• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Provocările credinței (Nürnberg, 2013)

IPS Serafim în dialog cu Ovidiu Sechel. Interviu publicat în Revista Deisis a Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord, nr. 21 din 2013

OS: Înaltpreasfințite Părinte, vă mulțumim că ați acceptat invitația noastră și că ne-ați primit acasă la Dvs., aici la sediul Mitropoliei din Nürnberg. Tema interviului se intitulează „Provocările credinței”. În ambele sensuri. Atât provocările la adresa credinței, cât și provocările credinței la modul nostru de a trăi și a gândi.

IPS: Vă mulțumesc și eu pentru că ați venit aici la Nürnberg, unde în decursul anilor am avut numeroase întâlniri și evenimente ziditoare pentru credincioșii noștri. Nădăjduiesc ca și acest interviu să fie edificator pentru credincioșii care ne vor citi.

OS: Aș dori să deschid discuția noastră cu o întrebare de principiu. Ce să înțelegem prin cuvântul credință? De la începuturile omenirii există credință în diferite forme, de la credința în diferiți dumnezei, până la credința în tehnologie sau chiar în nimic.

 

IPS: Credința în Dumnezeu reprezintă o dimensiune fundamentală, ontologică a omului. Ea este tinderea naturală a omului după prototipul său, care este Dumnezeu. Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, a spus că omul este o ființă religioasă prin excelență, că religia este nota sa distinctivă în raport cu celelalte viețuitoare. Oricât am vrea să facem abstracție de religie, omul rămâne fundamental caracterizat de credință. Numai că dinamismul natural al credinței, ca tindere spre Dumnezeu, poate fi deturnat spre lumea creată și atunci vom crede în om, în știință, în tehnică... Desigur că nu este rău să crezi în om, adică să ai încredere în om și în capacitățile lui creatoare. Numai că oamenii și tot ceea ce ei crează nu ne pot împlini, nu pot astâmpăra setea după absolut sădită în ființa noastră. Lumea aceasta, cu toată frumusețea ei, nu ne poate oferi decât satisfacții trecătoare. De aceea, până la urmă, ne întoarcem tot la Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu nu poate fi înlocuit cu nimic. Oamenii de astăzi nu sunt neapărat necredincioși sau atei, ci mai degrabă indiferenți. Și aceasta pentru că mărturia celor credincioși este foarte slabă. Dacă și cei credincioși trăiesc aproape ca și cei necredincioși, atunci aceștia din urmă nu au nici-un exemplu de urmat. Pentru credință, omul are nevoie de exemple. Exemplele sunt molipsitoare! Așa a fost întotdeauna.

OS: Astăzi ne confruntăm cu o critică destul de dură și adeseori neargumentată la adresa Bisericii Ortodoxe Române, care lasă să se întrevadă mai ales o nemulțumire față de reprezentații oficiali ai credinței.

IPS:  Noi știm că credința creșină a întâmpinat mereu împotriviri. Dreptul Simeon a spus la aducerea Pruncului Iisus la Templu, că Acesta este pus spre ridicarea, dar și spre căderea multora și ca un semn care va stârni împotriviri. Istoria creștinismului este brăzdată de persecuții și împotriviri la adresa creștinilor.  Mai aproape de noi, cunoaștem cazul sistemului comunist, care a încercat să suprime credința din sufletele oamenilor, persecutând în primul rând pe slujitorii Bisericii, dar a pierit el însuși. Căci cine se ridică împotriva lui Dumnezeu, acela piere. Astăzi persecuțiile împotriva Bisericii sunt mai subtile și vin, mai ales, din mass-media care, pornind de la cazuri de infracțiuni sau căderi morale, unele reale, altele fabricate, ale unor slujitori, încearcă să arunce vina asupra Bisericii întregi, tocmai pentru a-i îndepărta pe credincioși de Biserică. Desigur sunt multe lipsuri și în Biserică. Ierarhii și preoții sunt și ei oamenii supuși păcatului. Să nu uităm că între cei 12 Apostoli a fost și un trădător, care din iubire de argint, l-a vândut pe Hristos. Cu toate acestea Hristos nu l-a îndepărtat din ceata Apostolilor, nici măcar nu l-a mustrat pentru că fura din ce se punea în punga comună. Pieirea i-a venit de la sine, adică de la faptele sale, nu printr-o pedeapsă din afară. Totuși nimeni nu judecă sau condamnă de-a valma pe Apostoli pentru că unul dintre ei l-a vândut pe Dascălul său. Dacă tot la 12 preoți este și un Iuda, nu ne mirăm că printre preoți sunt și mulți oameni nevrednici care trădează misiunea sfântă la care au fost chemați. Aceștia își vor lua cu siguranță plata!

