• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Însemnătatea şi practica rugăciunii în Biserica Ortodoxă (11.05.2012)

München, mai 2013

Despre Biserica Ortodoxă se ştie că este o Biserică liturgică sau o Biserică rugătoare pentru că ea crede că harul mântuitor oferit lumii prin Jertfa de pe cruce şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos se împărtăşeşte Bisericii ca şi comunitate de credincioşi, precum şi fiecărui credincios integrat în Biserică, în primul rând şi înainte de toate prin rugăciune. Rugăciunea este cea mai tainică lucrare a omului credincios şi unitatea de măsură a vieţii sale duhovniceşti. Ea se ree şi unde este ascuns harul botezului, care aşteaptă colaborarea noastră pentru a se manifesta în plenitudine. Rugăciunea este, fără îndoială, expresia cea mai înaltă a dragostei faţă de Dumnezeu, aşa încât putem spune că îl iubim pe Dumnezeu atât cât ne rugăm.

 Într-o biserică ortodoxă: arhitectura, pictura, iconografia, cântarea vocală, ritualul slujbelor bogat în simboluri, totul este în aşa fel conceput ca să creeze o atmosferă de rugăciune, să ajute pe credincios să se interiorizeze, adică să facă experienţa unirii sale mistice cu Dumnezeu. Prin cultul Bisericii, adică prin Sfintele Taine şi ierurgii, ca şi prin cele şapte Laude zilnice, alcătuite din rugăciuni şi cântări (imne) de laudă, de mulţumire şi de cerere, Hristos Domnul este prezent în mijlocul credincioşilor prin cuvântul şi faptele Sale minunate, ca şi prin jertfa şi învierea Sa de care ne împărtăşim ascultând lecturile biblice şi primind ca hrană trupul şi sângele Său. Cu deosebire ritualul Liturghiei euharistice ni-L înfăţişează simbolic  pe Hristos în toate ipostazele vieţii Sale pământeşti. În Liturghie, devenim contemporani cu Hristos: îi ascultăm cuvântul din citirile biblice, îl contemplăm în icoană, îl simţim în odorul de bună mireasmă al fumului de tămâie şi stăm la masă împreună cu El, hrănindu-ne cu trupul şi sângele Său ca Apostolii la „Cina cea de Taină”. Prin rugăciunea Bisericii, continuată cu „rugăciunea de toată vremea”, adică cu rugăciunea săvârşită în orice loc şi cât mai des, intrăm în legătură vie cu Hristos Domnul şi, prin El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Astfel ne împărtăşim de viaţa lui Dumnezeu Însuşi care este comuniune de dragoste între cele trei Persoane divine. Rodul rugăciunii este tocmai dragostea lui Dumnezeu care se revarsă în inima noastră şi se împărtăşeşte semenilor. Credinciosul care se roagă cu adevărat este plin de iubire faţă de semenii săi şi faţă de toată creaţia care se concentrează în inima sa.

La rândul său, rugăciunea este primul rod sau expresia cea mai intimă a credinţei ca dar al lui Dumnezeu. Căci pentru a ne ruga trebuie mai întâi să credem în Dumnezeu, deşi se cunosc şi cazuri de oameni care s-au rugat tocmai pentru ca Dumnezeu să li se descopere că El există. Şi Dumnezeu li s-a descoperit! Ca şi credinţa, rugăciunea este resimţită de majoritatea oamenilor ca o nevoie universală. Este cunoscută expresia Fericitului Augustin: „ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi neliniştit este sufletul meu întru mine până ce nu se va odihni întru Tine”. Rugăciunea înseamnă deci odihna sufletului în Dumnezeu. Atunci ne întrebăm: există vreun om care nu tindă după pacea inimii sau odihna sufletului său?

În cele ce urmează vom încerca să prezentăm pe scurt cultul Bisericii Ortodoxe, rugăciunea particulară în practica ortodoxă şi câteva recomandări cu privire la rugăciune din Tradiţia duhovnicească a Ortodoxiei cunoscută prin caracterul ei mistic şi ascetic.

