieţii.

În mod normal, duhovnicul este preotul parohiei de care aparţinem; la el ne spovedim în mod regulat, el ne îndrumă în taina spovedaniei, el ne cercetează dacă putem să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie sau dacă trebuie să împlinim un canon înainte de a ne împărtăşi. Dar se întâmplă să existe şi probleme deosebite în viaţa noastră care depăşesc competenţa preotului, în sensul că nu toţi preoţii au o experienţă duhovnicească foarte bogată. Deşi, în general, preoţii sunt şi duhovnici, deci au darul de la Hristos de a ierta păcatele oamenilor şi de a povăţui în taina spovedaniei, nu înseamnă că toţi au aceeaşi experienţă duhovnicească şi pot da sfaturile necesare pentru toate cazurile câte se pot ivi.

De aceea credincioşii au toată libertatea să se îndrepte spre duhovnici mai experimentaţi, adeseori spre călugării din mănăstiri. Mănăstirile au avut întotdeauna şi un rol de îndrumare spirituală. Duhovnicii din mănăstiri au fost mereu povăţuitori ai credincioşilor care-i căutau pentru a le cere nu numai rugăciunea, ci şi sfatul duhovnicesc. Este bine deci să avem un sfătuitor duhovnicesc într-o mănăstire. Nimeni nu ne opreşte să avem chiar mai mulţi în acelaşi timp. Aceasta nu înseamnă că putem să neglijăm pe preotul de care aparţinem. Nu, acesta este duhovnicul nostru principal, aş putea zice, şi repet, cu el trebuie să avem o legătură normală, o relaţie sănătoasă, ca relaţia dintre tată şi fiu.

Cu binecuvântarea lui putem să mergem la mănăstire să găsim un duhovnic mai experimentat sau duhovnici mai experimentaţi sub ascultarea cărora să ne punem. Este adevărat că se poate întâmpla ca la aceeaşi problemă, duhovnicii să-ţi dea răspunsuri diferite; aceasta nu înseamnă neapărat că ei se contrazic, ci că fiecare vede rezolvarea problemei în felul său; dacă credinciosul ascultă de unul dintre ei, cu siguranţă va ajunge la rezolvarea problemei pe care o are. Dar o problemă se poate dezlega pe mai multe căi, poate avea mai multe soluţii ; tocmai de aceea duhovnici diferiţi pot avea păreri diferite. Încă odată, nu trebuie să punem în contradicţie părerea sau părerile diferiţilor duhovnici, ci să le luăm ca de la Dumnezeu şi să încercăm rezolvarea, ascultând, desigur, de unul dintre ei.

Este important deci să întrebăm întotdeauna pe duhovnicul nostru,  pentru ca să avem oarecum o siguranţă că ceea ce facem este după voia lui Dumnezeu. Vedeţi, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi a zis: Eu nu fac de la Mine nimic, precum aud, judec şi judecata mea este dreaptă, căci n-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui, Celui ce M-a trimis. Eu nu vorbesc de la Mine, ci vorbesc ceea ce Mi s-a încredinţat de către Tatăl. (cf. Ioan 5,30) Aceasta este o atitudine fundamentală, de smerenie şi de ascultare din credinţă; în Biserică toţi ascultăm: credincioşii de preoţi, preoţii de episcop, episcopul de Sf. Sinod. În Biserică există deci o ierarhie a ascultării, fără de care nimeni nu se poate mântui. În Vechiul Testament se spune că ascultarea este mai mare decât jertfa. Când întrebi, când alergi la un povăţuitor duhovnicesc înseamnă că te smereşti pe tine însuţi, te vezi neputincios şi-L rogi pe Dumnezeu să-ţi vorbească prin duhovnic. Iar Dumnezeu, văzând smerenia ta, îţi vorbeşte într-adevăr prin duhovnicul respectiv.

Se spune în Pateric că un frate dorea să cunoască interpretarea unui cuvânt din Sfânta Scriptură prin descoperire directă de la Dumnezeu şi pentru aceasta a început să postească şi să roage cu multă credinţă şi căldură. Dar n-a primit nici-un cuvânt, nici-o revelaţie de la Dumnezeu. Atunci şi-a zis: dacă nu-mi răspunde Dumnezeu, hai să mă duc să întreb pe părintele care locuieşte lângă mine; şi cum a pus mâna pe clanţa de la uşă ca să meargă la el ca să-l întrebe despre cuvântul pe care nu-l înţelegea, atunci îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat şi i-a zis: „Iată, în momentul în care te-ai smerit şi ai plecat să întrebi pe fratele tău, Dumnezeu m-a trimis să-ţi descopăr cuvântul.”

Este deci necesar să întrebăm întotdeauna, să ne consultăm cu semenii noştri, să cerem sfat. Un cuvânt care a traversat veacurile creştine spune: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebare să călătorească.” Deci, trebuie să întrebăm, trebuie să ne sfătuim cu ceilalţi, să nu ne încredem în noi sau numai în noi, ci să avem întotdeauna binecuvântarea duhovnicului nostru, sau a celor care au experienţă mai mare în viaţa duhovnicească.

Am constatat cu bucurie că la greci şi la ruşi, credincioşii de rând apelează în toate problemele la sfatul şi binecuvântarea duhovnicului lor: „Nu fac aceasta, decât dacă-l întreb mai întâi pe duhovnicul meu.”

Deci iau binecuvântare.

Da, iau binecuvântare de la duhovnicul lor. Ştiu că aceştia (grecii şi ruşii ) au o evlavie mai mare faţă de duhovnicii lor decât o au credincioşii români. La noi, oamenii se spovedesc, dar după aceea nu mai au o legătură strânsă cu duhovnicul lor. Ar trebui deci ca în tot ceea ce facem să cerem şi părerea părintelui şi cu aceasta avem binecuvântarea lui Dumnezeu, avem siguranţa că suntem pe calea cea bună, că nu facem nimic de capul nostru.

Legătura strânsă cu duhovnicul este deci fundamentală pentru viaţa creştină, pentru progresul nostru duhovnicesc. Tocmai de aceea taina duhovniciei a fost rânduită de Dumnezeu pentru ca să-i ajute pe oameni să nu rătăcească de la calea mântuirii. Cum am spus, în Biserică există ierarhie, totul se face cu ascultare, cu binecuvântare. Mântuitorul Însuşi S-a supus ascultării, El Însuşi a respectat regulile iudaismului din vremea Sa, n-a făcut nimic de la Sine, ci S-a supus întru toate. Deşi ca Dumnezeu, El era deasupra Legii, fiind Dătătorul Legii, totuşi, ca om, S-a supus Legii şi tuturor rânduielilor Vechiului Testament. La fel trebuie să facem şi noi, să ne supunem cu credinţă şi cu smerenie tuturor rânduielilor Bisericii, pentru că ele au fost date spre folosul şi mântuirea noastră.

