• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Ortodoxia între Tradiţie şi modernitate ( Zürich, 16 mai 2009)

Conferință susținută la Ökumenisches Forum für Glauben,  Zürich, 16 mai 2009, publicată cu titlul: "Orthodoxie zwischen Tradition und Moderne" în revista ”Religion und Gesellschaft in Ost und West” (RGOW) Nr. 10/2009, pp. 12-15 

Mai întâi aşi dori să mulţumesc pentru invitaţia de a participa la Adunarea generală anuală a Asociaţiei G 2 W – „Forul ecumenic pentru credinţă, religie şi societate în Est şi Vest” şi pentru tema propusă: „Ortodoxia între Tradiţie şi Modernitate”. Am primit invitaţia cu bucurie ca pe o cinste care mi se face, dar şi cu o anumită teamă de a nu dezamăgi distinsul auditoriu al acestei Adunări. Eu nu sunt un profesor de teologie care citeşte mult pentru a-şi pregăti cursurile sau pentru a scrie studii şi cărţi. De aceea, să nu vă aşteptaţi la o conferinţă doctorală, ci mai degrabă la împărtăşirea unor gânduri şi dureri care mă frământă în legătură cu tema aceasta. Chemarea mea de episcop este aceea de a sluji şi a învăţa poporul lui Dumnezeu nu atât din cărţile citite, cât mai ales din experienţa comuniunii personale cu Dumnezeu. Ca episcop mă simt responsabil nu numai de eparhia pe care Biserica de care aparţin mi-a încredinţat-o, ci de întreaga Biserică a lui Dumnezeu, deci de tot ceea ce se petrece în Biserica creştină.

 Paul Evdochimov exprimă responsabilitatea episcopului astfel: văzută pe plan orizontal, autoritatea episcopului se limitează la eparhia sa; pe plan vertical, el este episcopul întregii Biserici. Spun lucrul acesta pentru ca să subliniez că un episcop este prin însăşi natura ministerului său dator de a se pune în slujba Bisericii întregi, mai cu seamă când este vorba de unitatea ei sau de marile probleme ale lumii creştine. La fel şi preotul şi credinciosul simplu, în virtutea botezului sunt responsabili, fiecare potrivit chemării sale, de tot ceea ce se întâmplă în organismul viu al Bisericii – Trupul Domnului. Desigur, fiecare membru al Bisericii: credincios, preot sau episcop îşi împlineşte chemarea la slujire şi responsabilitate în funcţie de angajarea sa conştientă în obştea Bisericii şi potrivit darului specific: unii excelează în rugăciune, alţii în asceză, alţii se investesc cu toată fiinţa în serviciul semenilor, alţii edifică Biserica prin înţelepciunea lor… „Darurile sunt diferite, dar este acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn”, zice Sf. Ap. Pavel (I Cor. 12, 4-5).

Trăind în Occident timp de 22 de ani, ştiu că Ortodoxia este privită de mulţi occidentali cu simpatie, îndeosebi pentru spiritualitatea ei sau pentru frumuseţea icoanelor. Cei mai mulţi însă o ignoră sau văd în ea o Biserică demodată, conservatoare, chiar retrogradă, anti-ecumenică şi anti-occidentală. La formarea unei astfel de imagini contribuie, din păcate, şi unii ortodocşi, care au o gândire de-a dreptul sectară, simplificatoare şi pur raţionalistă, cu totul contrară duhului ortodox, care este duhul echilibrului şi al măsurii, al nejudecării aproapelui chiar şi atunci când îi arăţi greşelile, precum şi al gândirii mistice… După aceştia Hristos a întemeiat o singură Biserică, iar aceasta este Biserica Ortodoxă. Toate celelalte Confesiuni creştine nu au harul mântuitor atâta timp cât stau în afara Bisericii Ortodoxe. Toţi eterodocşii sunt deci eretici. Chiar şi ortodocşii care au legături cu eterodocşii sunt bănuiţi de erezie.

Pe de altă parte, aceiaşi ortodocşi au o mentalitate specifică epocilor de controverse sau de războaie religioase, căci văd în toţi eterodocşii luptători împotriva Ortodoxiei. Unii cred chiar că există o coaliţie universală împotriva Bisericii Ortodoxe. Dirijată desigur de masonerie sau de cei ce încearcă să impună lumii o nouă religie, „New Age”!

Nu cred că cineva de la G W2 identifică Ortodoxia cu imaginea pe care o dau aceşti ortodocşi, chiar dacă adeseori în paginile revistei întâlnim critici, mai mult sau mai puţin obiective, la adresa unor realităţi din Biserica Ortodoxă sau a unor reprezentanţi ai ei.

Ţinând seama de contextul occidental în care ne aflăm, în care Ortodoxia este mai puţin cunoscută, vă rog să-mi îngăduiţi ca la început să prezint câteva din „Valorile fundamentale ale Ortodoxiei”, pentru ca apoi să mă refer la „Rolul Tradiţiei în Ortodoxie” şi să închei cu „Ortodoxia în faţa modernităţii”.

I. Valori fundamentale ale Ortodoxiei

1. Un Dumnezeu apropiat

Credinciosul ortodox trăieşte intimitatea sa cu Dumnezeu mai ales în cultul Bisericii, în ritualul bogat şi plin de simboluri, în cântarea liturgică vocală ca şi în toată atmosfera care se degajă din spaţiul sacru al bisericii împodobite cu fresce şi icoane, adevărată Biblie în imagini. Din momentul în care păşim într-o biserică ortodoxă avem sentimentul că intrăm într-o altă lume, că intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu care este „comuniunea sfinţilor” şi facem deja o experienţă mistică: ne simţim aproape de Dumnezeu şi ocrotiţi de sfinţii Săi care ne înconjoară din toate părţile.

Maica Domnului „Platytera” cu Pruncul Iisus de pe absida altarului ne primeşte cu braţele deschise; Mântuitorul Iisus Hristos Pantocratorul (Atotţiitorul), ne binecuvântează de pe cupola bisericii; sfinţii, în rugăciune şi procesiune spre Sfântul Altar, ne invită să ne îndreptăm spre „locul inimii” sau să ne „coborâm mintea în inimă” căci aceasta este „sfânta sfintelor”, „tronul lui Dumnezeu”. Frescele de pe pereţii bisericii, cu scene din viaţa Mântuitorului, actualizează vizual evenimentele majore din istoria mântuirii şi ne fac părtaşi la ele prin credinţă.

