• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Sfințenia și sfințirea (Drübeck, 18.03.2013)

prelegere susținută la Dialogul teologic între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Evanghelică din Germania (Theologischer Dialog zwischen der EKD und der Rumänischen Orthodoxen Kirche) intitulat ”Sfințenie și Sfințire” („Heiligkeit und Heiligung“), 18 Martie 2013

Mă bucur ca în numele delegației române să salut din toată inima delegația germană în frunte cu Domnul episcop Martin Schindehütte. Cei mai mulți dintre noi suntem familiari ai Dialogului teologic între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Evanghelică din Germania, alții participă pentru prima dată. Pentru toți acest dialog este o binecuvântare pentru care trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu. El este o binecuvântare și pentru Bisericile noastre pentru că teologia, din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe, este o funcție a Bisericii, contribuie la edificarea ei.

 

Mă bucur de asemenea că la această rundă vom dezbate o temă de spiritualitate, fundamentală pentru viața creștină și anume: Sfințenia și Sfințirea. Felul în care fiecare confesiune creștină înțelege Sfințenia și Sfințirea, determină viața practică a credincoșilor ei și deci specificul acelei confesiuni. În fond diferitele Tradiții creștine răspund, fiecare în felul ei, nevoii fundamentale a omului de mântuire și depășire de sine prin sfințirea sa. Este ceea ce vom constata și în cadrul acestui dialog din referate și discuții. Interesul nostru este de a cunoaște Tradițiile ortodoxă și evanghelică cu privire la Sfințenie și Sfințire și de a vedea în ce măsură ele pot fi complementare sau se pot inspira reciproc. Teologul evanghelic Jurgen Henkel, unul din cei mai profunzi cunoscători germani ai Bisericii Ortodoxe Române și ai Teologiei ortodoxe a prezentat și comentat cu multă finețe în lucrarea sa Eros și Ethos la Dumintru Stăniloae 2003 înțelegerea ortodoxă a îndumnezeirii și sfințeniei, a lui Theosis și practicii creștine pentru Teologia evanghelică.

Deși în program, la locul acesta, eu ar trebui doar să vă salut, totuși vă rog să-mi îngăduiți să fac o mică introducere în temă și să pun în relief câteva aspecte ale spiritualității ortodoxe mai puțin cunoscute de neortodocși, care pot fi înțelese sau interpretate în mod greșit.

1. Mai întâi aș spune că realitățile duhovnicești depășesc orice effort de sistematizare pentru că ele reprezintă lucrarea suverană și liberă a Duhului Sfânt care “suflă acolo unde vrea”. Duhul Sfânt sfințește pe om și creația după a lui iconomie, pe care noi n-o putem pătrunde, nici înțelege vreodată deplin, cu atât mai puțin sistematiza. Trebuie să ne ferim întotdeauna de sistematizări rigide. Pentru că: „litera ucide, iar duhul face viu” (I Corinteni 3, 6). Un mare teolog ortodox, Vladimir Lossky, zicea: Dacă ai construit un sistem, minează-l imediat ca să nu devii rob sistemului, căci Dumnezeu este dincolo de orice exprimare, de orice sistem. Din păcate, noi suntem adeseori robii propriilor noastre sisteme, propriilor noastre tradiții sau reprezentări despre Dumnezeu!

2. Când vorbim de “spiritualitate” înțelegem viața creștină în totalitatea ei, al cărui scop este sfințirea omului în unitatea lui ontologică de trup, suflet și duh (cf. I Tes 5, 23). Totuși ortodocșii preferă termenului de „spiritualitate” expresia „viață în Hristos” sau „viață în Duhul Sfânt” (viață duhovnicească). De asemenea  noi nu separăm Teologia de Spiritualitate, de Liturghie sau de Diaconie, ci vedem în acestea un tot organic, o expresie unitară a vieții în Hristos. De asemenea pentru noi noțiunile de: sfințire, desăvârșire sau îndumnezeire au același înțeles. Mai cu seamă conceptul de „îndumnezeire” poate trezi pentru neortodocși suspiciuni. Marele nostru teolog, Părintele Dumitru Stăniloae, ne lămurește că „îndumnezeirea nu este decât maxima umanizare a omului”. Căci în starea de păcat, omul trăiește sub umanitatea sa și împotriva ei.