Înaltpreasfinţia voastră, aţi atins o problemă delicată şi anume faptul că la noi într-adevăr, avem încă, Slavă Domnului, mulţi creştini care vin la Biserică, se spovedesc, dar dintre cei mulţi care vin la Biserică, foarte puţini au un duhovnic. Ce trebuie să facă un creştin când îşi dă seama că are nevoie de un duhovnic, cum să şi-l aleagă, ce trebuie să facă ca să-şi aleagă duhovnicul care să poată să-l povăţuiască cu adevărat în viaţa lui lăuntrică?

Problema aceasta nu este dificilă, dar nici uşoară. Repet, în mod normal duhovnicul nostru este preotul slujitor din parohia de care ţinem şi cu el trebuie să avem o relaţie ca de la fiu la părinte duhovnicesc. Această relaţie trebuie promovată mai întâi de preotul însuşi, care trebuie să fie deschis întotdeauna, să-i primească pe credincioşi oricând cu bucurie, să-i întrebe de viaţa lor, de necazurile pe care le au. Aş zice chiar că preotul trebuie să se intereseze mai întâi de fiii lui şi apoi fiii de părintele lor. Pentru că tatăl are mai întâi grijă de copii, ca să crească cum se cuvine. Iar mai târziu îi va avea după cum i-a crescut.

Dar din păcate parohiile noastre sunt foarte mari, numărând sute dacă nu mii de credincioşi, mai cu seamă la oraş. Deci preotul nu se poate îngriji de fiecare în parte ; atunci este datoria noastră de creştini să-l căutăm noi pe preot mai des. Iar dacă el ne va spune: iată, în problemele pe care le ai frăţia ta, eu nu te pot  îndruma, caută-ţi un duhovnic într-o mănăstire, un duhovnic mai experimentat. Nu-i o ruşine ca preotul să-şi recunoască neputinţa, ci o virtute. De altfel şi preotul cere sfat altui duhovnic, el însuşi are nevoie de un duhovnic. Deci şi el caută un duhovnic la o mânăstire. Din păcate, astăzi duhovnicii mari de talia Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian sau a Părintelui Constantin Galeriu sunt extrem de rari, aproape că nu mai există. Şi aceasta datorită slăbirii generale a credinţei şi, mai ales, a puţinei angajări în credinţă prin nevoinţe ascetice: post sever, rugăciune multă, ascultare şi smerenie. Şi pentru că nu avem de ales prea mult, ne vom mulţumi cu duhovnicii pe care-i găsim în mânăstirile noastre.

Deci toată lumea trebuie să aibă un duhovnic, până şi duhovnicul însuşi.

Într-adevăr şi duhovnicul trebuie să aibă un duhovnic, până şi episcopul trebuie să aibă un duhovnic. Toată lumea trebuie să aibă un duhovnic. Fiecare credincios trebuie să-şi caute un duhovnic. Este adevărat că sunt oameni şi oameni, oameni cu caractere diferite şi cu sensibilităţi diferite. Se întâmplă ca unii duhovnici să fie foarte aspri, foarte exigenţi, să dea, canoane mari, ca de exemplu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru mulţi ani. Ştiu, de exemplu, că Părintele Paisie de la Mănăstirea Frăsinei dă canoane foarte mari, opreşte de la Sfânta Împărtăşanie 7, 10, 20 de ani. Mulţi dintre credincioşi se smintesc, se sperie că au fost opriţi de la Împărtăşanie pentru atâţia ani. Este adevărat că şi păcatele lor sunt foarte multe şi foarte mari. Oamenii de azi sunt însă fragili ; rari sunt cei ce se angajează la canoane atât de mari. Ei bine, eu nu le-aş recomanda acestora să se ducă direct la un părinte atât de sever, care aplică canoanele în litera lor. Ţinând seama de neputinţa omenească, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în Dogmatica sa, este de părere că duhovnicii nu ar trebui să oprească de la Sfânta Împărtăşanie pe perioade aşa de mari. Părintele vorbea de cel mult 3 ani de zile, indiferent cât de mare ar fi păcatul.

Părintele Stăniloae dă şi o justificare acolo.

Nu poate fi o altă justificare decât neputinţa omenească şi înţelegerea faţă de ea. Astăzi duhovnicii, chiar şi cei din mânăstiri, trebuie să lucreze mai mult cu iconomia, adică cu îngăduinţa, decât cu acrivia sau severitatea. Important este să-i câştigăm pe oameni pentru Hristos, să-i câştigăm pentru pocăinţă. Căci cine se pocăieşte cu adevărat, acela va fi iertat şi mântuit. Pentru aceasta ne trebuie multă iubire şi înţelegere. Un duhovnic trebuie să-şi pună sufletul pentru fiecare credincios care vine la spovedanie.

Părintele Cleopa spunea că o treime din canon trebuie să şi-l asume preotul, o treime şi-l asumă Dumnezeu şi o treime penitentul.

Da, foarte frumos, uite, asta trebuie să reţinem. Şi atunci, dacă un canon opreşte de la Sf. Împărtăşanie nouă ani, ar însemna că din nouă mai rămân trei. Dar aş vrea să subliniez faptul că oprirea de la Sfânta Împărtăşanie nu se măsoară cu anii, cu timpul, ci cu intensitatea pocăinţei. Trebuie să se ţină seama ca cel care a fost oprit de la Sfânta Împărtăşanie să facă o pocăinţă deosebită, să postească mai mult, să se roage mai mult, să meargă regulat la Biserică, să facă fapte bune ... Dacă credinciosul respectiv e conştient de păcatul său, îl regretă, e hotărât să nu se mai întoarcă la el, să nu-l mai repete, atunci se poate scurta timpul opririi în funcţie de intensitatea pocăinţei. În stabilirea canonului contează de asemenea şi cât timp a trecut de la săvârşirea păcatului. Mulţi fac păcate în tinereţea lor, avorturi, de pildă, care sunt păcate foarte grave, sunt crime; dacă aceste păcate se spovedesc după mulţi ani, desigur că preotul duhovnic trebuie să ia în calcul anii care au trecut de la săvârşirea păcatului şi să dea ca şi canon nu oprirea de la Sf. Împărtăşanie, ci împlinirea faptelor bune faţă de semenii aflaţi în nevoinţă. Poate că avortul respectiv a fost mărturisit la vreme, dar femeia ca şi soţul - responsabil în aceeaşi măsură - nu au primit un canon după gravitatea păcatului, iar acum conştiinţa îi mustră. Şi în acest caz duhovnicul nu-i va mai opri de la Sf. Împărtăşanie, ci le v-a da un alt canon de pocăinţă.