Cultul Bisericii Ortodoxe: Sfintele Taine şi Laudele bisericeşti

Cultul public al Bisericii Ortodoxe este extrem de bogat în citiri biblice, în rugăciuni şi imnuri prin care se aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, ca şi cereri pentru diferite trebuinţe şi pentru iertarea păcatelor. Cultul ortodox este în mare parte de origine monastică şi are un caracter, în acelaşi timp, profund penitenţial (de pocăinţă) şi profund resurecţional (de înviere sau de bucurie). Într’adevăr monahii au fost aceia care au încercat să trăiască maximalismul evanghelic după exemplul lui Hristos Cel sărac, feciorelnic şi ascultător până la moarte, devenind ei înşişi exemple pentru credincioşi. Monahii au excelat cu deosebire în rugăciune. Ei au făcut din recomandarea Sfântului Apostol Pavel: „rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) un ideal al vieţii. Aşa au apărut, sub influenţa monahismului, în cultul Bisericii pe lângă slujba celor şapte Taine în frunte cu Liturghia euharistică şi rugăciunea celor şapte Laude sau a ceasurilor, potrivit cuvântul Psalmistului David: „de şapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecăţile tale” (Psalm 118, 164).

Am spus mai sus că rugăciunea în cultul Bisericii Ortodoxe are un caracter profund penitenţial sau de pocăinţă pentru că păcatul este o realitate universală deosebit de dureroasă, însemnând alienare, îndepărtare sau despărţire de Dumnezeu,  izvorul binelui. Totuşi conştiinţa păcatului şi rugăciunea pentru iertarea lui nu-l paralizează pe credincios, nici nu-l aruncă în deznădejde, ci dimpotrivă trezeşte în el puteri noi de luptă împotriva păcatului şi de angajare pentru săvârşirea binelui. Durerea pentru păcat este transfigurată de puterea credinţei în biruinţa lui prin învierea lui Hristos. „Iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea…” , cântăm în fiecare duminică, sărbătorind învierea lui Hristos. Spiritualitatea ortodoxă este prin excelenţă o spiritualitate a bucuriei şi a învierii. Sfântul Serafim de Sarov (+1833), unul dintre cei mai mari asceţi din toată Tradiţia Bisericii Ortodoxe, saluta pe toţi vizitatorii săi care veneau cu miile să-i ceară sfatul şi rugăciunea cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat”.  

Sfintele Taine

Deşi numărul de şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Preoţia, Spovedania, Cununia şi Maslul s-a fixat mai târziu în istoria Bisericii sub influenţa scolasticii, Biserica Ortodoxă, ca şi Biserica Catolică, recunoaşte aceste şapte Taine ca fiind lucrările bisericeşti cele mai importante prin care se împărtăşeşte credincioşilor pentru credinţa lor harul mântuitor. Totuşi harul lui Dumnezeu nu se împărtăşeşte numai prin aceste Taine, ci şi prin celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii. De fapt Biserica însăşi este „Taina Tainelor” sau izvorul Tainelor. Dar ce este Biserica şi când se manifestă ea? -Vizibil, Biserica este comunitatea credincioşilor care se adună la rugăciune pentru a celebra Euharistia şi celelalte Taine. Invizibil sau tainic, Biserica este „trupul lui Hristos” (Efeseni 1, 22-23; Coloseni 1, 24) întru Care „locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9). Aceasta înseamnă că membrii Bisericii formează o unitate, un organism viu, asemănător trupului omenesc. Dar  „trupul lui Hristos” este şi Euharistia, căci pâinea şi vinul euharistic devin prin rugăciunea comunităţii trupul şi sângele lui Hristos. Aşadar Biserica şi Euharistia sunt realităţi mistice care se identifică şi se condiţionează reciproc. Biserica, în calitatea ei de comunitate a credincioşilor care cred în Hristos, săvârşeşte Euharistia, iar prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos,  credincioşii devin cu adevărat trupul lui Hristos sau Biserica lui Hristos. Fără Euharistie, Biserica nu se poate constitui ca trup al lui Hristos, ci rămâne doar o adunare oarecare. Sfântul Apostol Pavel spune: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” Şi de asemenea: „ … o pâine, un trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 12,27; 10.17).