În privința bunurilor materiale ale Bisericii și în primul rand a stării materiale a slujitorilor ei, Biserica nu are nimic de ascuns. Un preot nu câștigă mai mult decât un professor de școală cu care este asimilat ca pregătire. Dimpotrivă, cei mai mulți preoți, mai cu seamă, cei de la țară, nu-și pot realiza salarul la care au dreptul. Este adevărat și faptul că unii preoți din orașele mari, care au în parohie foarte mulți credincioși, nu contabilizează toți banii primiți. Ceea ce este un păcat. Pe aceștia i-aș pune în rândul lui Iuda. În rest, proprietățile pe care le-a redobândit Biserica, după căderea comunismului, acestea sunt folosite pentru opera socială. Să nu uităm că pretutindeni au fost create instituții bisericești de ajutorare a copiilor și bătrânilor sau a persoanelor cu o situație materială extremă. Desigur, în situația de sărăcie generală în care trăiesc românii, ajutorul din partea Bisericii nu înseamnă decât o picătură de apă într-un ocean de suferință și lipsuri. Adevărul este că Biserica nu absoarbe din bugetul statului român pentru salariații ei decât 0,2%. O sumă care în principiu n-ar trebui să scandalizeze pe nimeni. Oricum slujitorii Bisericii sunt chemați prin însăși misiunea lor să ducă o viață modestă, care să fie exemplu pentru credincioși, mai cu seamă în starea de criză economică în care ne găsim. Este într-adevăr scandalos ca un slujitor al lui Hristos, Cel sărac și smerit, să trăiască în îmbuibare, în timp ce credincioșii săi nu au ce să mănânce. Propaganda virulentă împotriva Bisercii încearcă deci să generalizeze excepțiile și uită cu bună știință de viața exemplară a majorității slujitorilor ei. Cred totuși că momentul de criză pe care-l traversăm va duce la o clarificare și la o și mai mare transparență a Bisericii în toate privințele.

OS: În România ne confruntăm cu o situație paradoxală. După SUA, suntem țara cu cele mai multe facultăți teologice de diferite confesiuni și suntem o țară care se declară în proporție de peste 80% ca fiind ortodoxă și de peste 90% ca având o aparteneță confesională. Avem din punct de vedere statistic foarte puțini atei. Cu toate acestea, suntem una dintre cele mai corupte țări din Europa și mă mărginesc a mă referi acum doar la corupția sub forma ei de minciună, mită… Și  apoi avortul. Cum de pot exista aceste două realități una lângă alta?