Ştim că Sf. Ioan Postitorul reduce foarte mult anii de oprire de la Sf. Împărtăşanie dacă penitentul se angajează la post sever. E adevărat că postul este rău înţeles de mulţi. Unii îl contestă şi nu postesc deloc, alţii postesc cu mâncăruri foarte bune de post, alţii postesc de se îmbolnăvesc. Toate acestea sunt exagerări. Trebuie să ştim că postul este o dimensiune extrem de importantă a viaţii creştine şi că fără post este imposibil să biruim patimile, mai cu seamă pe cele trupeşti. Postul înseamnă să nu mănânci şi să nu bei nimic: miercurea şi vinerea, cel puţin până la amiază sau până la ora trei după-masă sau până seara. Tot astfel şi în posturile de peste an. Când credinciosul posteşte aşa, înseamnă că renunţă, într-un fel, pentru păcatele sale, la însăşi viaţa sa pentru Dumnezeu. Îi întoarce oarecum lui Dumnezeu viaţa pe care a primit-o de la El. Căci pentru păcatele sale ar fi meritat moartea. Plata păcatului, zice Sf. Scriptură, este moartea. El îşi dă seama de gravitatea păcatelor sale şi se înfrânează nemâncând şi nebând nimic, timp de o zi sau de mai multe zile. Desigur trebuie făcut totul ca să nu ne afecteze sănătatea. Cine însă ajunge să postească astfel, acela va progresa foarte repede duhovniceşte. Căci postul este o mare jertfă înaintea lui Dumnezeu.

Să ne gândim că Moise a postit 40 de zile şi 40 de nopţi nemâncând şi nebând nimic pentru ca să primească Tablele legii pe Muntele Sinai. Tot astfel şi proorocul Ilie şi ceilalţi prorocii. În Vechiul Testament era obiceiul să nu se mănânce nimic, să nu se bea nimic, să se acopere părul cu cenuşă, să se îmbrace în sac, în haină rea, ca semn de pocăinţă. Chiar şi păgânii cunoşteau postul. Astfel Corneliu sutaşul (F.Ap 10, 30) nu mâncase nimic până la ora trei după-amiază şi se ruga stăruitor în ziua când a avut o vedenie mântuitoare. Musulmanii nu mănâncă şi nu beau nimic, până seara, în luna Ramadamului, obicei preluat de la creştini.

Deci, postul este preţuit de toate religiile. A nu mânca nimic, a te abţine de la mâncare şi de la băutură o zi întreagă sau chiar mai multe zile este un semn de mare credinţă, de mare jertfă pe care o face credinciosul în faţa lui Dumnezeu. Postul atrage cu adevărat mila lui Dumnezeu. Dar sunt unii care nu pot posti în acest fel; aceştia trebuie să-şi înmulţească rugăciunea şi facerea de bine. Mai cu seamă, dacă au făcut păcate mari, cum sunt avorturile. Pentru aceste păcate se recomandă faptele milei creştine,  ajutorarea familiilor sărace, botezarea de copii din familii  nevoiaşe, îndemnul altora de a nu face astfel de crime. Şi aceasta cu gândul că dacă ai fi avut copiii pe care i-ai avortat, ai fi cheltuit foarte mult cu ei.

Dar trebuie avut mereu în vedere faptul că scopul oricărei rugăciuni ca şi al postului este dobândirea unei inimi bune,compătimitoare şi înţelegătoare faţă de neputinţele oamenilor. Dacă ne rugăm şi postim, dar în acelaşi timp ne certăm cu semenii noştri sau ţinem minte răul ori invidiem pe cineva, înseamnă că postim şi ne rugăm în zadar.

Sunt cazuri când conştiinţa îi mustră pe păcătoşi foarte puternic.

Faptul că conştiinţa ne mustră pentru păcatele săvârşite este un lucru bun şi necesar. Căci fără mustrarea conştiinţei nu există pocăinţă. Ea nu trebuie să ne conducă însă la dezechilibre sufleteşti. Tocmai aici intervine rolul duhovnicului care ne va ajuta să ne angajăm într-o viaţă de credinţă foarte exigentă, dar şi echilibrată. Să ne angajăm la o asceză mai severă de post şi rugăciune, căci, în fond, postul şi rugăciunea ne conduc la adevărata pocăinţă şi la dragoste.

Aş vrea să ne întoarcem puţin la ucenic, de această dată, şi anume cum trebuie să se pregătească un creştin care vrea să meargă să se spovedească, cum trebuie să-şi facă el o cercetare a conştiinţei şi a faptelor sale pentru a se putea spovedi deplin?

În cărţile de rugăciuni se dau recomandări în privinţa cercetării cugetului înainte de a ne apropia de Taina Sfintei Mărturisiri, a Spovedaniei. Se spune acolo că suntem datori cu toţii ca înainte de a ne duce la spovedanie să ne reculegem, să ne notăm chiar pe o hârtie păcatele pe care le-am săvârşit de la ultima spovedanie sau păcatele pe care nu le-am mărturisit, dacă s-a întâmplat aşa ceva.