De asemenea, arhitectura bisericii cu formele ei rotunjite ca şi Liturghia îngerească de pe cupolă reprezintă „cerul care coboară”, pe îngerii care slujesc împreună cu noi: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi, întreit sfântă cântare aducem” spunem în imnul „Heruvic” al Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Sau „Acum puterile cereşti împreună cu noi slujesc, că iată intră Împăratul Slavei…” în imnul „Heruvic” al Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Totul într-o biserică ortodoxă este orientat spre rugăciune, totul serveşte rugăciunea, interiorizarea, contemplaţia. Astfel Dumnezeu se face apropiat omului, se lasă gustat în Sf. Împărtăşanie, auzit în Cuvântul Evangheliei, văzut, pipăit şi sărutat în icoană, mirosit în fumul de tămâie, simbol al rugăciunii care se îndreaptă spre El: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalm 140, 2).

Credinciosul ortodox integrat în Tradiţia liturgică a Bisericii ştie că Biserica prin rugăciunea ei sfinţeşte nu numai viaţa oamenilor ci şi natura înconjurătoare. De aceea apelează la rugăciunea preotului pentru binecuvântarea casei, a animalelor, a semănăturilor şi a roadelor pământului… Astfel Dumnezeu este prezent pretutindeni cu binecuvântarea Sa şi simţit ca atare de credincios.

Pentru că Ortodoxia mijloceşte omului un Dumnezeu atât de apropiat, de uman şi pentru că totul în ea este pe potriva omului, după măsura lui – care însă este măsura lui Dumnezeu Însuşi făcut om – marii ei trăitori au afirmat că „Ortodoxia este firea omului” chemată la îndumnezeire, adică la unirea totală cu Dumnezeu prin energiile divine.

Tocmai distincţia inefabilă în Dumnezeu între natura divină, transcendentă şi incognoscibilă, şi energiile divine necreate (harul şi toate lucrările lui Dumnezeu în creaţie) care ne unesc cu Dumnezeu şi ne îndumnezeiesc, ne ajută să înţelegem cum Dumnezeu poate fi, în acelaşi timp transcendent şi imanent, dincolo de tot ceea ce există şi totuşi prezent şi apropiat de om şi de creaţia Sa fără să se confunde cu ea ca în panteism.

2. Un creştinism liturgic şi mistic

Toată lumea este de acord că Ortodoxia excelează prin spiritualitatea ei, adică prin tezaurul de credinţă şi de viaţă duhovnicească, liturgică şi mistică. Biserica Ortodoxă este cu deosebire o Biserică a rugăciunii şi slujirii liturgice. Secole de-a rândul, sub stăpânirea turcă şi apoi comunistă, ea a supravieţuit graţie slujirii sale liturgice. Ortodoxia are conştiinţa că Dumnezeu realizează mântuirea oamenilor prin Tainele şi rugăciunea Bisericii prin care se continuă şi se actualizează neîncetat Întruparea Domnului şi toate actele Sale mântuitoare. Credinţa se trăieşte şi se exprimă deci în Tainele şi cultul Bisericii. Sf. Ciprian al Cartaginei (sec. III) zice chiar că în afara Bisericii nu este mântuire.

De aceea, Teologia Ortodoxă, ca funcţie a Bisericii, este fundamental o teologie a experienţei; ea se înrădăcinează şi se inspiră constant din viaţa liturgică a Bisericii. Dintru început s-a impus în Biserică principiul „Lex orandi, lex credendi” – Regula rugăciunii este regula credinţei. Deja în sec. II, Sf. Irineu al Lyonului spunea: „Credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă credinţa” (Adv. Haer. IV, 18). Evagrie Ponticul (sec. IV) identifică pe teolog cu cel ce se roagă. „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog” (Despre rugăciune, 61). A te ruga cu adevărat înseamnă a angaja în rugăciune întreaga fiinţă: trupul, sufletul şi duhul. Rugăciunea adevărată sau curată de care vorbesc toţi Părinţii ascetici este o rugăciune a minţii unită cu inima. Ea este ferită de ispita de a se reduce la intelect (minte), cât şi de ispita sentimentalismului, pentru că, după aceiaşi Părinţi, intelectul (mintea) nu este decât o energie a inimii, iar sentimentalismul dispare acolo unde rugăciunea are un conţinut profund teologic. Să amintim aici că Biserica a preluat în cultul ei toate dogmele proclamate de Sinoadele ecumenice.

În consecinţă, rugăciunea se adresează inimii ca centru al tuturor puterilor psiho-fizice ale persoanei pe care le restaurează în unitatea lor ontologică cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie. Pentru credinciosul rugător cu adevărat, semenii săi în umanitate nu mai sunt doar indivizi separaţi, ci persoane în comuniune pe care el le resimte ca pe propriile mădulare. „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”, zice Sf. Ap. Pavel (I Cor. 12, 27). Creaţia însăşi se recapitulează în inima omului, care este, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii un microcosmos.

Desigur că marea rugăciune a Bisericii, rugăciunea care constituie Biserica este Euharistia săvârşită în cadrul Dumnezeieştii Liturghii. Liturghia este trăită de credincioşii ortodocşi ca „cerul pe pământ”, Dumnezeu care coboară, simbolizat de Iisus Hristos Pantocratorul şi de Liturghia cerească de pe cupola bisericii şi prezent real în darurile euharistice care sunt Trupul şi Sângele Domnului. Teologul şi filozoful grec Christos Yannaras spune despre Liturghia şi cultul Bisericii că sunt expresia cea mai înaltă a creaţiei umane, a tot ceea ce omul a putut crea mai frumos pentru cultivarea sa. Într-adevăr, nimic nu cultivă mai mult pe om ca rugăciunea şi cultul Bisericii.

Fiind mistică, Ortodoxia are un mare respect faţă de mister (taină) pe care nu încearcă să-l explice raţional, căci l-ar deforma sau chiar desfiinţa, ci lasă misterul să se reveleze el însuşi în actul adorării, al contemplaţiei. Misterul este deci obiect de credinţă şi de adoraţie, nu de speculaţie intelectuală. Credinţa însăşi înseamnă „crucificarea raţiunii” şi acceptarea smerită a Tainei. Într-o lume super intelectuală, ca lumea noastră care a desfiinţat misterul şi nu mai crede în nimic pentru că nu poate să-şi „crucifice raţiunea”, spiritualitatea ortodoxă, mistică prin excelenţă, mi se pare extrem de importantă, chiar salvatoare. Pentru că omul nu poate trăi fără credinţă, fără mister. Dovadă este căutarea misterului în religiile extrem-orientale de către mulţi creştini astăzi. Tocmai din respect faţă de mister, Părinţii Bisericii s-au ferit de a cădea în ispita conceptualizării credinţei. Pe de o parte, pentru că orice expresie raţională despre Dumnezeu este prin ea însăşi o limitare, ca tot ceea ce este omenesc, pe de alta, pentru că dogmele pot fi interpretate diferit în contexte culturale diferite. Istoria ne stă mărturie cum unele hotărâri dogmatice ale celor şapte Sinoade ecumenice, formulate pentru combaterea diferitelor erezii, au dat naştere la schisme şi interpretări greşite de care Biserica suferă până astăzi.