IPS: Aceasta înseamnă în primul rând că credința celor mai mulți este superficială, teoretică, fără să le angajeaze cu nimic viața. Ei trăiesc ca și necredincioșii, deși spun că sunt credincioși. Dar se întâmplă ca și printre puținii practicanți ai credinței, adică printre cei care se roagă, postesc, merg la biserică…unii să facă toate acestea mai mult de formă, fără să urmărească conformarea vieții lor cu exigențele credinței. Extrem de puțini sunt cei care au o credință luminată și se angajează în trăirea ei, pe viață și pe moarte. Deci majoritatea covârșitoare a așa zișilor credincioși trăiește într-un compromis permanent: una cred și alta fac. Adică într-o schizofrenie. De aici și atâtea boli psihice! Pentru că ne împăcăm foarte ușor cu compromisurile de tot felul, cu minciuna, cu hoția, cu superficialitatea…Cu toată credința pe care o mărturisim teoretic, nu ne oprim nici de la păcate foarte grave cum sunt avorturile, ferirea de a avea copii, desfrâul, trăirea în concubinaj, divorțul, beția…Toate acestea atrag asupra noastră suferințe nenumărate și ruinează încetul cu încetul ființa neamului. Căci iată, suntem pe cale de dispariție prin milioanele de avorturi făcute de la Revoluție încoace, prin părăsirea țării în masă, prin părăsirea satelor. Ceea ce n-a reușit să facă Ceaușescu în plină dictatură comunistă, facem noi în deplină libertate! O libertate care înseamnă practic robia păcatului. Din păcate, românii de astăzi nu-și mai iubesc țara la fel ca cei dinaintea noastră. Prin industrializarea forțată de pe vremea comunistă și exodul spre orașe s-au rupt rădăcinile sănătoase ale neamului. Am devenit o masă amorfă, în solda statului, de la care așteptăm totul. Românul, deși este dotat intelectual și cu multe alte calități, nu are totuși calități practice. Nu știm să ne organizăm, nu știm să ne asociem pentru a crea ceva bun pentru noi înșine și pentru țara noastră. Mai degrabă părăsim țara și ne punem în solda străinilor. Desigur că fiecare dă vina pe politicieni și pe stat, iar statul dă vina pe oameni, care nu muncesc! Și așa pierdem cu toții. Păcat de atâtea valori care iau drumul emigrației! Iar țara se pustiește. Vor veni străinii, asiaticii, să ne cumpere pământul atât de roditor, iar puținii români care vor mai rămâne, vor fi slugile acestora.

OS:  Am putea găsi o oarecare explicație la toate acestea?

IPS: Eu cred, așa cum am anticipat, că noi românii avem o structură modelată în istoria noastră de viața la țară, de lucrarea pământului, de creșterea animalelor. Suntem un popor agricol, un popor de păstori. Ceea ce nu este nici pe departe un lucru negativ. Căci Dumnezeu l-a creat pe om tocmai ca să lucreze pământul. Prin lucrarea pământului și viața la țară, în armonie cu natura, omul face mult mai ușor experiența prezenței lui Dumnezeu, decât atunci când trăiește în aglomerații urbane, fără chip. Poate tocmai de aici vine și religiozitatea mai răspândită la români, decât la popoarele cu tradiție industrială puternică. Numai că prin trecerea bruscă și masivă la tipul de viață industrial, ne-am pierdut cultura și civilizația satului formate de credința în Dumnezeu și de tradițiile Bisericii. Iar la orașe, n-am ajuns, așa cum s-a ajuns în Occident, unde trecerea a fost mult mai firească, la o civilizație de masă, creată de valori cum sunt: respectul vieții (de pildă în Occident, legea avortului este mult mai restictivă decât la noi și în general nu se fac atâtea avorturi ca la noi tocmai datorită respectului pe care-l au cei mai mulți față de viață, nu neapărat din motive religioase), respectul semenului cu identitatea sa proprie, coresponsabilitatea pentru viața cetății, respectul legilor, respectul autorității… Noi suntem adeseori haotici, n-avem cultura dialogului, ne supărăm unul pe altul foarte repede. Ni se pare că suntem mai buni ca alții și vrem ca ceilalți să facă ceea ce gândim noi. Suntem și egoiști, nu ne gândim decât la interesul nostru propriu, nu și la ceilați, cu atât mai puțin la Statul pe care-l formăm cu toții. Statul nu este o creație artificială sau o „vacă de muls”, ci suntem noi toți. Cum suntem noi, așa este și Statul și cum este Statul, așa suntem și noi. Dacă eu înșel Statul, îi înșel pe toți ceilalți și mă înșel și pe mine însumi. Ne lipsește deci o gândire comunitară sau de comuniune, care stă în fond la baza credinței creștine. Eu mă uimesc de gândirea germanului de rând, care respectă legile Statului, ține la țara sa și nu se bucură ca cineva să păgubească Statul, care este al lui și al tuturor.

 

Apoi să nu uităm moștenirea tragică a perioadei fanariote, care i-a învățat pe români cu corupția și compromisul. Dar dacă în această periodă, corupția și compromisul erau mai mult la nivel politic, astăzi ele sunt generale.