Identificându-se cu Biserica, Euharistia este izvorul tuturor Tainelor. De aceea toate Tainele se săvârşesc în legătură cu Euharistia. Credincioşii Bisericii sunt chemaţi să participe activ prin cântarea comună la toate Liturghiile euharistice duminicale şi să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului. Cinstirea duminicii ca „ziua Domnului” şi „ziua Învierii” se face tocmai prin participarea la „Cina Domnului”. După canoanele Bisericii Ortodoxe, credinciosul care lipseşte fără motiv binecuvântat de la Sfânta Liturghie trei duminici la rând cade în nepăsare duhovnicească, lipsindu-se de harul întăritor al Sfintelor Taine. „Haina de nuntă” (Matei 22,11) cu care trebuie să participăm la Cina Domnului înseamnă împăcarea cu cei care ne-au supărat, rugăciunea înmulţită, înfrânarea conjugală (cf. I Corinteni 7, 5), ajunul euharistic… Dacă intervin păcate grave, „de moarte” (I Ioan 5, 16), credinciosul este dator să-şi cureţe conştiinţa prin Taina Spovedaniei înainte de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Adeseori la Spovedanie, preotul duhovnic dă un canon (epitimie) în funcţie de păcatele săvârşite. Acest canon care costă din rugăciuni, post, milostenie… nu este privit ca pedeapsă, ci, dimpotrivă, ca mijloc de îndreptare. Pe lângă scăderea drastică a participării credincioşilor la Liturghia euharistică duminicală, o altă mare problemă cu care se confruntă îndeosebi Biserica Ortodoxă Română este împărtăşirea rară a celor care participă regulat la Sfânta Liturghie. Aceasta este o rămăşiţă a unei practici foarte vechi care pretinde împărtăşirea doar de patru ori pe an (în cele patru mari posturi) şi leagă în mod exagerat împărtăşirea de spovedanie şi de postul de mai multe zile. Astfel din evlavie faţă de Sfintele Taine, credincioşii se simt nevrednici să se apropie des de împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului.

Laudele bisericeşti

Aşa precum numele îl sugerează, Laudele bisericeşti sunt slujbe care preamăresc pe Dumnezeu pentru binefacerile pe care le revarsă neîncetat asupra omului şi a creaţiei. Cele şapte Laude bisericeşti sunt concepute ca rugăciuni pentru sfinţirea timpului care se sfinţeşte tocmai prin lauda adusă lui Dumnezeu de către om ca şi coroană a creaţiei. În limbaj occidental, ele sunt desemnate ca „Liturghia ceasurilor”, pentru că sunt legate de anumite ceasuri ale zilei. Tradiţia veche a Bisericii vede în fiecare zi liturgică o icoană a veşniciei, începând cu creaţia lumii şi a omului, căderea în păcat, mântuirea prin Întruparea, Patimile, Moartea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sfârşitul lumii cu judecata de pe urmă şi viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu. Toate aceste evenimente majore din viaţa omenirii sunt „actualizate” în rugăciunea celor şapte Laude, compuse în principal din Psalmi şi alte citiri biblice, dar şi din canoane şi rugăciuni întru cinstirea sfinţilor pe care-i prăznuim în fiecare zi. Căci Dumnezeu se preamăreşte întru sfinţii Săi, pe care El Însuşi i-a preamărit cu darul sfinţeniei. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”, exclamă Psalmistul David (Psalm 67, 36). Laudele sfinţesc deci timpul zilei şi pregătesc pe credincios pentru Liturghia euharistică, trăită ca împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Cele şapte Laude sunt: Vecernia (slujba de seară cu care începe ziua liturgică), Pavecerniţa (slujba de după cină), Miezonoptica (slujba de la miezul nopţii), Utrenia cu ceasul I (ora 6, începutul zilei), Ceasul III (ora 9, întru amintirea Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor), Ceasul VI (ora 12, întru amintirea răstignirii pe cruce a Domnului ) şi Ceasul IX (ora 15, când Mântuitorul a murit pe cruce ). Laudele se săvârşesc cu regularitate în mânăstiri, în timp ce la parohii se face doar Vecernia şi Utrenia care pregătesc Liturghia euharistică.

