• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Cuvânt de învățătură la Duminica Slăbănogului (6 mai 2012)

Cuvânt de învățătură rostit la Sfânta Litughie săvârșită la parohia românească din Stuttgart, transmisă în direct de postul de televiziune ZDF

 Iubiţi credincioşi şi credincioase, iubiţi telespectatori,

Hristos a înviat !

Îngăduiţi-mi ca în cuvântul pe care doresc să vi-l pun la inimă, să mă opresc la trei momente din această Evanghelie, a slăbănogului de la lacul Betezda care în traducere înseamnă „Casa Milostivirii”.

 

1. Mai întâi, întrebarea lui Iisus: „Voieşti să te faci sănătos?” pare a fi de prisos. Căci cine nu vrea să fie sănătos! Totuşi Domnul pune această întrebare bolnavului, dar şi nouă, cu scopul de a ne atenţiona că recâştigarea sănătăţii ţine şi de voinţa omului, deşi vindecarea este un dar exclusiv al lui Dumnezeu. Un dar care cere însă şi colaborarea cu Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, ca şi ajutorul semenilor noştri. „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9). Întrebarea lui Iisus putea să declanşeze în sufletul bolnavului o avalanşă de nemulţumiri şi de critici, cum se întâmplă adeseori când oamenii nu sunt în stare să-şi asume suferinţa. Totuşi, fără să se plângă de starea sa şi fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu sau să judece pe semenii săi care nu l-au ajutat timp de 38 de ani, slăbănogul răspunde simplu, dar, fără îndoială, cu durere în suflet: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”. Bolnavul avea deci voinţa de a se face sănătos şi cu siguranţă şi credinţa, căci altfel n-ar fi aşteptat cu nădejdea însănătoşirii atâţia ani, dar nu avea omul care să-l ajute. De multe ori noi ne pierdem răbdarea în suferinţă şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Or răbdarea şi nădejdea fac parte şi ele din împreuna lucrare cu Dumnezeu în procesul vindecării. Răbdarea în suferinţă şi nădejdea în biruinţa ei ţin de credinţa că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, că El este mai aproape de noi când suferim şi că El le lucrează toate spre binele celor ce cred în El şi-L iubesc (cf. Romani 8, 28).

2. Al doilea moment care ne reţine atenţia este răspunsul bolnavului: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare…” Câtă suferinţă sufletească, pe lângă cea trupească, a putut să se acumuleze în acest om, timp de 38 de ani, văzându-se părăsit de toţi! Dar nu numai în acest om, ci şi în milioanele de oameni, fraţi şi semeni ai noştri, care sunt şi astăzi uitaţi de semenii lor?  Şi totuşi câtă suferinţă în lume ar putea fi uşurată dacă oamenii ar fi mai solidari, mai atenţi la nevoile semenilor lor când ştim că esenţa vieţii creştine este tocmai solidaritatea dintre oameni, întrajutorarea reciprocă. Rugăciunea, postul şi orice altă formă de asceză nu au alt scop decât omorârea egoismului din noi pentru ca inima să se deschidă cu dragoste spre semenii noştri. Căci dacă nu avem dragoste nu avem nimic. Suntem cei mai săraci, chiar dacă am poseda lumea întreagă! Şi fiindcă astăzi este atâta suferinţă în lume, pentru a încuraja angajarea Bisericii în slujirea semenilor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Sfântul Sinod al Bisericii noastre au declarat anul acesta ca „an al îngrijirii bolnavilor şi al semenilor aflaţi în suferinţă”. Suntem chemaţi cu toţii să ne aplecăm cu mai multă râvnă spre semenii noştri bolnavi sau în diferite lipsuri, ştiind că Mântuitorul Iisus Hristos se identifică cu cei bolnavi, cu cei flămânzi, cu cei însetaţi, cu cei din temniţă…, într-un cuvânt cu toţi cei care au nevoie de ajutorul semenilor lor (cf. Matei 25, 35-45). Or nimeni nu poate spune că nu are nevoie de ajutorul semenilor, căci omul este prin însăşi natura sa o fiinţă socială, o fiinţă care nu se poate realiza decât cu ajutorul celorlalţi.

Iar dacă totuşi ne aflăm şi noi în situaţia slăbănogului, când oamenii ne părăsesc, să fim încredinţaţi că Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, nu ne părăseşte niciodată, dacă noi înşine nu-L părăsim, dacă nu uităm că El este ascuns în inima noastră unde ne aşteaptă să intrăm prin rugăciune. Într-o cântare de la Vecernia acestei duminici melodul pune în gura Mântuitorului aceste cuvinte: „Eu pentru tine M-am făcut om; pentru tine M-am îmbrăcat cu trup, iar tu zici nu am om! Ridică-ţi patul tău şi umblă!” Şi mai departe: „Toate Îţi sunt cu putinţă, Sfinte, toate Te ascultă, toate Ţi se supun. Adu-Ţi aminte de noi toţi şi ne miluieşte, ca un iubitor de oameni”.

3. Al treilea moment sunt cuvintele Domnului: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Din aceste cuvinte înţelegem că boala şi suferinţa în general sunt o consecinţă a păcatelor. Totuşi sunt şi cazuri ca cel al orbului din naştere  despre care Iisus spune: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Problema suferinţei, care este universală şi de care se smintesc atâţia oameni, nu poate fi înţeleasă decât prin prisma credinţei. Dumnezeu n-a creat răul, nici moartea, care este expresia ultimă a răului, ci pe toate le-a făcut bune. Răul şi moartea sunt consecinţa păcatului primilor oameni şi al tuturor oamenilor până astăzi care prin libertatea dată de Dumnezeu se împotrivesc lui Dumnezeu şi ordinii pe care El a aşezat-o în creaţia Sa. Totuşi în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu preschimbă răul sub toate formele lui, ca şi moartea în biruinţă. Cine crede în Hristos şi se străduieşte să trăiască în El, împlinind poruncile Lui, acela biruie şi el tot răul, toată neputinţa, toată boala, inclusiv moartea care devine un Paşti, adică trecere la plenitudinea vieţii. În Iisus Hristos toate se transfigurează, toate se preschimbă în binecuvântare. Purtată cu credinţă şi nădejde, fără cârtire, suferinţa se poate adeveri ca o mare binecuvântare. Să nu ne temem de suferinţă, ci de păcatul care ne duce la suferinţă. Iar dacă am păcătuit şi pentru păcate suferim să alergăm la Hristos de la care vom primi prin rugăciune răbdare în purtarea crucii şi vindecare sufletească şi trupească.

Mitropolitul Serafim

Stuttgart, 6 Mai, 2012

(Live ZDF)

 

 

 

construimcatedrala.ro