În legătură cu facultățile de teologie, trebuie să spunem că avem prea multe și că nu toate își justifică existența, pentru că nu mai este nevoie de preoți. Majoritatea posturilor sunt ocupate cu preoți tineri și foarte tineri. Apoi nivelul învățământului la multe din aceste facultăți este sub orice critică. De asemenea, teologia se reduce adeseori la o formă de știință abstractă, fără impact asupra vieții viitorilor teologi. De aici rezultă și slaba lor implicare socială, neasumarea rolului de a fi modele de credință și de corectitudine în societate.  Cred că se impune cu necesitate reducerea facultățile de teologie la una pe Mitropolie, deci la cinci.

Subliniez toate aceste aspecte negative cu multă durere în suflet și din dorința ca măcar unii din cei ce citesc aceste rânduri să se angajeze și mai responsabil în credință, silindu-se să trăiască conform exigențelor ei. Căci o facem pentru noi înșine, ca și pentru societatea în care trăim.  Credința nu ne mântuiește din nevoi și din necazuri și nu ne aduce bucurie în suflet, decît în măsura în care o trăim cu adevărat.

OS: Aș vrea să trecem la provocările cu care ne confruntăm ca Biserică Ortodoxă aici în Germania. Dacă prima generație de români sunt români ce trăiesc în Germania, de la a doua sau a treia generație avem germani de origine română. Cum vom reuși să dăm mai departe credința creștin-ortodoxă, ținând cont de faptul că nu reușim să introducem ora de religie în școli? Unde este piatra de poticnire în acest demers?

IPS: În Germania ne confruntăm cu o situație specifică față de celelalte țări din Europa de Vest, unde au emigrat români. Aici secularizarea este mult mai puternică, iar românii se lasă ușor influențați de duhul necredinței sau al indiferenței religioase. Avem, de asemenea, foarte multe familii mixte (majoritatea), de unde rezultă probleme specifice. De aceea unele familii nu-și botează copii ortodox. În Italia, unde oricum numărul românilor este mult mai mare, avem 10.000 de botezuri pe an, față de 600 în Germania. Deși în multe landuri germane avem dreptul legal de a introduce ora de religie ortodoxă în învățământul public, nu reușim datorită lipsei de interes a părinților. Pe de altă parte, la nivel de parohie, ne lipsește infrastructura și o organizare mai bună a așa ziselor „școli duminicale”. În această privință, cei de la Paris și din Italia sunt mult mai dinamici. Avem intenția de a ne coordona mai bine cu ei pentru a profita de experiența lor. 

OS: Aș dori să trecem la provocările credinței la adresa modului nostru de viață. Specificul credinței creștine este credința că Iisus Hristos este a doua persoană a Sfintei Treimi și că El a murit și a înviat. Plec în următoarea întrebare de la o experiență personală. Mi-a fost dat o singură dată să ascult o predică despre Înviere și nu pot să nu remarc faptul că și simpla prezentare a Crucificării Mântuitorului ar putea deveni piatră de poticnire pentru unii credincioși. De ce credeți că se predică atât de puțin despre Înviere?

IPS: Pentru că uităm esențialul. Credința creștină este credința în Înviere, care ne face și pe noi vii. Învierea este deci fundamentul credinței. „Dacă Iisus n-a înviat, zadarnică este credința noastră” (1Cor 15,14). Crucea este doar un moment din viața Mântuitorului. Învierea este starea permanentă. Tot astfel și viața noastră pe pământ este un moment în raport cu veșnicia Învierii care ne așteaptă. Oricât de grea este viața, ea nu se poate compara cu veșnicia fericirii care ne așteaptă. De aceea credința creștină este fundamental optimistă. Și trebuie propovăduită ca atare, ca să dăm curaj oamenilor. Creștinul adevărat este întotdeauna optimist, chiar și în mijlocul celor mai mari grutăți. El nu-și pierde niciodată nădejdea și nu se teme de nimic, nici măcar de moarte, pentru că prin rugăciune este unit cu Hristos, Biruitorul răului și al morții. Iar uniți cu Hristos, biruim și noi toate formele sub care se manifestă răul în viața noastră. Toate devin înviere, biruință. Moartea trupului devine și ea Paște, adică trecere în oceanul nesfârșit al Învierii. Căci cuvântul Paște înseamnă tocmai pasaj, trecere. Ținta credinței noastre este deci Învierea. Dar încă odată, nu numai Învierea ca etapă finală a vieții, ci și învierea noastră de zi cu zi, pentru că toată viața credinciosului pe pământ este stăbătută de razele Învierii. Viața noastră pământească este făcută, așa cum spunea cineva atât de frumos, din morți și din învieri parțiale. Prin greutățile cu care ne confruntăm, simțim gustul amar al morții, iar prin biruința lor, prin credință și rugăciune, ne bucurăm de Înviere, până la moartea și Învierea finală. Ce bine ar fi să ne amintim mereu de biruința Domnului prin Înviere și să avem curaj să spunem în toate necazurile: „ultimul cuvânt în viața mea îl are Dumnezeu, îl are biruința, îl are Învierea!”