Rugăciunea particulară şi câteva recomandări despre cum să ne rugăm

Nici un credincios nu poate spune: nu am nevoie de Biserică, Dumnezeu este pretutindeni, deci mă pot ruga oriunde. Aceasta este o gândire individualistă, egoistă, care ignoră că Dumnezeu Însuşi este comuniune de Persoane şi că omul nu se poate realiza pe sine decât în comuniune cu ceilalţi semeni ai săi. Nevoia de comuniune ţine de fiinţa omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu ne putem realiza ca persoane, după chipul Persoanelor divine, decât în măsura în care ne deschidem spre semenii noştri şi devenim treptat una cu ei. Biserica este tocmai spaţiul în care  exersăm, prin rugăciunea comună şi angajarea în slujirea oamenilor care au nevoie de ajutor, comuniunea cu semenii noştri şi dragostea care ne face pe toţi una. Numai în Biserică şi prin Biserică putem birui în noi egoismul care este expresia ultimă a păcatului. Marele teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae numeşte Biserica „laboratorul învierii”. În Biserică, prin Sfintele Taine şi rugăciunea comună, înviem mereu şi biruim egoismul care ne ţine ferecaţi în noi înşine şi ne conduce la moartea spirituală înainte de moartea fizică.

Rugăciunea particulară se inspiră şi este susţinută de rugăciunea Bisericii; ea este continuarea rugăciunii din Biserică şi se face în orice loc şi în orice vreme. Important este să ne rugăm cât mai mult şi cât mai bine. În acest sens, primii monahi recomandau repetarea deasă, cu atenţia cuvenită, a unor versete scurte din Sfânta Scriptură, îndeosebi din Psalmi, pentru ca mintea să fie mereu ocupată cu rugăciunea. Cu timpul, „rugăciunea de toată vremea” a devenit aşa numita „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, care este de asemenea de inspiraţie biblică (cf. Marcu 10, 47). Aici trebuie să subliniem faptul că Tradiţia duhovnicească a Ortodoxiei nu cunoaşte o spiritualitate a monahilor şi alta a laicilor. Atât monahii cât şi laicii sunt chemaţi să tindă spre aceleaşi culmi duhovniceşti care în termeni biblici sunt desăvârşirea sau asemănarea cu Dumnezeu. Când Hristos spune: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48), El se adresează tuturor oamenilor, indiferent de poziţia lor în societate sau în Biserică. Deşi căile de vieţuire sunt diferite pentru monahi şi pentru laici, totuşi ţinta este aceeaşi. Tot astfel şi în ce priveşte rugăciunea. Credincioşii laici, ca şi monahii, sunt chemaţi să se roage „neîncetat” (cf. I Tesaloniceni 5, 17). Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai lucrăm, ci dimpotrivă să facem din tot lucrul o rugăciune. „Orice faceţi, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu şi Tatălui” (Coloseni 3, 17). În România postbelică, câţiva monahi de la mânăstirea Antim din Bucureşti, au întemeiat Cenaclul „Rugul aprins” (cu referire la rugul din Sinai care ardea şi nu se consuma; cf. Exod 3, 2-5) care-şi propunea să răspândească îndeosebi printre intelectuali spiritualitatea isihastă cu accentul pus pe rugăciunea neîncetată. Rezultatele au fost surprinzătoare. Mulţi intelectuali angajaţi în societate au ajuns la rugăciunea neîncetată, adică la starea de rugăciune, care este o rugăciune dincolo de cuvinte. Din păcate, după instaurarea regimului comunist, Cenaclul a fost interzis, iar membrii săi activi au fost închişi.