3. Un creştinism ascetic

Spiritualitatea ortodoxă are ca notă dominantă asceza, lupta împotriva patimilor prin rugăciune, post alimentar, abstinenţă, sobrietate în toate, renunţarea la voia proprie şi ascultarea de un duhovnic. Toate acestea în vederea dobândirii dragostei prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Între marii sfinţi ai Bisericii se numără şi aşa numiţii Părinţi ascetici care ne-au lăsat o serie de scrieri referitoare la viaţa duhovnicească, la felul în care omul se poate curăţi, lumina şi desăvârşi. O parte din aceste scrieri au fost adunate în faimoasa colecţie intitulată „Filocalia” (literal: iubire de frumuseţe) a Sf. Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în 1872.

Astăzi Filocalia este tradusă şi publicată în numeroase limbi. Părinţii ascetici ai Bisericii se dovedesc a fi mari cunoscători ai sufletului omenesc pornind de la experienţa proprie a luptei împotriva demonilor şi a patimilor care întunecă şi pervertesc mintea, împietresc inima, slăbesc voinţa şi ruinează trupul, închizându-l pe om într-un univers în care nu poate pătrunde iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor. Ei se dovedesc, de asemenea, a fi foarte realişti în judecata lor cu privire la patimi şi la asceza, uneori extrem de dură, necesară în lupta împotriva acestora. Totuşi Părinţii ştiu prea bine că mântuirea este darul gratuit al lui Dumnezeu şi că, în cele din urmă, „totul este har”. Dar ei ştiu, de asemenea, că harul pretinde colaborarea omului, efortul său propriu de angajare în credinţă şi în sfinţirea vieţii. „Căci, voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră” (I Tes. 4, 3). Cu alte cuvinte, „harul se plăteşte” (Bonhöffer). Lucrul aceasta este exprimat în maxima: „Dă sângele ca să primeşti Duhul”, sentinţă inspirată nu numai din experienţa proprie ci şi din Sfânta Scriptură. Căci ce a fost viaţa Domnului dacă nu o jertfă continuă pentru răscumpărarea păcatelor lumii. Jertfă unică şi mântuitoare la care s-au asociat proorocii, Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, Apostolii… şi toţi martirii şi sfinţii Bisericii. De aceea, Mântuitorul a zis: „Din zilele lui Ioan Botezătorul, până acum Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt 11, 12) iar Sf.Ap.Pavel ne încurajează: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit până la sânge…” (Evrei 12,4).

În Filocalie şi în alte scrieri ascetice găsim o descriere amănunţită a fiecărei patimi şi felul în care trebuie să ne luptăm pentru eliberarea de ea prin asceză şi prin cultivarea virtuţii contrare patimii respective. Pentru că patima paralizează voinţa spre bine şi ne reduce la sclavie (In. 8, 34), pe când virtutea întăreşte voinţa şi ne face să ne bucurăm de libertatea „fiilor lui Dumnezeu”. Desigur, la originea fiecărei patimi se află un duh rău care ne ispiteşte şi împotriva căruia trebuie să ne luptăm. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui , ci împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduh” (Efes 6, 12). Aceste „duhuri” lucrează prin simţurile omului şi ţintesc cu deosebire inima, locul în care se concentrează ca într-un focar întreaga noastră fiinţă cu toate puterile ei psiho-fizice. Locul, de asemenea, al harului baptismal, dar şi al „războiului nevăzut” împotriva duhurilor, pentru că „din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul...” şi tot păcatul „care spurcă pe om” (Mc. 7, 21-23). De aceea, toată atenţia noastră trebui îndreptată spre inimă, spre paza gândurilor rele care vor să intre în inimă. Căci tot păcatul începe printr-un gând rău, care dacă este acceptat întinează inima, se transformă în faptă, iar fapta rea repetată devine patimă.

Rugăciunea multă, continuă: „rugaţi-vă neîncetat” (I Tesal 5,17), însoţită de postul alimentar după tradiţia bisericească şi de o viaţă cumpătată în legătură permanentă cu Tainele Bisericii, ajută minţii să fie mereu vigilentă, să nu accepte gândurile rele şi să rămână într-o strânsă legătură cu inima. Să repetăm că mintea nu este decât o energie a inimii şi că ea nu poate opri mulţimea gândurilor care o stresează decât dacă prin rugăciune reuşeşte să coboare în inimă. Când mintea se uneşte astfel cu inima, omul se bucură de „pacea inimi”, de echilibrul sufletesc atât de necesar vieţii. Semnul că s-a ajuns la „pacea inimii” este „simţirea inimii”, care este totuna cu „simţirea lui Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticeii, sec. VI), a harului baptismal. (Contrariu „simţirii inimii” este împietrirea inimii sau inima insensibilă.) De acum harul poate lucra liber în viaţa omului. El umple inima de căldura iubirii care se resimte mai întâi în piept apoi în tot corpul. Este căldura iubirii faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de toată creaţia, căci în această stare inima şi-a redobândit unitatea ei ontologică cu toată creaţia. Totul trăieşte în inima curată, liberată de păcat şi de patimi! Credinciosul care a ajuns la pacea inimii, ca dar al lui Dumnezeu, este luminos, blând, bun, compătimitor, lesne iertător, echilibrat în toate. El înalţă rugăciune cu lacrimi pentru oameni, pentru dobitoace, pentru vrăşmaşii adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul… El se roagă să fie păzită toată creaţia şi iertată (Sf. Isaac Sirul).

Deşi cere multă nevoinţă, spiritualitatea ortodoxă este în cele din urmă o spiritualitate a luminii, a învierii, a comuniunii ca rezultat al lucrării Duhului Sfânt şi al angajării personale.

Să spunem şi aceea că postul alimentar şi în general asceza recomandată de Tradiţia ortodoxă este singurul răspuns care se poate da societăţii de consum în care trăim. „O dictatură fără dictator” (Andrea Riccardi) care nu poate fi biruită decât prin spiritul ascetic al creştinilor.

4. Un creştinism evanghelic

În general se crede că Biblia sau Cuvântul lui Dumnezeu este puţin prezentă în cultul Bisericii Ortodoxe şi, în general, în viaţa creştinului ortodox. Este adevărat că lecturile biblice, cu excepţia Psalmilor, sunt destul de puţine în cultul ortodox, deşi acesta este prin excelenţă de inspiraţie biblică. Am putea spune chiar că întreg cultul ortodox, de o bogăţie şi profunzime inegalabile, este o Biblie în imne şi rugăciuni. Credinciosul ortodox trăieşte deci Biblia în cultul şi spiritualitatea Bisericii. Deşi Biserica Ortodoxă recomandă citirea Cuvântului lui Dumnezeu de către fiecare credincios, totuşi interpretarea ei aparţine numai Bisericii.