OS: Deci Învierea are o dimensiune eshatologică, ce privește destinul și destinația noastră ultimă, dar și o dimensiune a vieții de zi cu zi?

IPS: Bineînțeles. Nu trebuie să împingem Învierea doar la sfârșitul vieții, ci s-o trăim zi de zi. Să credem neclintit că biruința lui Hristos prin Înviere este și biruința noastră în viața de toate zilele. Chiar dacă ne este greu în viață - și nu se poate să nu ne fie și greu pentru că suntem păcătoși - credința în Înviere ne deschide perspectiva biruinței, atâta vreme cât nu suntem opaci față de ea. În mijlocul celor mai mari greutăți, nădejdea Învierii, a biruinței nu trebuie să ne părăseacă. „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”! (Ioan). Ce cuvinte îmbărbătoare ale Celui care a biruit tot răul și ne-a promis că este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28,20)!

OS: În Evanghelii avem relatate trei învieri săvârșite de Hristos: învierea fiului văduvei, învierea fetiței mai-marelui templului și învierea lui Lazăr. Toți aceștia au înviat și mai apoi au murit. Învierea lui Iisus se deosebește fundamental de aceste învieri. El nu este văzut, ci se face recunoscut atunci când dorește, trece prin ușile închise, dar și mânâncă cu apostolii și se lasă atins de ei. Învierea descrie o realitate, ce ne este doar parțial accesibilă. Ce este și ce nu este Învierea?

IPS: Învierea este Împărăția lui Dumnezeu în cer și pe pământ. Pentru că prin Înviere s-au deschis porțile Împărăției cerurilor. În icoana Învierii îl vedem pe Mântuitorul înviat, cum calcă în picioare porțile iadului și scoate de acolo pe Adam și pe Eva cu tot neamul, pentru a-i așeza în rai, adică în Împărăția lui Dumnezeu. Iar pe pământ, Împărăția lui Dumnezeu este în Biserică. Biserica este „laboratorul Învierii”, cum o numește Părintele Dumitru Stăniloae, pentru că în Biserică, prin rugăciune și împărtășirea cu Sf. Taine ale lui Hristos, devenim și noi vii și tot mai vii, până când viața lui Dumnezeu în noi covârșește trupul și materia, transfigurându-le. Invierea sau Împărăția lui Dumnezeu este „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Sf. Serafim de Sarov care răspândea în jurul său lumina Învierii, saluta pe toți cei care îl vizita cu cuvintele: Bucuria mea, Hristos a înviat! Oamenii Învierii răspândesc în jurul lor pacea și bucuria pe care o au în sufletul lor. Îi cunoști după chipul luminat al feței lor, după blândețea vorbei, după simplitatea îmbrăcăminții și a vieții, după răbdarea lor, după faptul că nu judecă pe nimeni, după mulțumirea pe care o au mereu în suflet, după curajul pe care-l inspiră celor de lângă ei. Cei ce nu au dobândit prin credință și asceză aceste calități, vor răspândi în jurul lor opusul Învierii, adică moartea spirituală în care trăiesc cu trăsăturile ei: alergarea după bunurile materiale și plăcerile trupești de care nu se pot sătura niciodată, veșnica nemulțumire, cearta, scandalurile, minciuna, înșelătoria…