Desigur la rugăciunea neîncetată sau la starea de rugăciune nu se ajunge uşor; ea este în cele din urmă un dar al lui Dumnezeu. Totuşi efortul credinciosului este absolut necesar. Părinţii cu experienţă în practica rugăciunii ne învaţă să ne rugăm dimineaţa şi seara, înainte şi după masă cu rugăciunile pe care le găsim în fiecare carte de rugăciuni, iar în restul timpului, la lucru, în călătorie, în orice loc şi în orice vreme să încercăm să rostim în gând, cât mai des, rugăciuni scurte, cum sunt: „Doamne miluieşte”, Doamne ajută-mă”, „Doamne vino degrab în ajutorul meu”, „Doamne nu mă părăsi pentru păcatele mele” sau rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” etc. Ni se recomandă de asemenea citirea regulată din Sfânta Scriptură, îndeosebi din Psaltire (carte care cuprinde cei 150 de Psalmi, împărţiţi în 20 de „catisme” sau stări, ca şi rugăciuni de pocăinţă) şi din Noul Testament.

Important este ca la rugăciune să ne concentrăm atenţia la cuvintele rostite sau gândite pentru ca mintea să nu se împrăştie în altă parte, ci să „coboare” în inimă. Orice rugăciune trebuie să tindă să devină o rugăciune a inimii, adică să angajeze inima pentru că în inimă se concentrează toată fiinţa noastră. Într’adevăr toate puterile fizice şi psihice, care sunt tot atâtea energii care străbat fiinţa umană, se recapitulează în inimă. Mintea însăşi este o energie a inimii. Ea nu se poate odihni sau linişti decât dacă „coboară” în inimă unde este locaşul ei propriu. De asemenea în inimă sălăşluieşte harul Duhului Sfânt de la botez. O rugăciune care se opreşte la nivelul minţii (al creerului) fără să angajeze inima, rămâne o rugăciune pur raţională, seacă, sterilă. Ea nu aduce bucurie şi pace în suflet, ci, mai degrabă oboseală şi plictiseală. Pentru ca mintea să coboare în inimă şi odată cu ea rugăciunea, trebuie să ne rugăm cu multă atenţie, cu evlavie şi cu smerenie, recunoscându-ne starea de păcătoşenie. Trebuie de asemenea să ne rugăm ca Dumnezeu Însuşi să ne dea darul rugăciunii. Căci rugăciunea adevărată este un dar al lui Dumnezeu.

Când ne rugăm bine sau cu o „rugăciune curată”, neîntinată de gânduri străine, ca şi cu multă umilinţă, atunci simţim în inimă căldura harului care se revarsă în piept şi în tot trupul. Ea se manifestă ca dragoste faţă de toţi oamenii şi de toată creaţia pe care-i simţim ca pe propriile mădulare. Acesta este semnul regăsirii unităţii ontologice a întregii creaţii care se concentrează ca întru-un focar în inima noastră. Numai în unitate desăvârşită cu toţi oamenii şi cu toată creaţia ne realizăm ca persoane după chipul Persoanelor divine. Altfel rămânem la starea de indivizi egoişti, plini de ei înşişi, care caută doar interesul propriu, ignorându-i pe ceilalţi sau chiar în detrimentul lor. Se înţelege că într-o astfel de stare omul nu va găsi niciodată odihna sufletului său. El va fi mereu nemulţumit de ceea ce are, ca şi de semenii săi, în care vede adeseori duşmani sau pe care-i face responsabili pentru nereuşitele sale.