La spovedanie nu e bine să spunem păcatele în detaliile lor, mai cu seamă când e vorba de păcate trupeşti, pentru că diavolul poate ispiti în acel moment  şi pe duhovnicul care ascultă mărturisirea. Desigur trebuie să mărturisim şi gândurile, mai cu seamă dacă acestea se repetă şi ne biruie. Se poate întâmpla să fim stăpâniţi de anumite patimi numai la nivelul gândului, ceea ce este foarte grav. Oricum păcatul începe prin consimţirea cu gândul rău. Deci nu toate gândurile rele sunt deja păcate, ci numai gândurile rele pe care le primim în inima noastră. E bine să mărturisim mereu că nu avem întotdeauna gândul la Dumnezeu, că nu ne rugăm cât trebuie şi cum trebuie, că nu avem dragoste pentru Dumnezeu din toată inima, cum cere porunca dumnezeiască. La spovedanie trebuie să ne oprim la ceea ce este esenţial, nu la lucrurile mărunte, cum fac din păcate foarte mulţi credincioşi care nu ştiu să se spovedească. Dacă ne oprim la lucrurile mărunte şi insistăm asupra lor, uităm esenţialul şi anume lipsa de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri; comuniunea( dragostea ) pe care trebuie să o păstrăm şi să o întărim în familie şi între oameni; respectul faţă de viaţă prin naşterea de copii şi nu uciderea lor prin avort sau mijloace anticoncepţionale. De asemenea, să nu uităm păcatele din neglijenţă sau din uitare şi anume că nu facem binele pe care putem să-l facem. Sunt aşa-numitele păcate prin lipsă. Sigur că şi spovedania, adică felul de a te spovedi, se învaţă încetul cu încetul. Nimeni nu rămâne la nivelul copilului, ci înaintăm dacă avem o viaţă duhovnicească constantă, progresăm de la o spovedanie la alta, dar şi cu ajutorul preotului, care trebuie să ne îndrume la o spovedanie tot mai bună.

Deci, trebuie să ne facem o cercetare a cugetului, mai ales la început, până învăţăm să ne spovedim cum trebuie. Putem să şi notăm ca să nu uităm, dar asta nu înseamnă că de fiecare dată când ne spovedim să venim, cum fac unii, cu liste întregi de păcate pe care le citesc fără să aibă vreun regret deosebit pentru ele. Iar la spovedania următoare vin cu aceeaşi listă. Eu le spun acestor oameni: Dragă, luptă-te de la o spovedanie la alta, ca măcar de unul din aceste păcate să te vindeci pentru totdeauna. Astfel vei progresa cu siguranţă, împuţinând mereu lista.

De exemplu, îţi propui astăzi să nu mai minţi.

Da, îmi propun ca de acum înainte să mă lupt, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să nu mai mint niciodată, ştiind că minciuna este un păcat împotriva Duhului Sfânt care este Duhul adevărului. Mă lupt deci cu deosebire împotriva acestui păcat, îmi propun ca să nu mai mint nici măcar pe un copil. Deşi va fi foarte greu să te laşi dintr-o dată de acest păcat, mai cu seamă dacă eşti obişnuit cu el, totuşi, încetul cu încetul, vei ajunge să-l biruieşti definitiv. Apoi vom începe lupta cu un alt păcat, până-l vom birui şi pe acela. De exemplu, lupta cu fumatul, o mare patimă care ne afectează sănătatea şi ne face să cheltuim atâţia bani fără rost. Eu spun uneori credincioşilor noştri: dacă toţi fumătorii ar da Bisericii banii pe care-i cheltuiesc pe ţigări, am putea construi în fiecare an câte o biserică de care avem atâta nevoie în străinătate. După experienţa multora, se pare că cea mai uşoară metodă de a te lăsa de fumat ar fi aceea de a reduce numărul ţigărilor cu câte una pe săptămână. De asemenea, lupta împotriva beţiei, poate cea mai distrugătoare patimă, cu consecinţe nefaste şi în urmaşi. În lupta cu această patimă se recomandă post sever, post negru, deci înfrânare totală de la mâncare şi băutură, până seara şi citirea din Sf. Scriptură, mai ales, din Sfintele Evanghelii.

 Aşa vom proceda cu toate celelalte păcate. Astfel vom fi mereu treji şi în luptă. Căci aşa spun toţi Părinţii duhovniceşti, ca moartea să ne surprindă luptând şi nu indiferenţi faţă de starea noastră duhovnicească. Dumnezeu ne va judeca după starea în care ne găseşte moartea. Chiar dacă n-am reuşit să ne liberăm de toate păcatele, dacă moartea ne găseşte luptând şi în pocăinţă, Dumnezeu ne va mântui. Ce bine-ar fi să ne putem libera de la o spovedanie la alta de câte un păcat, ca să nu venim mereu cu aceleaşi păcate. Pentru că dacă la fiecare spovedanie repetăm aceleaşi păcate nu ne vom folosi cu nimic de spovedanie, dimpotrivă nesocotim acestă sfântă şi mare Taină.

Cât de des trebuie sau ar fi bine să se spovedească un creştin?

Eu cred că trebuie să ne spovedim cât mai des cu putinţă. Monahii se spovedesc săptămânal, dacă nu zilnic. Credincioşii mireni ar trebui să se spovedească lunar pentru a se putea împărtăşi în fiecare duminică. Dacă, bineînţeles nu au păcate de moarte. Pentru că nu trebuie să legăm neapărat Sfânta Împărtăşanie de spovedanie. Nu trebuie să privim spovedania ca pe o necesitate absolută pentru a ne putea împărtăşi. În fond, la spovedanie se spun păcatele mari care ne despart de Biserică. Aşa a apărut spovedania în viaţa Bisericii, şi anume din nevoia de a-i împăca cu Biserica pe cei ce datorită unor păcate grele cădeau din har, se despărţeau de Biserică. În primele veacuri mergeau la spovedit doar cei care săvârşeau păcate grele, foarte grave.

Păcate de moarte.

Da, păcate de moarte. Şi anume, în primul rând, păcatul lepădării de Hristos. Pe timpul persecuţiilor, unii creştinii se lepădau de Hristos, (cum s-au lepădat la noi foarte mulţi pe timpul comunismului) ca să-şi salveze viaţa. Aceştia se lepădau implicit de Biserică pentru că Biserica este una cu Hristos. Cei care se întorceau la Biserică, făceau mai întâi o penitenţă publică, se mărturiseau în faţa obştii, a comunităţii din care au făcut parte şi erau opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pentru mai mulţi ani. La fel, cei care ucideau, inclusiv cei care făceau avorturi, cei care desfrânau, cei care asupreau pe văduve, pe orfani sau cei care furau din munca cuiva. Acestea erau păcatele mari: lepădarea de Hristos, adulterul şi desfrânarea, crima, inclusiv avortul, asuprirea semenilor, ura (cearta, ţinerea de minte a răului) şi furtul care cereau neapărat spovedania pentru că prin aceste păcate credinciosul cade din starea de har şi de membru al Bisericii şi trebuie să se împace din nou cu Biserica prin Taina Spovedaniei. Astăzi s-ar mai adăuga la aceste păcate mari şi beţia ca şi folosirea mijloacelor de a împiedica naşterea de copii, care altădată erau foarte rari. Trebuie să ştim că medicamentele anticoncepţionale sunt abortive, ele nu împiedică zămislirea, ci imediat după concepţie omoară viaţa nou apărută.