Cine cunoaşte Ortodoxia „din interior” din experienţa trăirii ei îşi dă seama că duhul ei este duhul Evangheliei însuşi, adică duhul simplităţii, al smereniei, al ascultări, al pocăinţei neîncetate, al jertfei… Noul Testament ne prezintă viaţa creştină ca „urmare a lui Hristos” (Lc. 9, 23) sau „imitare a lui Hristos” (Lc. 11, 29; I Cor. 4, 10; 11, 1). În Occident, cartea „Imitatio Christi” a lui Thomas de Kempis (sec. XV) a jucat un mare rol în pietatea populara. În Răsărit, ortodocşii preferă să vorbească mai ales de „viaţa în Hristos” şi de „viaţa în Duhul Sfânt” pentru a sublinia caracterul ontologic al unirii cu Hristos, până la identificarea cu El. Nicolae Cabasila, un laic din sec. al XIV-lea, a scris cartea „Viaţa în Hristos” care s-a bucurat de acelaşi succes în Răsărit ca şi „Imitatio Christi” în Apus. Scopul vieţii în Hristos este acela de a deveni una cu Hristos, „un singur duh cu El” (cf. I Cor. 6, 17): „Mie a vieţui este Hristos şi a muri câştig” (Filip. 1, 21). Sau „Noi avem gândul lui Hristos” (I Cor. 2, 16) sau „Să aveţi în voi simţirea lui Hristos” (Filip. 2, 5). Acestea sunt expresii deosebit de dragi spiritualităţii ortodoxe.

„Viaţa în Hristos” nu este nici statică, nici afară de trup sau de societatea în care trăim. De altfel, Ortodoxia vede în om o unitate indestructibilă între trup, suflet şi duh. Omul întreg este chemat la sfinţenie: „Dumnezeul păcii însuşi să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi duhul vostru şi sufletul şi trupul…” (I Tesal 5, 23). De aceea, asceza şi celelalte mijloace de sfinţire privesc pe omul întreg ca şi mediul în care el trăieşte. Viaţa creştină este un proces continuu de creştere duhovnicească până la „statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes 4, 13). Ea începe la botezul nostru, prin care devenim mădulare ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii (I Cor. 12, 27; Efes 1 ,22-23) şi se desăvârşeşte treptat prin sinergia dintre harul Duhului Sfânt împărtăşit prin Sfintele Taine al Bisericii, îndeosebi prin Euharistie, şi efortul personal de sfinţire.

Sf. Ap. Pavel aseamănă viaţa creştină cu alergarea sportivilor pe stadion care se luptă să ia preţul. Ea se desfăşoară după reguli precise de conduită morală pe care le găsim în Sf. Scriptură, începând cu „Legea” de pe Sinai, adică cu cele 10 porunci - desăvârşite în „Predica de pe munte” - şi continuând cu nenumăratele îndemnuri şi mustrări ale proorocilor, ale Mântuitorului Însuşi şi ale Sfinţilor Apostoli. Toate aceste reguli de conduită morală îl ajută pe cel credincios să distingă între ceea ce este bine şi ceea ce este rău şi mai cu seamă să se ferească de păcat sau să se elibereze de el. Pentru că oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului (In. 8, 34), iar „plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23).

Pentru ortodocşi, Cuvântul lui Dumnezeu din Sf. Scriptură are o valoare mereu actuală, el nu îmbătrâneşte şi nu se demodează, chiar dacă unii oameni nu vor să-i recunoască acest caracter. Tocmai, de aceea, Ortodoxia nu face nici un compromis cu păcatul, deşi are cea mai mare înţelegere faţă de neputinţa omenească. Ea condamnă păcatul, dar nu pe păcătos. Scopul ei este să-l ajute pe păcătos să se vindece de păcat care este o adevărată boală sufletească. Cu cât credinciosul are o conştiinţă mai vie a păcatului, cu atât mai mult creşte în el pocăinţa şi smerenia, deci apropierea de Dumnezeu. O conştiinţă laxă care nu distinge clar între bine şi rău, între virtute şi păcat îndepărtează pe om nu numai de Dumnezeu, ci şi de propria sa natură şi implicit de comuniunea cu semenii săi.

Biserica nu va putea niciodată să se acomodeze cu „spiritul veacului”. Ea va fi întotdeauna în opoziţie cu spiritul acestei lumi marcate de păcat tocmai pentru a o putea ajuta să se mântuiască.

II. Ortodoxia şi tradiţia

Biserica Ortodoxă are conştiinţa că este Biserica lui Dumnezeu, „una, sfântă, sobornicească şi apostolică” şi, prin consecinţă, continuatoarea istorică a Bisericii nedespărţite din primul mileniu. Biserica se identifică cu Hristos, este „trupul lui Hristos”: Hristos este Capul, iar Biserica mădularele. Între Cap şi mădulare nu există nici cea mai mică separare, zice Sf. Iaon Gură de Aur. Ca atare, Biserica este de natură divino-umană.

„Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veac este acelaşi” (Evr 13, 8). În componenta sa divină, de care ţin învăţătura de credinţă şi preceptele morale care izvorăsc din ea, Biserica este neschimbabilă chiar dacă acestea pot fi explicitate şi aprofundate pentru mai buna lor înţelegere şi trăire. Omul însuşi are o componentă veşnică, fiind „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Chiar dacă condiţiile existenţei sale variază de-a lungul istoriei, necesităţile fundamentale ale vieţii rămân acelaşi: hrană, îmbrăcăminte, înmulţire, iar pe linie spirituală: tindere spre Dumnezeu, Prototipul său, prin rugăciune şi asceză, prin comuniunea cu semenii, prin respectul faţă de legile naturii şi cele religioase.

Ortodoxia este o Biserică a Tradiţiei în sensul că ea păstrează cu fidelitate tezaurul credinţei din primele secole creştine când s-a format cultul şi s-au definit, prin sinoadele ecumenice, adevărurile fundamentale ale Creştinismului. Tradiţia este de fapt viaţa însăşi a Bisericii, felul în care Biserica îl trăieşte pe Hristos şi se uneşte cu El prin Cuvântul Său, prin Icoană, prin Sfintele Taine şi ierurgii, prin cele şapte Laude zilnice, prin rugăciunea şi asceza personală şi prin slujirea semenilor, adică prin angajarea în societate.

De Sfânta Tradiţie ţin adevărurile de credinţă revelate în Sf. Scriptură, Mărturisirile de credinţă formulate de Biserică, hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice şi ale unor Sinoade locale. Toate acestea formează tezaurul de credinţă al Bisericii care nu poate fi schimbat, ci doar explicitat şi aprofundat. De asemenea, de Sfânta Tradiţie ţin şi normele de conduită morală ca expresie practică a credinţei sau ca traducere în viaţă a mărturisirii de credinţă. Căci o credinţă care nu dă naştere unui etos moral n-are nici o valoare.