Ne întrebăm totuşi de ce se ajunge atât de greu la „rugăciunea curată” care ne dă pacea inimii? -Pentru că suntem profund marcaţi de căderea în păcat care fărâmiţează neîncetat în noi unitatea lăuntrică a firii noastre. Inima noastră este permanent asaltată de gânduri şi dorinţe străine de natura ei care-i distrug unitatea. Să nu uităm că păcatul şi patima (păcatul repetat care devine obişnuinţă rea sau viciu) nu sunt naturale, adică nu ţin de natura creată de Dumnezeu. Dimpotrivă păcatul este tot ce poate fi mai nenatural, mai iraţional. Şi cu toate acestea noi suntem atât de obişnuiţi cu păcatul încât adeseori nu ne dăm seama de ceea ce aparţine naturii noastre şi de ceea ce o distruge. Cu alte cuvinte, nu avem o conştiinţă clară a păcatului şi păcătuim, de multe ori, fără să ne dăm seama. Or păcatul îşi face lucrarea sa. El este ca un cariu care roade permanent la unitatea fiinţei noastre lăuntrice şi reuşeşte treptat să o fărâmiţează. Lucrarea rugăciunii este tocmai inversă. Ea reface, cu ajutorul harului, unitatea naturii noastre care se concentrează în inimă. Lucrarea ei este însă extrem de anevoioasă tocmai pentru că mintea se împrăştie foarte uşor la lucrurile din lume. „Pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2,16), exercită asupra minţii o atracţie atât de mare, încât ea nu se poate concentra uşor la rugăciune sau, după rugăciune, se întoarce imediat la lucrurile din lume. Lucrarea rugăciunii înseamnă o mare asceză, un efort permanent până când mintea se detaşează, încetul cu încetul, de lucrurile exterioare şi se opreşte din împrăştierea ei pentru a se concentra numai la actul rugăciunii. Dar nu trebuie să renunţăm să ne rugăm, nici atunci când facem experienţa dureroasă a împrăştierii minţii în timpul rugăciunii. Căci rugându-ne regulat şi cât mai des, mintea se va obişnui cu rugăciunea şi va fi tot mai atentă la ceea ce face. Rugăciunea va câştiga astfel în calitate şi va deveni o rugăciune curată, netulburată de gânduri străine. Ea va „coborî” odată cu mintea în inimă şi va lucra la refacerea unităţii ei.

Pentru ca mintea să se poată ruga cât mai curat, adică cu atenţia concentrată în inimă, sunt necesare anumite condiţii. Mântuitorul ne spune: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11,25). Apoi El ne învaţă: „Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Şi tot El ne spune: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). Trebuie deci să ne rugăm cu credinţa că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră, chiar dacă n-o împlineşte după cum dorim noi. Nici-o rugăciune săvârşită cu credinţă şi cu smerenie nu se face în zadar. Apoi trebuie să iertăm pe semenii care ne-au greşit, pentru că ţinerea minte a răului dezvoltă în noi energii negative care ne împiedică să ne rugăm curat. De asemenea nu ne putem ruga în stare de stres sau de oboseală prea mare, căci nu vom reuşi să intrăm în cămara inimii. Rugăciunea cere atât liniştea exterioară cât şi liniştea interioară.

Pe lângă aceste condiţii, marii duhovnici insistă asupra importanţei postului alimentar şi a altor practici ascetice care favorizează practica rugăciunii. O maximă ascetică spune că nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin şi că Duhul Sfânt nu locuieşte în omul care caută plăcerea simţurilor. Cu cât ne înfrânăm mai mult de la mâncare şi băutură, cu atât mai uşor mintea coboară în inimă.  Ne înfrânarea de la mâncare şi băutură atrage mintea spre simţuri şi aprinde pofta trupească. În acest sens, Tradiţia ortodoxă recomandă postul alimentar în toate miercurile şi vinerile de peste an, precum şi în cele patru Posturi: Postul Paştilor (7 săptămâni), Postul Crăciunului (6 săptămâni), Postul Sfinţilor Apostoli (2-3 săptămâni) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (2 săptămâni). Postul poate fi total (ajun) sau parţial când se mănâncă vegetarian (legume şi fructe). Metaniile (aplecarea cu genunchii şi fruntea la pământ şi însemnarea cu semnul Sf. Cruci) şi închinăciunile (aplecarea doar cu mâna dreaptă şi însemnarea cu acelaşi semn), însoţite de „rugăciunea lui Iisus” sau de alte rugăciuni scurte sunt de asemenea practici care favorizează rugăciunea şi dezvoltă în noi smerenia. Monahii sunt ţinuţi să facă 300 de metanii pe zi şi 1000 de închinăciuni. Trebuie să spunem şi aceea că postul şi celelalte practici ascetice recomandate de Tradiţia ortodoxă nu au ca scop omorârea trupului, ci a păcatului şi a patimilor care lucrează prin trup. Asceza este o mare binecuvântare pentru sănătatea trupului. Numai cei ce o practică îşi dau seama de acest mare adevăr!

construimcatedrala.ro