De altfel, duhovnicul, la sfârşitul spovedaniei, chiar şi spune: împacă-l şi uneşte-l pe el cu Sfânta Ta Biserică.

Aceasta este rugăciunea pe care o citeşte preotul ca împăcare, ca repunere în starea de har sau de membru deplin al Bisericii, stare care se pierde prin păcatele mari, de moarte. Pentru păcatele mici, nu era nevoie, la început, de spovedanie, ci acestea se mărturiseau duhovnicului într-o conversaţie cu el. Mai târziu, Taina Spovedaniei s-a extins la toate păcatele, mari şi mici. Dar încă odată, de Taina Mărturisirii ţin în primul rând păcatele de moarte, prin care cădem din starea de har sau de membrii ai Bisericii. Această stare nu se poate recâştiga decât prin spovedanie. Păcatele mici, cum am spus, nu se spovedeau în vechime; astăzi le mărturisim şi pe acestea duhovnicului nostru, dar ele nu ne opresc de la Sfânta Împărtăşanie. Aceste păcate se iartă prin împărtăşirea cu Sfintele Taine care se dau tocmai „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Ceea ce este foarte important este ca spovedania să se facă cu umilinţă şi cu părere de rău, ca şi cu hotărârea de a nu mai repeta păcatele mărturisite. În rugăciunea dinainte de spovedanie, spunem lui Dumnezeu hotărârea de a nu mai păcătui, zicând: „socotesc mai bine moartea decât să mă mai întorc la unul din păcatele mărturisite”. Numai aşa lucrează Harul şi primim iertarea, respectiv uşurarea conştiinţei. Iar semnul iertării cu adevărat este acela că nu mai repetăm păcatul; mai mult, nici măcar nu ne mai aducem aminte de el. Păcatul a fost cu totul şters din sufletul nostru.

Deja simte omul uşurarea conştiinţei.

Într-adevăr ! De aceea trebuie să ne spovedim imediat după ce am săvârşit nu păcat mare. Să nu aşteptăm să vină Postul Sfintelor Paşti! Consecinţele păcatului mărturisit imediat pot fi limitate la maximum. Dacă amânăm spovedania, vom repeta mai uşor păcatul până când el devine patimă, adică va pune stăpânire cu totul pe noi, ne va transforma în sclavi. Iar de patimă nu putem scăpa uşor. În cazul păcatelor mici, conştiinţa se poate uşura chiar şi atunci când le „mărturisim” unui semen al nostru credincios, imediat după ce am greşit, preotul nefiind la îndemână. „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi”. Este şi aceasta o descărcare a conştiinţei.

Există totuşi o diferenţă esenţială între această mărturisire, cum spuneaţi, unii altora, şi spovedania la preot.

Desigur că nu pot spune semenului meu că am desfrânat sau am ucis şi cu aceasta să-mi uşurez conştiinţa. Absolut nu! Aceasta ar fi o logică sectară. Chiar dacă spun prietenului meu credincios ca şi mine păcatele grave pe care le-am făcut, aceasta nu înseamnă că am primit iertare. Iertarea n-o poate da decât preotul duhovnic. În Grecia, la mânăstirile de maici, stareţa primeşte „mărturisirea” maicilor, în sensul că acestea îşi mărturisesc gândurile şi chiar păcatele pentru a primi îndrumare duhovnicească în lupta cu ispitele. Desigur că prin această mărturisire nu se primeşte iertarea păcatelor, ci doar ajutor în strădania neîncetată pentru despătimire şi dobândirea virtuţilor. Iertarea n-o poate da decât duhovnicul.

Deşi, iertaţi-mă, se întâmplă, mai ales în rândul tinerilor, ca să se laude cu păcatele trupeşti, deci nu cu gândul de pocăinţă.

Repet, orice mărturisire a păcatelor, mari sau mici, chiar şi în faţa unui prieten, presupune căinţă, părere de rău, durere pentru păcatul săvârşit. Dacă-i spun fratelui meu greşelile, o fac cu părere de rău şi din dorinţa de a se ruga pentru mine. Căci, în fond, de aceea spun celui în care am încredere greşelile pentru ca el să se roage pentru mine. Numai atunci voi simţi o uşurare, dar dacă mă laud cu păcatul, înseamnă că mă încarc şi mai mult cu povara lui, ba chiar săvârşesc un păcat şi mai mare.

Deci, păcatele mari trebuie neapărat mărturisite la duhovnic, cât mai repede cu putinţă. Pentru ele vom primi un canon de pocăinţă, care poate însemna şi oprirea de la Sf. Împărtăşanie pentru o vreme. Păcatele mai mici, le mărturisim o dată sau de două ori pe lună, dar ne putem împărtăşi la fiecare Sf. Liturghie, cu simpla binecuvântare a preotului. Să ştiţi că lucrul acesta se face în Grecia şi în Rusia în mod curent. Adică toţi credincioşii care nu au păcate de moarte, deci nu se află sub canonul opririi de la Sf. Taine, se împărtăşesc regulat.

De altfel, cum aţi spus, împărtăşania o primim şi spre iertarea păcatelor.

Tocmai de aceea nu trebuie să legăm neapărat împărtăşirea de spovedanie. Căci păcatele mici se iartă şi prin împărtăşirea cu Sf. Taine. Dar trebuie să dorim împărtăşirea cât mai deasă, chiar regulată, adică de fiecare dată când participăm la Sf. Liturghie. Deci de fiecare dată, înainte de Sf. Liturghie, ne ducem la părintele şi-i spunem: „Părinte, daţi-mi binecuvântare ca să mă împărtăşesc”. Şi bineînţeles că preotul, cunoscând starea noastră sufletească, ne va da binecuvântare ca să ne împărtăşim. Dar ne vom spovedi cel puţin o dată în lună, chiar dacă nu am săvârşit păcate mari, ci doar păcate mici pe care nimeni nu le poate evita, oricât de credincios ar fi.

Din ştiinţă şi din neştiinţă.