3. Tradiția duhovnicească ortodoxă (spiritualitatea ortodoxă), deși profund marcată de monahism este totuși una pentru toți membrii Bisericii. Când Hristos, în Predica de pe Munte, zice: “Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este“ (Matei 5, 48), El se adresează tuturor, indiferent de starea pe care fiecare o are în Biserică: laic, cleric sau monah. De fapt monahii în Tradiția ortodoxă sunt tot laici, căci monahismul răsăritean n-a fost „clericalizat” ca și monahismul occidental. Totuși monahii, cu deosebire, au încercat să trăiască maximalismul evanghelic și au devenit prin aceasta exemple vii pentru laici. Așa se explică faptul că cele mai multe scrieri duhovnicești, după care se orientează viața credincioșilor, provin de la monahi. Din aceste scrieri ne dăm seama că autorii lor au fost cunoscători profunzi ai sufletului omenesc și că îndrumările lor nu se limitează la viața monahală, ci au un caracter general.

4. „Părinții ascetici”, cum îi numim în Tradiția ortodoxă, ne învață că omul și, împreună cu el, întreaga umanitate și întreg cosmosul se recapitulează în inimă. În inimă se concentrează ca într-un focar  toate puterile/energiile psihice și fizice care străbat ființa umană și întreg universul. Fiecare om este deci un microcosmos. Tot în inimă se ascunde și harul Botezului. Când toate aceste puteri/energii sunt în armonie, inima se bucură de pace, iar harul lucrează fără nici o piedică la sfințirea omului. În această stare, credinciosul face experiența vie a unității sale ontologice cu toată umanitatea și cu toată creația. El nu mai este separat de nimeni și de nimic; îi simte pe toți oamenii și toată creația ca propriile sale mădulare (vezi: Romani 12, 5; I Corinteni 6, 15; Efeseni 4, 25), iar inima sa arde de dragoste pentru toți și pentru tot ce există. Ea se manifestă în primul rând ca și compasiune pentru suferința semenilor și a creației. Acesta este semnul sfințeniei, dar exclusiv al harului care lucrează în inima credinciosului. Astfel Duhul Sfânt reface în credincios unitatea sa ontologică cu întreaga umanitate, pierdută prin păcat. Sfințirea constă deci în transformarea ontologică a omului, nu doar în simpla sa conformare cu preceptele morale.

5. Aceiași Părinți ascetici ne pun totuși în fața unei mari antinomii: ei spun, pe de o parte, că în viața noastră „totul este har” și că „harul este gratuit”; pe de alta, cer: „dă-ți sângele pentru a primi harul”. Omul duhovnicesc cunoaște din experiența proprie că viața în Hristos transcende logica umană și că credința înseamnă în fond răstignirea minții față de modul natural de a judeca lucrurile. Gândirea antinomică ține de actul însuși de credință, astfel încât afirmațiile de mai sus, deși contradictorii din punct de vedere logic, în planul credinței sunt la fel de adevărate. În favoarea fiecăreia putem aduce numeroase temeiuri biblice. Iată doar două: „În har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8, vezi și: Filipeni 2, 13 ;Matei 11, 12) și „În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit până la sânge” (Evrei 12, 4; vezi și Matei 7, 13).

Este necesară o mare înțelepciune duhovnicească pentru a ține mereu împreună aceste două adevăruri fundamentale, și anume că „totul este har” și că trebuie să ne dăm sângele pentru a primi harul. „Totul este har“ înseamnă că sfințirea este opera exclusivă a lui Dumnezeu, iar „Dă-ți sângele pentru ca să primești harul“ înseamnă participarea omului la opera lui Dumnezeu. Căci „Noi suntem în toate împreună lucrători cu Dumnezeu“ (I Corinteni 3, 9).

6. În Taina Botezului primim plinătatea harului și suntem deja sfinți. Totuși această sfințire baptismală se cere actualizată în viața de zi cu zi prin colaborarea cu harul Botezului care își înnoiește și înmulțește lucrarea prin participarea la Sf. Taine ale Bisericii, îndeosebi la Euharistie și prin efortul personal de despătimire și sfințire, adică prin asceză.  Harul ascuns în inimă nu se poate manifesta decât în măsura în care inima se purifică de tot ceea ce o ține străină de Dumnezeu și o face sensibilă la prezența Lui. Lucrul acesta este imposibil fără asceză, adică fără rugăciune, fără înfrânare de la mâncare și băutură și cumpătare în toate, fără efortul de a împlini întotdeauna binele și de a ne feri de păcat. Toți Părinții spun că asceza, până și în formele ei extreme, nu urmărește omorârea trupului, ci a patimilor. Asceza urmărește spiritualizarea trupului și a materiei, nu distrugerea lor. Aceiași Părinți spun că dacă omul nu devine duhovnicesc până în trupul său, va deveni carnal până în sufletul său.