 Din nefericire, cei mai mulți oameni trăiesc în moarte spirituală. “Știu că ai nume că trăiești, dar ești mort“ (Apocalipsă 3, 1). Păcatul, cât de dulce poate părea, lasă întotdeauna gustul amărăciunii, pentru că el nu este firesc, nu ține de natura omului. Dimpotrivă, păcatul este tot ceea ce poate fi mai nefiresc, deși - prin obișnuința cu el - nu ni se mai pare nefiresc. Obișnuința cu păcatul ne împiedică să înțelegem că suferințele și încercările vieții sunt consecințe ale păcatului. Și mai grav este faptul că astăzi se încearcă pe toate căile să se șteargă conștiința însăși a păcatului. Omul este liber, deci totul este permis, nu există păcat. Aceasta este mentalitatea omului modern. Ceea ce nu înseamnă că uitând păcatul, omul suferă mai puțin. Dimpotrivă! Prin consecințele păcatului noi trăim o viață împuținată, desfigurată, pervertită, o viață care este mai mult moarte. În viața de păcat omul are mereu gustul amărăciunii și al neîmplinirii. El poate reveni, poate învia la viața adevărată prin integrarea sa în Biserică unde primește iertare prin Taina Spovedaniei și unde învață să se roage și să trăiască după voia lui Dumnezeu. Atunci se întărește în noi viața adevărată, iar moartea se transformă cu Hristos în Paște, în Trecere.

OS: Deci la sfârșitul timpului vom trece mai departe.

IPS: Bineînțeles. Păcatul ne marchează existența noastă pământească. De aceea trupul nostru material trebuie să se întoarcă în pământ și să învieze într-o formă pneumatizată, spiritualizată. După moarte, vom avea un trup cu totul spiritualizat, ca trupul Domnului după Înviere. Totuși această experiență n-o putem facem cei mai mulți dintre noi aici pe pământ, dar o cunoaștem la sfinții care prin asceză au devenit mai mult duh decât trup, iar după moarte trupurile lor au rămas nestricăcioase, purtătoare de Duh, cum au fost și în viață.

OS: Deci Învierea lui Hristos crează o nouă dimensiune a comunicării cu Dumnezeu și a vieții?

 IPS: Învierea este o viață nouă în și cu Hristos. De aceea creștinismul nu trebuie înțeles ca fiind o religie în șir cu celelalte religii, adică o sumă de reguli și datorii pe care omul trebuie să le respecte pentru a putea intra în legătură cu Dumnezeu. Cineva a zis foarte frumos despre creștinism că este criza tuturor religiilor. Este adevărat că și în Biserică ne silim, la început, să respectăm poruncile lui Dumnezeu, dar după ce ne obișnuim cu ele, poruncile devin atât de firești, încât nu mai simțim nici-o forțare în împlinirea lor, tocmai pentru că ele corespund  întru totul naturii noastre profunde. Deci încă de pe pământ putem trăi momente ale Învierii, precum Sf. Serafim de Sarov sau Francisc de Asissi, momente care urmează și efortului nostru ascetic de eliberare de lucrurile lumii acesteia, de care ne bucurăm în continuare, dar cu totul altfel decât atunci când eram împătimiți de ele.

OS: De ce sunt oamenii de acest fel atât de rari?

IPS: Pentru că foarte puțini creștini se angajează în efortul ascetic, adică în post și rugăciune, în participarea regulată la Sf. Liturghie și împărtășirea deasă cu Sf. Taine, în lupta cu păcatul și în săvârșirea constantă a binelui. Fără asceză, care este o dimensiune fundamentală a vieții creștine păstrată în Ortodoxie, nu putem să avansăm duhovnicește, nu putem să-L simțim pe Dumnezeu în inimă pentru că nu ne putem ruga cu mintea în inimă, ci vom face o rugăciune superficială, intelectuală, o rugăciune deci care se oprește la nivelul creierului și nu poate coborî în inimă. Fără înfrânare de la plăcerile vieții, prin post și viață cumpătată în toate, mintea nu poate coborî în inimă, pentru că este obișnuită să coboare în simțuri, aprinzând pofta păcatului. Atunci viața noastă spirituală devine superficială, amestecată cu păcatul, mărginindu-se la lucrurile lumii acesteia.