Ortodoxia priveşte Scriptura însăşi ca parte a Sfintei Tradiţii. Atât Sf. Scriptură cât şi Sf. Tradiţie sunt izvoare ale revelaţiei divine. Ambele sunt normative, au forţă de lege. Tradiţia a dat naştere Scripturii şi tot ea interpretează Scriptura. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi izolat de contextul său eclezial, liturgic. Când un credincios citeşte Sf. Scriptură, o citeşte nu ca individ izolat, separat de mediul eclezial, ci tocmai în calitatea sa de mădular al organismului viu care este Biserica. Creştinul care are o conştiinţă eclezială reală, care a devenit el însuşi o fiinţă eclezială, eclezializează totul în jurul său: familia, societatea, mediul natural… Căci Biserica cuprinde în sine potenţial toată umanitatea şi tot cosmosul.

Desigur, trebuie să distingem între Tradiţia ca tezaurul de credinţă al Bisericii şi diferitele tradiţii liturgice, canonice, monahale, ca expresii practice ale credinţei. Acestea pot avea forme variate şi diferite de la o epocă la alta, dar conforme cu adevărul de credinţă revelat.

În ceea ce priveşte sacerdoţiul masculin, practica lui în Vechiul şi Noul Testament ca şi în Tradiţia milenară a Bisericii capătă valoare de adevăr de credinţă. Atât Biserica Ortodoxă cât şi Biserica Catolică nu văd în alegerea celor 12 apostoli şi a urmaşilor lor, toţi bărbaţi, ca Hristos Însuşi, unicul Preot, o acomodare la spiritul vremii, ci, dimpotrivă, o voinţă expresă pentru un sacerdoţiu masculin. Creştinismul a revoluţionat lumea tocmai pentru ca nu s-a acomodat spiritului ei. Într-o lume în care femeia nu avea nici un statut social, Biserica a tratat întotdeauna femeia ca fiind egală cu bărbatul, chiar dacă ea nu a fost chemată la slujirea preoţească. În Biserică sunt şi alte slujiri, tot atât de importante ca şi slujirea preoţească, la care sunt chemate şi femeile: slujirea diaconală (în primul mileniu au existat femei-diaconiţe hirotonite), catehetică… Să ne gândim numai la rolul femeii în transmiterea credinţei în familie ca şi în susţinerea Bisericii, mai ales în epocile de persecuţie religioasă.

În concluzie, Tradiţia reprezintă în Biserică elementul de continuitate şi de identitate cu trecutul şi viitorul. Ea ancorează Biserica în eternitate şi o fereşte de a se pierde în temporal sau de a se reduce la temporal. Ea dă Bisericii forţa de a transfigura timpul şi lumea.

III Ortodoxia în faţa modernităţii

Pentru mine modernitatea reprezintă lumea în evoluţia ei, în schimbarea ei permanentă. În acest sens, lumea este mereu moderă în raport cu trecutul. Între Tradiţia Bisericii ca element de continuitate istorică şi lumea în continuă schimbare există o tensiune creatoare dacă Biserica şi lumea nu se închid în sine ci cooperează. Desigur Biserica este chemată să mântuiască lumea, s-o sfinţească şi s-o transfigureze prin mărturia ei despre o altă viaţă care nu se închide în orizontul lumii acesteia, ci se deschide spre veşnicie . Oamenii au nevoie de exemple vii, de creştini care trăiesc cu adevărat viaţa cea nouă oferită lumii de Hristos, dovedind astfel că „Creştinismul nu este o religie în serie cu celelalte religii, că el nu este nici măcar o religie, ci mai degrabă criza tuturor religiilor” (Olivier Clément). Într-adevăr creştinismul nu este religie adică o sumă de precepte, ci o nouă viaţă. Când mărturia Bisericii în lume slăbeşte, lumea se secularizează, se înstrăinează de Biserică. Astăzi trăim un proces de secularizare nemaiîntâlnit în istoria Bisericii pentru că creştinismul şi-a pierdut în mare parte forţa mărturiei şi se confundă aproape cu lumea.

În ce măsură Biserica Ortodoxă face faţă procesului de secularizare este greu de spus. Din păcate, foarte mulţi ortodocşi, din cauza viziunii lor triumfaliste despre Ortodoxie, nu pot vedea cât de mult Biserica Ortodoxă însăşi, nu numai celelalte Biserici, este cuprinsă de spiritul secularizării. De pildă, în România, ţară cu 87% ortodocşi, cu toate că la ultimele două recensăminte (1992 şi 2002) numai 0,1 % din populaţie s-a declarat atee, totuşi frecvenţa duminicală la Liturghie nu depăşeşte 5% la oraşe şi 15 - 20 % la sate. Nu cred că lucrurile stau altfel în celelalte ţări majoritar ortodoxe. Aşadar majoritatea ortodocşilor sunt doar creştini nominali, chiar dacă toţi, în virtutea tradiţiei, îşi botează copii, se cunună sau îşi îngroapă morţii religios. Un mare duhovnic român zice: „cei mai mulţi oameni trăiesc social în religie, nu religios în societate ” (Arhim. Teofil, Mânăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus).

Dar ceea ce este şi mai grav este faptul că „duhul veacului” a pătruns şi printre slujitorii Bisericii şi chiar şi printre monahi, care sunt cei dintâi chemaţi să dea mărturie vie despre credinţa lor. Şcolile teologice înseşi, în multe privinţe, nu se deosebesc de şcolile laice. Învăţământul este scolastic şi puţin duhovnicesc, aşa încât nu-i capabil să formeze cu adevărat preoţi de vocaţie, devotaţi misiunii lor. Ceea ce nu înseamnă că nu există şi preoţi de vocaţie. Dar aceştia s-au format mai degrabă în preajma unor duhovnici mari, decât pe băncile Teologiei. Învăţământul religios din Şcolile publice nu dă nici el rezultatele aşteptate pentru că nu există o conlucrare reală între Şcoală şi Biserică. Cunoştinţele religioase primite în Şcoală nu-l angajează pe elev în credinţă dacă nu intervine Biserica printr-o misiune profund duhovnicească. În ce priveşte Biserica Ortodoxă în România, mai multe programe de colaborare între Şcoală şi Biserică dătătoare de speranţă au fost iniţiate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Trebuie însă să recunoaştem că datorită istoriei sale nefaste, Ortodoxia şi-a pierdut în mare parte spiritul misiunii în afara locaşului de cult. Misiunea ei se reduce cel mai adeseori la săvârşirea slujbelor divine. Este adevărat că slujbele Bisericii sunt prin excelenţă catehetice şi că orice cateheză trebuie să înceapă şi să se desăvârşească tocmai prin trăirea şi aprofundarea lor. De la începutul Bisericii, cateheza a fost o cateheză mistagogică, a „explicat” credinţa pornind de la cultul creştin. Pentru că nimeni nu se poate forma duhovniceşte în afara Bisericii, fără participarea regulată la slujbele ei. Secole de-a rândul, în cele mai multe Biserici Ortodoxe locale, credinţa s-a transmis numai prin participarea la slujbele Bisericii săvârşite într-o limbă neînţeleasă de cei mai mulţi. Pentru cei din vechime important era nu atât înţelegerea raţională cât înţelegerea duhovnicească, superioară celei raţionale.