Da, din ştiinţă, din neştiinţă, cu voie şi fără de voie… şi ca să avem conştiinţa împăcată că ne-am mărturisit păcatele în faţa duhovnicului, că am primit prin rugăciune dezlegarea şi iertarea. Deci, încă o dată, să nu legăm împărtăşirea neapărat de spovedanie ; să ştim că spovedania este absolut necesară imediat după ce am săvârşit un păcat de moarte, pe când în cazul celorlalte păcate nu este nevoie neapărat de spovedanie imediat după ce le-ai săvârşit. Pentru aceste păcate ne vom spovedi lunar. Aşa trebuie să găsim un echilibru în viaţa duhovnicească a credincioşilor noştri şi atunci vom avea la împărtăşit din trei - patru sute de credincioşi câţi vin duminica la biserică, măcar o sută. Eu sunt sigur că în toate bisericile noastre din mulţimea de credincioşi care participă regulat la Sfânta Liturghie, majoritatea nu trăiesc în păcate de moarte, deci s-ar putea împărtăşi în fiecare duminică. În primul rând copiii până la 7-8 ani(chiar dacă au gustat dimineaţa ceva) şi cei  în vârstă. Este adevărat că oamenii au un aşa de mare respect faţă de Sfânta Împărtăşanie încât cred că numai dacă au postit mult şi s-au pregătit cu deosebire pot să se apropie de Sfintele Taine. Ceea ce este foarte bine. Dar Biserica nu impune, de pildă, un post special înainte de Sf. Împărtăşanie, cum cred mulţi. Tradiţia de a posti trei zile a apărut târziu, când fervoarea creştinilor a scăzut şi tot mai puţini se împărtăşeau regulat, dar nici nu mai ţineau posturile rânduite de Biserică. Desigur că cei care se spovedesc şi se împărtăşesc rar, trebuie să postească înainte de a se împărtăşi. Dar cei care se împărtăşesc des, chiar regulat, aceştia postesc după rânduiala Bisericii, adică miercurile şi vinerile, ca şi posturile de peste an. Nimeni nu impune un post în plus dacă ne împărtăşim des, cum este normal. Dar nu ne opreşte nimeni să postim cât de mult şi să ne rugăm cât mai mult, înainte de a ne împărtăşi. Dimpotrivă!

Preoţii trebuie să încurajeze mereu pe credincioşi ca să se apropie cât mai des de Sf. Împărtăşanie, dacă nu trăiesc în păcatele de moarte amintite mai sus. Desigur, înainte de a ne împărtăşi trebuie să citim canonul şi rugăciunile de pregătire pentru Sf. Împărtăşanie. Nu trebuie să uităm că Sfânta Împărtăşanie, cum am repetat deja, se dă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, că ea este Pâinea vieţii celei veşnice (In. 6, 35, 48) şi hrană atât pentru sufletul cât şi pentru trupul nostru. Este o mare deosebire între credinciosul care se împărtăşeşte des şi face tot efortul pentru ca să se pregătească de fiecare dată când se împărtăşeşte şi cel care merge la biserică, dar nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie.

 Sf. Împărtăşanie aprofundează în noi viaţa duhovnicească, ne face sensibili la durerile şi nevoile semenilor, îmblânzeşte pornirile pătimaşe, aprinde în noi dorul după Dumnezeu şi după rugăciune, ne detaşează de cele lumeşti, fără ca să ne sustragă de la datoriile vieţii; dimpotrivă ne sporeşte curajul în lupta cu greutăţile de zi cu zi. Este mare păcat că la noi în România foarte puţini credincioşi se împărtăşesc duminica şi în sărbători, cum nu se întâmplă la greci, la ruşi şi la alte popoare ortodoxe. Aceasta este o mare lipsă a Bisericii noastre, care ar trebui să dea mai mult de gândit ierarhilor şi preoţilor noştri.

Înaltpreasfinţia Voastră, când merge cineva la duhovnic, primeşte de obicei un canon. Ce rol are acest canon şi cum trebuie să-l privească credinciosul?

În primul rând, nu trebuie să vedem în canonul dat de duhovnic o pedeapsă de la Dumnezeu prin intermediul duhovnicului. Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Dumnezeu ne primeşte cu bucurie, ca tatăl pe fiul risipitor de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie, fără să ne mustre şi fără să ne pedepsească. Dimpotrivă, „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte ”! Numai să ne întoarcem la Dumnezeu din toată inima, cu pocăinţă şi cu părere de rău pentru păcatele săvârşite. Canonul vine ca să ne ajute să ne pocăim cu adevărat, înmulţindu-ne rugăciunea, postul, metaniile, facerea de bine, prin care ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu şi ne vindecăm sufletul rănit de păcat. Căci păcatul, la fel ca o boală, lasă urme negative în sufletul nostru pe care nu le putem şterge decât prin pocăinţă. Pocăinţa nu este numai un sentiment care se consumă înlăuntrul nostru. Deşi părerea de rău şi regretul pentru păcatele săvârşite sunt absolut necesare pentru iertarea păcatelor, ele nu sunt suficiente dacă nu se exprimă prin rugăciunea înmulţită, prin post prelungit, prin fapte bune…

 În fond, canonul primit la spovedanie este expresia practică, vizibilă, a pocăinţei pe care trebuie s-o săvârşim. Preotul duhovnic ne dă, de pildă, să facem Paraclisul Maicii Domnului în fiecare zi, să facem metanii (50-100 pe zi; metaniile sunt o adevărată binecuvântare, atât pentru suflet cât şi pentru trup ), să ajunăm miercurea şi vinerea până seara, să facem fapte bune, să ajutăm familii sărace, să vizităm pe bolnavi etc. Toate acesta sunt foarte necesare şi nu trebuie privite ca pedeapsă, ci ca ceva cu totul normal, căci este ceea ce ar trebui să facem întotdeauna, fără să aşteptăm să primim canon de la duhovnicul nostru. Deci, este normal ca duhovnicii să dea canoane, în funcţie de starea omului, deoarece unii credincioşi nu se roagă, sau se roagă foarte puţin şi atunci trebuie să vină duhovnicul şi să spună fiecăruia: roagă-te mai mult, fă un efort mai mare; alţii nu postesc deloc sau postesc numai puţin înainte de Paşti. Acestora duhovnicul le v-a spune: ţineţi măcar miercurile şi vinerile de peste an, iar din posturi, măcar prima şi ultima săptămână, dacă nu puteţi ţine tot postul. Tuturor, duhovnicul trebuie să repete mereu îndemnul ca fiecare să facă cât mai mult bine, să se împace cu cei care l-au supărat, pentru că nu te poţi împărtăşi, nu te poţi nici ruga dacă trăieşti în vrăjmăşie cu cineva. Deci, canonul, aş zice, este necesar pentru orice credincios.