OS: Conștientizarea păcatului stă la începutul vieții duhovnicești; este această conștientizare condiția de a putea începe să ne rugam?

IPS: Când omul conștientizează că este păcătos și că are nevoie de mila lui Dumnezeu, începe să se roage și mila lui Dumnezeu va veni din plin asupra lui. Căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Când avem vie conștiința păcatului, atunci ne silim mereu să împlinim poruncile lui Dumnezeu, să ne rugăm, să postim, să mergem regulat la Biserică, să iubim pe semenii noștri…

OS: În tipul nostru de cultură și chiar în cultura noastră religioasă este cultivat omul sănătos și în consecință discursul despre păcat este resimțit ca fiind deranjant. Păcatul este negativitate dar conștientizarea păcatului marchează o biruință, demască un optimism. Dacă în secolele trecute omul se confrunta cu frica de moarte, de iad, cu lipsa de sens sau cu un ateism nihilist, astăzi indiferența pare a fi piedica cea mai mare. Cum poate conștientizarea păcatului să provoace optimismul, să transforme indiferența în asumare?

IPS: Lumea de astăzi se vrea tot mai independentă, tot mai autonomă, chiar și față de Dumnezeu. De aceea se cultivă libertatea absolută, cu gândul că numai așa omul se poate dezvolta fără nici-o îngrădire. Această concepție este fundamental greșită pentru că omul este creat tocmai ca să trăiască în comuniune cu Dumnezeu Creatorul său și cu ceilați oameni,  frații și semenii săi în umanitate. El ar putea să se bucure de o libertate absolută numai dacă și-ar da el singur viața și n-ar depinde de nimeni. Or noi suntem ființe sociale, existența noastră este condiționată de ceilalți și în primul rând de Dumnezeu. Libertatea fiecăruia trebuie să țină seama de libertatea celorlalți și nu poate fi absolută. Libertatea mea încetează în fața libertății semenului meu, de care trebuie să țin seama. Conștiința păcatului, departe de a paraliza voința omului, este tocmai motorul care-l împinge înainte, îl ajută să se angajeze tot mai mult pe calea binelui.

OS: Poate ajuta rugăciunea la conștientizarea păcatului și dacă da, în ce fel?

IPS: Orice lucru bun, orice virtute vine de la Dumnezeu, este harul Său care lucrează în sufletul nostru. Însă harul nu lucrează împotriva voinței noatre, pentru că altfel Dumnezeu ne-ar suprima libertatea. Dumnezeu așteaptă mereu colaborarea noastă. Iar colaborarea noastră cu El începe cu rugăciunea. Fără rugăciune nu există comuniune cu Dumnezeu. Totodată rugăciunea este forma cea mai intimă a comuniunii noastre cu Dumnezeu, Care sălășluiește în inima noastră. De aceea trebuie să intrăm în inimă prin rugăciune pentru a-L întâlni pe Dumnezeu și a ne bucura de prezența Lui. Iar întâlnindu-ne cu Dumnezeu în inimă, nu se poate să nu se trezească în noi conștiința păcatului.

OS: Cum reușim să păstrăm o stare de rugăciune?

IPS: Rugându-ne mult, așa cum putem. Căci n-o să putem ușor de la început să ne rugăm cu mintea în inimă, adică să facem întotdeauna o rugăciune curată, fără gânduri srăine, care ne vin în minte tocmai când ne rugăm. Dar, încetul cu încetul, ne vom ruga tot mai bine și cu mai multă bucurie. Căci a te ruga este cea mai mare bucurie. Noi ne rugăm mai mult când avem necazuri, și este foarte bine. Căci amărăciunile vieții înflăcărează rugăciunea, ne ajută s-o facem din toată inima. Bine-ar fi ca după ce trec valurile să nu uităm de rugăciune, ci să persistăm în ea. Numai așa putem tinde spre starea de rugăciune, care înseamnă să te rogi spontan, în orice vreme și în orice loc. Să nu uiți de rugăciune, ci s-o ai mereu în inimă și pe buze. Este adevărat că rugăciunea este o mare asceză, poate cea mai mare asceză, pentru că ea pretinde concentrarea minții în inimă. Or mintea nu poate fi stăpânită ușor, nu se oprește ușor din împrăștierea ei în lucrurile lumii acesteia pentru a intra în inimă, de unde ea izvorăște și unde întorcându-se își găsește odihna.