Omul modern însă, raţional prin excelenţă, vrea să înţeleagă mai întâi pentru ca să facă o experienţă duhovnicească . Iar Biserica are datoria să-i vină în întâmpinare şi să-i faciliteze accesul la înţelegerea slujbelor, în primul rând, prin folosirea în cult a limbilor verniculare, înţelese de credincioşi. Apoi, printr-o cateheză liturgică permanentă pentru ca credinciosul să participe la slujbe în modul cel mai conştient. Tocmai de aceea, astăzi se resimte nevoia ca Liturghia euharistică să fie mai explicită, prin revenirea la practica slujirii ei din primele secole când canonul euharistic se citea cu voce tare. Numai astfel credincioşii vor înţelege conţinutul Liturghiei şi vor putea să pecetluiască cu „Amin”-ul lor sfinţirea Darurilor euharistice. De asemenea trebuie să se revină la practica împărtăşirii regulate, dacă nu există păcate grave care-l despart pe credincios de comuniunea Bisericii. Altfel Liturghia este privată de sensul ei profund de Jertfă şi de Cină. La fel se pune problema calendarului care dezbină pe ortodocşii înşişi în privinţa sărbătorilor cu dată fixă ! Toate acestea cer o înnoire liturgică pe care, din păcate, nici-o Biserică Ortodoxă locală nu este pregătită să o întreprindă de frica de schisme în interiorul ei.

Eu cred că astfel de schisme sunt generate tocmai din lipsa de cateheză care face ca credincioşii să se ataşeze în mod exagerat de forme în detrimentul conţinutului. „Litera ucide, iar duhul face viu”!

O altă problemă majoră în legătură cu cultul, care reprezintă inima Ortodoxiei, este pericolul formalismului şi festivismului. Este adevărat că frumuseţea cultului constă în ritualul bogat şi plin de simboluri care însă trebuie să conducă la interiorizarea lui şi nu la împrăştierea atenţiei în cele exterioare. Un slujitor trebuie să interiorizeze, el mai întâi, orice rugăciune şi orice gest liturgic, îngrijindu-se totodată ca şi credincioşii să poată face acelaşi lucru. Altfel rugăciunea nu hrăneşte şi nu edifică.

Este lucru îmbucurător că Biserica are astăzi posibilitatea să folosească în misiunea ei mijloacele mass-media. În România, Biserica Ortodoxă are, prin osteneala deosebită a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, propriul ei post de radio şi de televiziune ca şi un cotidian creştin. Emisiunile acestor posturi au o audienţă foarte mare şi sunt urmărite cu mult interes de credincioşi. Totuşi misiunea personală a preotului nu poate fi înlocuită prin nici-un alt mijloc.

Din fericire, Biserica Ortodoxă nu se confruntă cu criza de vocaţii preoţeşti. Numai că , aşa cum am spus, educaţia teologică şi duhovnicească în Şcolile teologice este cu totul necorespunzătoare, în sensul că acestea nu formează preoţi cu spirit de misiune şi duhovnici, ci mai degrabă specialişti în teologie. Dar nu în teologia ca „ştiinţă ”a rugăciunii şi a evlaviei , proprie Ortodoxiei, ci ca ştiinţă abstractă, confesională. La alegerea cu doi ani în urmă a noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, foarte mulţi şi-au exprimat convingerea că numai un mare teolog ca Preafericitul Părinte Daniel poate să readucă învăţământul teologic în România pe linia sa tradiţională.

Dar pe lângă înnoirea învăţământului teologic în România avem nevoie şi de o adevărată reformă a structurilor administrative ale Bisericii pentru a oferi episcopului posibilitatea de a avea o legătură duhovnicească normală cu preoţii săi. În structurile actuale, cu eparhii care numără între 300 şi 1200 de parohii, episcopul este nevoit să-şi concentreze activitatea pe administraţie şi pe lucrări de construcţii de biserici sau de aşezăminte sociale care oricât de importante ar fi nu trebuie să primeze în viaţa unui episcop. Acaparat de administraţie şi de tot felul de lucrări gospodăreşti, episcopul nu mai are nici timpul, nici dispoziţia sufletească pentru o legătură duhovnicească, decât cel mult sporadică, cu preoţii săi. El nu poate urmări decât prin intermediari, şi numai acolo unde apar probleme, activitatea preoţilor care se simt abandonaţi de propriul lor Părinte.

De aceea cei mai mulţi preoţi văd în episcopul lor un şef sau un stăpân de care este bine să te ascunzi. Aşadar administraţia cu numeroasele ei probleme ca şi ispita slujirii arhiereşti împreunată cu multe onoruri pot compromite grav misiunea episcopului care trebuie să fie prin excelenţă duhovnicească. Cum trebuie să fie de altfel şi misiunea preotului. De aceea cred că o eparhie nu trebuie să aibă decât cel mult 100 de parohii, de care episcopul să se poată îngriji din toate punctele de vedere, dar în primul rând din punct de vedere duhovnicesc. Prezenţa regulată a episcopului în parohii, nu numai la hramuri şi festivităţi când totul este frumos, i-ar oferi posibilitatea să cunoască adevărata faţă a lucrurilor şi să intervină cu înţelepciune la corectarea multor lipsuri. Oricum credincioşii au un mare respect pentru episcopul lor pe care în situaţia actuală nu-l cunosc decât de la distanţă sau prin intermediul mass-mediei. Sunt nenumărate sate care n-au avut de zeci, dacă nu de sute de ani, pe episcopul locului în mijlocul lor, cel mult, poate, în ultima vreme, un episcop vicar. Or Biserica Ortodoxă este o Biserică episcopală şi nu prezbiteriană !