 Desigur pentru cei care trăiesc o viaţă duhovnicească foarte intensă, care se roagă constant, postesc, citesc mult şi fac întotdeauna binele, nu mai este nevoie să reaminteşti toate aceste datorii, pe care ei nici nu le mai privesc ca datorii, ci ca pe ceva care ţine de însăşi firea noastră creată de Dumnezeu pentru a face numai binele. Pentru că şi rugăciunea şi postul şi toate câte ne cere Dumnezeu să facem, ni le cere spre binele nostru, nu pentru a ne pune poveri în plus. Dar cum cei mai mulţi nu au o viaţă duhovnicească normală, ci sunt preocupaţi mai mult cu lucrurile lumii, uitând de rugăciune şi de tot ceea ce ţine de suflet, acestora duhovnicul trebuie să le reamintească mereu datoriile faţă de sufletul lor, să-i împingă puţin înainte.

Înaltpreasfinţia Voastră, aş dori să ne mai oprim asupra unui aspect, şi anume ascultarea şi binecuvântarea. Aţi amintit la un moment dat că e bine şi să mergem să cerem binecuvântare, dacă facem ceva deosebit în viaţă şi de asemenea despre ascultarea. Până unde trebuie să meargă ascultarea şi la ce lucruri putem noi să cerem binecuvântarea duhovnicului?

Noi toţi, indiferent că suntem simpli credincioşi, preoţi sau episcopi, trebuie să avem mereu conştiinţa că formăm împreună o familie duhovnicească, un organism viu, al cărui cap este Mântuitorul Iisus Hristos, iar seva este Duhul Sfânt Însuşi. Un organism nu poate avea o viaţă normală dacă mădularele lui nu funcţionează în armonie, dacă nu execută comanda pe care o dă capul prin creier. Dacă un mădular nu mai împlineşte această comandă, înseamnă că este bolnav şi riscă să moară. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât fiecare să depindă de ceilalţi şi toţi împreună de El. Deci numai în măsura în care ne raportăm mereu unii la alţii şi la Dumnezeu avem toate şansele de a ne dezvolta armonios şi de a reuşi în viaţă. Aceasta înseamnă că cu cât sunt mai smerit şi nu mă încred în mine, ci mai mult în semenii mei, cu atât am mai multe şanse de reuşită, atât în viaţa duhovnicească cât şi în cea materială, care în fond merg mereu împreună. Pentru că Dumnezeu nu iubeşte pe nimeni mai mult ca pe omul smerit. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”. De aici înţelegem rolul ascultării şi al binecuvântării.

 În Sfânta Liturghie, în care se concentrează toată viaţa noastră şi care este modelul absolut al vieţii creştine, diaconul şi preotul nu zic nici măcar o ectenie sau un ecfonis fără binecuvântarea episcopului. La mănăstire, nimeni nu face nici cel mai mic lucru fără binecuvântarea stareţului. Tot astfel ar trebui să se petreacă lucrurile şi în familie şi în viaţa personală a fiecăruia. Totul trebuie făcut cu înţelegere şi în armonie, căci numai acolo este binecuvântarea lui Dumnezeu. Ortodoxia este prin excelenţă o Biserică a comuniunii, a sinodalităţii, pentru că Dumnezeu Însuşi este Dumnezeul comuniunii şi al sfatului. Comuniunea Sf. Treimi, Sfatul Sf. Treimi sunt expresii ale revelaţiei biblice şi patristice. Şi când ne gândim că familia este oglinda cea mai fidelă a Sf. Treimi, cum n-ar trebui ca totul în familie să se facă cu înţelegere şi sfat mult pentru ca să domnească mereu dragostea şi armonia. Căci numai unde este dragoste şi armonie este prezent şi Dumnezeu.

În ce măsură, de exemplu, trebuie să ascultăm de îndrumarea unui duhovnic atunci când aceasta nu concordă cu ceea ce ne spune nouă conştiinţa? Ce este de făcut? Să-i spui duhovnicului: „uite, părinte, eu cred că ar fi mai bine altfel?”

Legătura noastră cu duhovnicul se fondează pe credinţă, pe ascultare şi pe smerenie. Ea este o relaţie în Duhul Sfânt. Atât duhovnicul cât şi fiul duhovnicesc sunt în ascultare de Dumnezeu. Un duhovnic nu porunceşte în mod arbitrar, discreţionar, după cum nici fiul duhovnicesc nu ascultă din frică. Şi unul şi celălalt caută să descopere voia lui Dumnezeu în toate pentru ca niciunul să nu se rătăcească. Tocmai de aceea este nevoie de multă rugăciune din partea amândorura. Când există încredere reciprocă şi smerenie, atunci Duhul Sfânt lucrează spre binele tuturor. În acest caz, ascultarea de duhovnic înseamnă ascultarea de Dumnezeu Însuşi şi nu are limite. Dacă se întâmplă ca duhovnicul să cadă din dreapta credinţă sau din vreo ispită personală să te îndemne la păcat, atunci ascultarea trebuie să înceteze imediat. Mai mult, fiul duhovnicesc trebuie să spună episcopului ceea ce s-a întâmplat, pentru ca acel duhovnic să nu rătăcească şi pe alţii. Aceste cazuri sunt însă extrem de rare.

 Este adevărat că s-ar putea ca un duhovnic neexperimentat să-ţi dea o povăţuire greşită. Dacă sesizăm aceasta, trebuie să întrebăm pe altcineva, pe un alt preot sau chiar un episcop. În vechime, când episcopiile erau mult mai mici, cum este cazul până azi în Grecia şi în alte părţi, credincioşii puteau apela foarte uşor la episcop. Astăzi se întâmplă prin parohiile noastre foarte multe disfuncţionalităţi între preot şi credincioşi la nivel de relaţie duhovnicească pe care numai episcopul le-ar putea corecta dacă le-ar cunoaşte şi mai ales dacă ar avea timpul necesar să meargă în fiecare parohie, interesându-se îndeaproape de situaţia duhovnicească a fiilor săi pentru care va da seamă în faţa lui Hristos. Când avem deci o nemulţumire sau o nedumerire în legătură cu duhovnicul nostru, nu trebuie să ezităm să-i spunem cu toată smerenia, din dorinţa de a nu greşi nici noi, nici el.