OS: E mai grea rugăciunea decât erudiția?

IPS: Am spus că rugăciunea adevărată este cea mai mare asceză, pentru că ea angajează toată ființa noastră care se concentrează în inimă. Trebuie să intri cu mintea în inimă ca să te rogi cu adevărat. Rugăciunea este de ordin existențial, pe când studiul este de ordin intelectual. Studiul nu-ți angajează neapărat inima. Poți să fi un om cerebral, fără prea multă simțire, pe când omul care se roagă bine este numai simțire, numai dragoste. De aceea nu trebuie să ne mulțumim cu o rugăciune exterioară, rece, făcută doar cu intelectul, o rugăciune care nu coboară din cap în inimă. Această rugăciune nu ne transformă existențial, nu ne unește cu Dumnezeu. Ne lasă reci, indiferenți față de semenii noștri. Pe când rugăciunea inimii ne umple de dragoste pentru ei și pentru toată creația. Când vorbim aici de minte, trebuie să înțelegem mintea ca energie a inimii, nu creierul ca organ, prin care mintea se exprimă. Mintea este deci o energie a inimii, ea țâșnește neîncetat din inimă și se exprimă prin creier. Numai când mintea se concentrează în inimă, când rămâne îndelung în inimă prin rugăciune își găsește odihna. Iar când vorbim de inimă, înțelegem inima spirituală, care nu se confundă întru totul cu inima ca organ biologic, dar este în strânsă legătură cu acesta.

OS: Deci inima este centrul ființei noastre?

IPS: Da. Inima este focarul în care se concentrează toate energiile, toate puterile fizice și psihice ale omului. Toate aceste energii-puteri pornesc din inimă și se întorc în inimă, dacă avem o viață armonioasă, echilibrată. Dacă nu, inima va fi agitată, nemulțumită…

OS: Un element de unitate a omului?

IPS: Da, ca centru al ființei noastre, inima realizează unitatea și armonia ei. Dar și unitatea tuturor puterilor cosmice. Pentru că prin inima sa, omul este în centrul universului, este în legătură cu tot universul. Întreaga creație se recapitulează, se concentrează în inima noastră. Părinții Bisericii spun că omul este un microcosmos, un cosmos în mic. Dacă avem pacea inimii, simțim, trăim efectiv această unitate. Simțim că totul face parte din noi, că nimic nu ne este străin. Pentru că prin rugăciunea curată ne umplem de dragostea lui Dumnezeu, iar dragostea unifică toată creația. Dacă inima este dezbinată, chinuită, puterile noastre și ale universului sunt în dezarmonie.

OS: Ce stilistică are omul care se roagă? Cum se mișcă, cum se îmbracă, cum vorbește…?

IPS: Eu cred că omul rugăciunii face totul în modul cel mai natural. Pentru că ajuns la starea naturală creată de Dumnezeu care înseamnă armonie între ceea ce trăiește lăuntric și ceea ce manifestă în afară. Părintele Stăniloae spunea că semnul sfântului este delicatețea, sensibilitatea. Acesta se îmbracă simplu, ca să nu atragă atenția asupra lui, vorbește puțin, pentru că petrece mai mult în inima sa și nu se risipește în cele exterioare. Are o inimă sensibilă, care participă la durerea semenilor, încercând să le-o ușureze.  Părintele Stăniloae spunea și că îndumnezeirea omului, adică starea sa cea mai înaltă, este tocmai maxima sa umanizare. Trebuie să devenim cu adevărat oameni, așa cum ne-a creat Dumnezeu. Să știm că  păcatul ne coboară sub nivelul naturii noastre, ne pervertește natura și o distruge treptat. Dacă am trăi după natura noastră bună, creată de Dumnezeu, am fi mereu liniștiți, blânzi, atenți la nevoile semenilor… Deci semnul omului care se roagă este acela că trăiește după firea sa, că este foarte uman și foarte sociabil.

construimcatedrala.ro