În ce priveşte relaţia Stat-Biserică, modelul tradiţional al „simfoniei”, care deşi n-a funcţionat niciodată în mod perfect, rămâne totuşi în viziunea ortodoxă cel mai de dorit. Aceasta şi pentru că Ortodoxia cu concepţia ei holistică (integratoare) nu separă în mod tranşant între lumea materială şi cea spirituală. Mântuirea priveşte nu numai sufletul omului, ci în egală măsură şi trupul ca şi lumea înconjurătoare, întreg universul care se concentrează şi se recapitulează în om. În fond toate instituţiile unei societăţi trebuie să servească omului în destinul său veşnic şi nu doar temporal, pentru că persoana umană nu poate fi redusă la dimensiunea sa temporală, adică la lumea aceasta. Ca instituţii publice, Statul şi Biserica sunt chemate să slujească omului, să se respecte reciproc, să nu se amestece în sferele lor specifice de activitate, dar să colaboreze în domeniile care privesc binele fiecărei persoane şi binele obştesc. Astăzi în ţările foste comuniste, Biserica Ortodoxă se bucură în multe privinţe de sprijinul Statului, după cum Biserica sprijină Statul prin contribuţia la educaţia morală a societăţii şi angajamentul ei social. În România,toate cultele religioase se bucură de acelaşi tratament din partea Statului. Ca autoritate morală, Biserica are datoria de se opune Statului când acesta nu respectă Constituţia ţării sau promovează legi care contravin principiilor evanghelice fundamentale sau dreptului natural, cum sunt liberalizarea avortului, a eutanasiei, a căsătoriei între parteneri de acelaşi sex, a prostituţiei… Există însă mereu pericolul ca Biserica să-şi slăbească sau chiar să-şi piardă libertatea în faţa Statului dacă este înfeudată acestuia din punct de vedere financiar. De aceea nu mi se pare deloc normal ca slujitorii Bisericii să fie remuneraţi de Stat. Cred că sistemul cel mai corect de finanţare a Bisericii este acela al contribuţiei directe a credincioşilor sau al impozitului religios, cum este cazul în multe ţări occidentale.

Fenomenul globalizării, specific lumii moderne, reprezintă pentru Biserica Ortodoxă o mare provocare, mai cu seamă că datorită istoriei sale dificile a rămas secole de-a rândul izolată de lumea exterioară . Trecerea bruscă de la o libertate foarte îngrădită, dar care îi asigura o oarecare protecţie şi linişte, la libertatea totală care i-a deschis posibilităţi nelimitate de manifestare şi acţiune a găsit Ortodoxia cu totul nepregătită pentru a face faţă fenomenului globalizării care se dezvoltă cu o viteză uimitoare. Până acum Biserica Ortodoxă n-a formulat un punct de vedere unitar cu privire la acest fenomen, care oricum e greu de apreciat sub toate aspectele lui. Diferitele Biserici locale au luat însă poziţie fermă în privinţa gravelor devieri, îndeosebi morale, cu care este asociat procesul globalizării: spiritul predominant materialist care stă la baza lui , negarea sau relativizarea credinţei, exagerarea până la pervertire a drepturilor şi libertăţilor omului, nesocotirea identităţilor şi tradiţiilor proprii, absenţa unor legi ferme care să protejeze persoana în viaţa ei intimă sau piaţa mondială de derapări grave ca cele din ultima vreme, precum şi mediul înconjurător etc.

Eu cred totuşi că pe lângă aceste aspecte negative care trebuie combătute cu cea mai mare fermitate, putem descoperi în fenomenul globalizării şi un spirit pozitiv şi anume acela al tinderii spre unitatea lumii care nu poate fi decât de la Dumnezeu. E un fel de încercare de revenire, desigur inconştient, la situaţia dinainte de Turnul Babel! Dar ca orice naştere, şi naşterea din nou a lumii spre unitatea ei nu se poate face ocolind durerile naşterii. Să nu uităm că extinderea Imperiului Roman acum două mii de ani cu a lui „pax romana” a fost tot o încercare de globalizare de care a profitat din plin creştinismul pentru răspândirea lui. În faţa procesului globalizării pe care nimeni nu-l poate opri, creştinii ar trebui să profite de părţile lui pozitive: libertatea de expresie şi libertatea de circulaţie pentru a-şi înmulţi misiunea, unindu-şi totodată forţele pentru a contracara efectele lui negative.

Efortul pentru unitatea creştină se înscrie pe aceeaşi linie. Mântuitorul Iisus Hristos s-a rugat ca toţi cei ce cred în El să fie una „pentru ca lumea să creadă”. Dezbinarea creştinilor este cea mai mare contra mărturie şi sminteală în faţa lumii care aşteaptă să vadă în ei întruparea iubirii lui Hristos, în care se manifestă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru oameni. Or noi instrumentalizăm iubirea, îi punem mereu condiţii, o transformăm chiar în armă de luptă împotriva celor ce nu cred ca noi. Ceea ce nu înseamnă că iubirea este oarbă şi acceptă totul, chiar şi erezia. Nu, iubirea este foarte lucidă, dar se coboară fără aroganţă la nivelul fiecăruia, se face una cu el şi încearcă să-l câştige pentru Hristos: „Tuturor toate m-am făcut ca măcar pe unii să-i mântuiesc”(I Cor 9, 20). Făcându-se una cu evreii sau cu păgânii, apostolul nu şi-a pierdut nicidecum propria-i identitate de creştin.

Se ştie că ortodocşii sunt reticenţi faţă de Mişcarea ecumenică. Această atitudine provine atât dintr-un spirit de autosuficienţă, pentru că mărturisesc plenitudinea adevărului, dar, mai ales, datorită atitudinii unor Biserici faţă de problemele morale cu care se confruntă lumea modernă: homosexualitate, avort, eutanasie, manipulări genetice… Într-adevăr lipsa de unitate creştină în privinţa acestor păcate grave care duc la degenerarea familiei şi la dispariţia lentă a creştinismului prin natalitate scăzută este iarăşi o contra-mărturie în faţa lumii necreştine, mult mai exigentă din punct de vedere moral. Aici trebuie să recunoaştem, de pildă,că deşi Biserica Ortodoxă condamnă ferm avortul şi practicile anticoncepţionale, totuşi realitatea din ţările majoritar ortodoxe este, din acest punct de vedere, mai gravă decât în multe alte ţări creştine. Noi ortodocşii trebuie să înţelegem că nu-i suficient să mărturisim doar plenitudinea adevărului, ci să trăim câtuşi de puţin adevărul pe care-l mărturisim. „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia cerurilor!”

Există, din păcate, în rândul ortodocşilor şi un anti-ecumenism virulent care nu poate fi înţeles decât ca boală spirituală, mai cu seamă că nici un ortodox angajat în Mişcarea ecumenică nu face compromisuri doctrinare care oricum n-ar fi acceptate de conştiinţa ortodoxă. De fapt, nimeni în Mişcarea ecumenică nu aşteaptă compromisuri de credinţă de la ceilalţi parteneri de dialog. Chiar dacă dialogul nu este întotdeauna uşor, pentru că toţi ţin la identitatea lor, totuşi dialogul rămâne singura cale de apropiere între creştini. Refuzul dialogului cu ceilalţi creştini şi chiar cu necreştinii este o lipsă de maturitate spirituală, dovada unei frici contrare duhului libertăţii în Hristos . Există o adevărată cultură a dialogului în toate domeniile vieţii care lipseşte din păcate celor obişnuiţi cu o gândire totalitară. De aici provin toate neînţelegerile între oameni.