Nu trebuie să uităm că spovedania fiind o Sf. Taină, Duhul Sfânt este Cel ce lucrează în ea, în măsura în care, atât duhovnicul cât şi credinciosul care se spovedeşte, sunt ei înşişi în Duhul Sfânt, adică în stare de mare smerenie. Mai cu seamă, credinciosul trebuie să asculte cuvântul duhovnicului ca venind de la Duhul Sfânt. Sfântul Siluan Athonitul ne învaţă astfel: când te duci la spovedanie şi începi să mărturiseşti păcatele, mărturiseşte-le cu toată sinceritatea, cu multă pocăinţă şi părere de rău şi aşteaptă primele cuvinte pe care le rosteşte preotul. Pentru că acestea cu deosebire sunt inspirate de Duhul Sfânt. Să nu te opui cuvântului duhovnicului, încercând să te justifici, ci să iei păcatul asupra ta şi să nu învinovăţeşti pe nimeni. Altfel spovedania se transformă într-un dialog pur omenesc, din care lipseşte Duhul lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, nici duhovnicul nu trebuie să se creadă superior, ca şi cum ar şti totul, că poate povăţui şi îndruma numai în virtutea harului preoţiei, fără experienţa personală a harului; după cum nici credinciosul nu trebuie să aibă bănuiala că duhovnicul nu ştie să-l îndrume pentru că el însuşi este păcătos. Toţi suntem păcătoşi; Biserica însăşi este a păcătoşilor care se pocăiesc. Toţi suntem, de asemenea, ucenici la şcoala lui Hristos.

Şi să avem gândul cel bun.

Da, să avem mereu gând bun şi smerit. Deşi duhovnicul este şi el păcătos, însă în momentul când spovedeşte, se roagă ca Duhul Sfânt să lucreze în spovedanie. Iar dacă credinciosul se smereşte şi el la rândul său văzând în duhovnic omul lui Dumnezeu şi nu omul simplu, păcătos ca şi el, atunci lucrează Duhul lui Dumnezeu. Atunci Duhul lui Dumnezeu ne povăţuieşte direct, prin gura duhovnicului.

Încă odată, este vorba de o stare duhovnicească de mare smerenie pe care trebuie să o avem de fiecare dată când ne spovedim, atât preotul duhovnic cât şi credinciosul. Şi dacă totuşi credinciosul nu este mulţumit cu ceea ce i-a spus preotul, simte cu nu-i aşa sau că nu trebuie să fie aşa, poate să se ducă la un alt duhovnic, la un călugăr sau chiar la episcop, dar fără să critice, fără să arunce vina pe duhovnic. Pentru că toţi suntem neputincioşi, toţi avem limite şi nu trebuie să ne supărăm sau să acuzăm pe nimeni, niciodată.

La final, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit Serafim, aş vrea să vă întreb care sunt roadele, semnele aş putea spune, vizibile, sau pe care le simte un credincios atunci când se spovedeşte cu adevărat şi când primeşte cu inima deschisă îndrumările duhovnicului? Care ar trebui să fie aceste semne duhovniceşti?

Eu cred că spovedania deasă ne ajută, mai cu seamă, să câştigăm, încetul cu încetul, o stare de echilibru sufletesc. Omul lui Dumnezeu, care se spovedeşte des, care se împărtăşeşte regulat, se roagă, posteşte, ţine rânduiala Bisericii, va progresa duhovniceşte foarte repede, ceea ce se va vedea în atitudinea sa de om blând, echilibrat, stăpân pe sine şi măsurat în toate. Un om cu dreaptă socoteală şi cu o conduită duhovnicească exemplară.

Semnul că ne aflăm pe calea sfinţeniei, spune Sfântul Isaac Sirul, este inima compătimitoare, adică inima care are milă, iubire pentru toţi oamenii, inima sensibilă care se apleacă spre nevoile semenilor, înţelege neputinţa omenească, este capabilă să ierte, să ajute, să se jertfească. Acesta este omul lui Dumnezeu, omul duhovnicesc: cel ce are milă faţă de semenii săi, are înţelegere faţă de neputinţa oamenilor, care nu-şi iese niciodată din fire, nu se enervează, nu se supără, nu vorbeşte urât, ci mai degrabă tace, se refugiază în el însuşi şi se roagă, nu se angajează în discuţii sterile, în certuri... Acesta este un om agreabil şi agreat de societate, pentru că nu refuză pe nimeni, nu face rău nimănui, dimpotrivă, face bine tuturor. Un astfel de om va avea o influenţă pozitivă în anturajul în care el trăieşte, în primul rând în familia sa, la locul de muncă, pretutindeni unde se află. El este o adevărată binecuvântare pentru lume.

Ştiţi că sfântul Serafim de Sarov a zis: „câştigă-ţi pacea lăuntrică şi mii de oameni în jurul tău se vor mântui”. Toţi avem nevoie de oameni buni, care să ne înţeleagă, să ne ajute, să ne odihnească. Aşa zice vorba din popor: „omul acesta mă odihneşte”. Într-adevăr în omul bun ne odihnim, pentru că el are pace în suflet, are odihnă în inima sa. Dimpotrivă, omul tulburat, nervos, stăpânit de diferite patimi şi răutăţi răspândeşte în jurul său tulburarea pe care o are în inima sa. De un astfel de om toată lumea fuge. Dar nu poţi avea o inimă bună, compătimitoare, o aşezare duhovnicească sănătoasă decât după mulţi ani de nevoinţă, de luptă împotriva patimilor, de răbdare a ispitelor, a necazurilor şi greutăţilor vieţii. Pe cei mai mulţi dintre noi, ne duc la Hristos şi ne ţin aproape de El tocmai necazurile şi ispitele vieţii. De aceea, un adagiu ascetic zice: ridică ispita şi nimeni nu se va mântui! Puţini sunt cei ce se roagă şi postesc pentru că trebuie să se roage şi trebuie să postească. Oamenii, în general, postesc şi se roagă pentru că vin asupra lor tot felul de necazuri şi de greutăţi. Şi cu cât ai mai multe necazuri şi greutăţi, cu atât te rogi mai mult, cu atât posteşti mai mult. Şi prin aceasta câştigi duhovniceşte. Te vezi tu însuţi neputincios şi te smereşti în faţa semenilor pe care nu-i mai judeci, ci îi înţelegi şi îi iubeşti aşa cum sunt.

Deci, am putea numim necazurile vieţii, sfinte necazuri şi sfinte dureri, sfinte suferinţe şi sfinte boli, pentru că ele ne apropie de Hristos şi prin ele înaintăm în viaţa duhovnicească.

construimcatedrala.ro