7. Contrar spiritului modern care încearcă să minimalizeze păcatul până la negarea lui, Tradiția Răsăriteană are o concepție foarte realistă despre păcat în care vede tendința de autonomie a omului față de Dumnezeu și revoltă împotriva ordinii pusă de El în natura sa și în creație. Părinții privesc păcatul ca boală adânc înrădăcinată în firea omului care dacă nu este îngrijită duce la moarte sufletească și în cele din urmă la moarte veșnică. După cum știm, cuvântul „diabolos” în greacă desemnează pe cel care dezbină, desparte, distruge unitatea, seamănă tulburare. Păcatul, ca lucrare demonică, fărâmițează unitatea lăuntrică a omului, distruge armonia puterilor/energiilor ființei sale, falsifică relațiile umane, închide pe om în sine, îl izolează de Dumnezeu și de semeni. De aceea în starea de păcat, omul nu se poate bucura de pacea inimii.

Păcatul repetat devine patimă (obișnuință rea). Prin patimi omul își pierde libertatea și devine rob al păcatului. „Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului”, zice Domnul (Ioan 8, 34). Iar „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23) cu tot cortegiul de boli și suferințe care o precedă.

8. În virtutea unității ontologice a umanității, păcatul ca și virtutea au consecințe nu numai asupra persoanei, ci și asupra semenilor (familie, rudenii…) și în cele din urmă, asupra întregii umanități și a cosmosului. Există o legătură ca de la cauză la efect între păcat și boală sau suferință, ca și între virtute și sănătate. Păcatul slăbește natura umană, după cum virtutea o întărește, o însănătoșează. Așa putem înțelege și moștenirea genetică, diferitele boli ereditare (Deuteronom 5, 9-10). Dacă acestea sunt asumate cu ajutorul credinței, fără revoltă, ele se fac pricină de mântuire și sfințire. Pentru că suferința asumată prin credință trezește în om sentimentul pocăinței, iar pocăința îl sfințește. Toți Părinții spun că suferința acceptată cu bucurie și pusă pe seama păcatelor proprii, îl sfințește pe om mai mult decât orice asceză.

9. Fiindcă sfințirea este darul exclusiv al lui Dumnezeu care nu poate fi condiționat de nimic, Părinții ascetici nu dau vreo „metodă” de sfințire. Ei propun mai degrabă metode de despătimire, de luptă împotriva păcatului. Desigur că și despătimirea este, în cele din urmă, tot lucrarea harului sau darul lui Dumnezeu. Însă nimeni nu se poate despătimi fără asceză, fără angajare statornică în lupta cu păcatul. În procesul despătimirii, care durează toată viața, crește în noi conștiința păcatului și sentimentul pocăinței sau părerii de rău pentru păcatele săvârșite. Adică ne vedem tot mai păcătoși și simțim tot mai mult nevoia pocăinței. Pocăința este o mare virtute care ne ține în stare de smerenie, fără de care, zic Părinții, nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu. De aceea nici-un credincios nu poate spune atât cât trăiește că a atins măsura sfințeniei sau că face progrese în sfințirea sa. Dimpotrivă sfântul se ignoră pe sine, este conștient de păcatul său, iar ceea ce este bun în viața sa pune pe seama lui Dumnezeu. El se simte vinovat de tot răul din lume pe care-l ia asupra sa, ca și Hristos, pentru a-l ispăși prin rugăciunea și asceza sa.

10. Mai cu seamă monahii au conștiința că sunt chemați de Dumnezeu pentru a se sfinți pe ei înșiși pentru lume, prin pocăință și asceză. Căci nimic nu ajută mai mult lumii decât sfințirea personală! „Câștigă-ți pacea inimii și mii de oameni se vor mântui în jurul tău“, zice Sfântul Serafim de Sarov (+1833).

Monahul așadar fuge din lume și se retrage în pustie pentru a-i regăsi pe oameni în inima sa unde el intră și petrece prin mijlocirea rugăciunii. De la monahi, mai cu seamă, învățăm că rugăciunea adevărată este aceea care se face cu „mintea coborâtă în inimă” sau cu mintea unită cu inima. Tot ei ne spun că mintea (gr. „nous”) este o energie a inimii și că nu se poate opri din împrăștierea ei decât atunci când, prin rugăciune, coboară în inimă. O rugăciune care angajează doar mintea (intelectul) nu este o rugăciune deplină. Numai rugăciunea inimii îl pacifică și sfințește pe om.

construimcatedrala.ro