În ce priveşte rugăciunea comună, după ritualul fiecărei Biserici, cred că ea este suflul însuşi şi inspiraţia oricărui dialog. Fără rugăciune şi fără smerenie, dialogul nu are nici o forţă lăuntrică, mărturisitoare şi nu conduce la nimic. Se înţelege că rugăciunea comună se poate face numai de creştinii care mărturisesc Sfânta Treime şi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi om întrucât rugăciunea se adresează Sf. Treimi şi Mântuitorului Hristos. Canoanele din secolul 4 care interzic rugăciunea cu ereticii se referă tocmai la cei care refuză Sf. Treime, adică Divinitatea lui Hristos sau a Sfântului Duh. Ori toate Bisericile istorice mărturisesc Sfânta Treime şi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om, mort şi înviat pentru mântuirea lumii.

O altă problemă cu care se confruntă Ortodoxia de mai multe decenii este aceea a Diasporei ortodoxe, tot mai numeroasă în ultimul timp. Ortodoxia este răspândită astăzi pe toate meridianele globului. În unele ţări ca Statele Unite, Franţa, Anglia, Australia, Germania, Austria, ea are deja o istorie venerabilă şi este bine organizată cu numeroase eparhii, cu mânăstiri şi şcoli teologice. În alte ţări ca Italia şi Spania, ea este de dată mai recentă, dar nu mai puţin importantă ca număr. Peste tot, Diaspora ortodoxă este organizată pe principii etnice, eparhiile ei aflându-se, în general, sub jurisdicţia Bisericilor - Mamă. Totuşi Patriarhia ecumenică, invocând un canon din secolul V (28 al Sinodului IV ecumenic), ridică pretenţii asupra întregii Diaspore, spre iritarea celorlalte Biserici locale.

Deşi sunt conştiente că viitorul Ortodoxiei în Diaspora este acela al constituirii de Biserici locale, autonome sau chiar autocefale, nici o Biserică - Mamă nu încurajează acest proces firesc căruia, în fond, nimeni nu-i poate sta împotrivă. Pentru că este vorba de o evoluţie naturală de integrare a credincioşilor în cultura spaţiului în care trăiesc. Este firesc ca ortodocşii din a doua, a treia sau a patra generaţie, să nu accepte pentru ei termenul de Diaspora. Ei sunt perfect integraţi în societatea în care trăiesc şi doresc să aibă Biserica lor, cu limba de cult a ţării respective, fără să nege totuşi originile lor etnice şi mai cu seamă tradiţiile Bisericii lor Mamă. Acest lucru este foarte evident la ortodocşii din Statele Unite şi din Franţa. În 1994, toţi episcopii ortodocşi din America au semnat un document comun cerând Bisericilor - Mamă să recunoască dorinţa credincioşilor de pe continentul nord-american de a se constitui într-o Biserică Ortodoxă unită. Se ştie că reacţia Patriarhiei ecumenice a fost foarte violentă, mergând până la suspendarea mitropolitului Iakovos. Este adevărat că la emigraţia veche s-a adăugat o emigraţie nouă, foarte numeroasă şi foarte ataşată de Bisericile de origine. Lucru firesc, care însă frânează procesul de organizare al Diasporei pe principiul canonic al teritorialităţii. Cred că modelul pe care-l oferă Biserica Ortodoxă Autocefală din America, organizată atât pe principiul teritorial cât şi pe cel etnic este cel mai indicat la ora actuală pentru dinamizarea misiunii ortodoxe şi mărturia ei unitară într-o lume secularizată.

În acest loc aş dori să subliniez faptul că peste tot, ortodocşii în Diaspora au fost primiţi cu bună voinţă de Bisericile majoritare. Sunt nenumărate locurile unde ortodocşii din lipsă de biserici proprii slujesc în biserici catolice sau protestante. De asemenea la ridicarea de locaşuri de cult ortodoxe s-au primit subvenţii importante din partea Bisericilor majoritare. Există în general o bună colaborare pe diverse planuri între ortodocşi şi ceilalţi creştini. Spre deosebire de ceea ce cred unii ortodocşi din ţările tradiţional ortodoxe, confraţii lor din Diaspora nu fac nici-un fel de compromis doctrinal – de altfel, nimeni nu le cere lucrul acesta - şi respectă Tradiţia Bisericii, uneori mai mult decât au făcut-o în ţara lor de origine.

Trebuie să spun şi aceea că Diaspora ortodoxă, ca şi problema acordării autonomiei şi autocefaliei, sunt singurele teme de pe agenda mult aşteptatului „Sfânt şi Mare Sinod Ortodox” care n-au găsit încă o rezolvare . Ele au fost discutate ultima dată la Chambésy în 1993! Cum se ştie, problema jurisdicţiilor canonice dezbină profund lumea ortodoxă. Aceasta şi datorită faptului că există o mare dificultate de comunicare la nivel panortodox, între Întâistătătorii Bisericilor autocefale. Patriarhul Ignatie al Antiohiei a subliniat mereu nevoia întâlnirii regulate a Conducătorilor de Biserici. Mai nou, Patriarhul Daniel a propus astfel de întâlniri la fiecare trei ani. Oricum tendinţa de fărâmiţare în autocefalii, după principii naţionale, nu este în spiritul ortodox tradiţional. Biserica Ortodoxă are nevoie de o restructurare fundamentală a sistemului ei de organizare şi funcţionare la nivel panortodox.

Concluzii

În loc de concluzii aş formula câteva deziderate comune Bisericilor Ortodoxe din Europa unită în ce priveşte Biserica şi Statul ca şi Biserica şi Societatea. Biserica Ortodoxă aşteaptă din partea UE asigurarea dreptului Bisericilor de a lua poziţie publică în Statele unde ea activează ca şi la nivel european, mai cu seamă în ce priveşte normele morale care stau la baza unei societăţi sănătoase. Aceasta înseamnă că relaţiile între Biserică şi Stat la nivel de State naţionale trebuie să rămână o problemă a Statelor respective. În această privinţă UE nu trebuie să se amestece în legislaţia naţională. Reglementările privind dreptul bisericesc, învăţământul religios, simbolurile religioase în Şcolile şi instituţiile publice, sprijinirea Bisericilor în diferitele domenii trebuie să fie făcute în conformitate cu Tradiţiile Statelor respective. Ţările care au deja un model de cooperare între Biserică şi Stat să-şi poată dezvolta în continuare, fără îngrădiri, acest model. Aici se includ, de asemenea, reglementările cu privire la sărbătorile bisericeşti sau la activităţile religioase publice. Din punct de vedere politic, atât în Statele membre, cât şi la nivel european, Bisericile trebuie acceptate ca parteneri de dialog în dezbaterea problemelor care privesc domeniul religios, ferindu-le de situaţia umilitoare de a-şi face singure lobby pe lângă oamenii politici.

Biserica Ortodoxă aşteaptă ca UE să aprecieze şi să protejeze identitatea religioasă a omului în Europa ca aspect fundamental al demnităţii umane.

Mitropolitul Serafim

 

construimcatedrala.ro