• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Icoana şi Spiritualitatea ortodoxă (Viena, 27.01.2016)

Prelegere susținută de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim în cadrul unei expoziții de icoane bizantine, organizată de Fundațiile „Pro Oriente” și „Quo Vadis”, Viena, 27.01.2016

Viața creştinului ortodox se desfăşoară in  atmosfera specifică creată de spiritualitatea ortodoxa, o spiritualitate adânc înrădăcinată în tradiția creată de generații de asceți, gânditori și trăitori ai credinţei. Din această atmosferă specifică nu poate lipsi icoana, „prezenţă a harului”, „fereastra către cer” a credinciosului și „Biblia în imagini” a omului simplu, precum nu poate lipsi viața liturgică alături de comunitate, în Biserică, rugăciunea de zi cu zi, postul și angajarea în societate.

În cele ce urmează voi aduce în atenția Dumneavoastra viziunea ortodoxă despre icoană, care este plasticizare a frumuseții divine manifestată în lume. În cea de-a doua parte voi adânci înțelesul icoanei, trecând de la obiectul liturgic la creștinul propriu-zis, al cărui scop existențial este acela de a deveni el însuși „icoană” („eikon”), adică de a actualiza în sine chipul lui Dumnezeu. Drumul către această realizare înseamnă unirea treptată a omului cu Creatorul său, prin rugăciune, asceză și asumarea umanității întregi, dar mai ales prin împărtășirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

1. Iconografia sau arta frumosului în Ortodoxie

În romanul său „Idiotul“, marele Dostojevski pune în gura prinţului Mîşkin cuvintele: „Frumuseţea va salva lumea“. Cuvinte misterioase care nu pot fi înţelese cu uşurinţă! O cheie a înţelesului lor ne-o dă tot Dostojevski într-o scrisoare din 1869 în care spune: „În lume există numai o singură figură de o frumuseţe pozitivă: Hristos. Această figură de o nemăsurată, de o infinită frumuseţe este fără îndoială un nesfârşit miracol. Întreaga Evanghelie după Ioan este animată de acest gând: Ioan vede miracolul în întruparea, în manifestarea vizibilă a „Frumuseţii“. Dacă „frumuseţea va salva lumea”, iar Hristos este  Frumuseţea absolută, Frumuseţea întrupată, înseamnă că Hristos salvează lumea de la pierderea ei în neantul cel fără de chip! Dar Hristos nu mai este cu trupul printre noi. Totuşi El este cu noi, prin Duhul Sfânt, „până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20), iar frumuseţea Lui o putem contempla în creaţie şi pe chipul semenilor care prin credinţă au ajuns să se asemene cu El, după cum o putem contempla în icoană şi în operele de artă. Toată frumuseţea din lume este un reflex al frumuseţii divine, iar frumuseţea este pretutindeni! Trebuie doar să ne deschidem ochii pentru a o vedea, pentru că ea se ascunde de cei ce se închid în ei înşişi şi ignoră lumea care-i înconjoară. Iar dacă vedem peste tot doar frumuseţea, devenim şi noi frumoşi, ne salvăm propria viaţă şi viaţa lumii.

1.1. Frumosul și binele în Sfânta Scriptură și în gândirea greacă

Ne putem întreba ce este frumuseţea? Ceea ce place ochilor? Ceea ce trezeşte admiraţia din punct de vedere moral? Bineînţeles! Totuşi frumuseţea este mai mult decât estetica şi mai mult decât morala. Frumuseţea se identifică cu binele. Pentru a exprima frumosul şi binele, limba greacă are un singur cuvânt: « kalon ». Aşadar frumosul şi binele sunt una. Frumosul este bun şi binele este frumos. De aceea, în referatul creaţiei putem înlocui adverbul „bine“ cu adverbul „frumos“. Exprimarea: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine” este echivalentă cu: „Şi a văzut Dumnezeu că este frumos”. Creaţia este bună şi frumoasă pentru că oglindeşte perfecţiunile lui Dumnezeu. Numai că a intervenit căderea omului în păcat. Iar prin cădere, omul şi creaţia sunt supuşi degradării, pervertirii, întoarcerii în neant. Prin mâncarea din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” omul a cunoscut din propria-i experienţă binele din care a căzut şi răul în care a ajuns. Dar Dumnezeu a salvat lumea din cădere făcându-se El Însuşi om în Persoana Fiului Său, Iisus Hristos.

După cum ştim, Părinţii de la Sinodul al 7-lea ecumenic din Niceea (787) au fundamentat teologic icoana tocmai pe evenimentul Întrupării. Dumnezeul Cel nevăzut („Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată...”Ioan 1, 18), Acest Dumnezeu care este dincolo de orice imagine şi reprezentare (de aici, porunca: „Să nu-ţi faci chip cioplit...“ Deuteronom 5, 8), se face văzut, ia fiinţă omenească şi petrece împreună cu oamenii care sunt fascinaţi de cuvintele sale („niciodată n-a vorbit om ca omul acesta“ Ioan 7, 46) şi de chipul Său „de o frumuseţe fără seamăn“ (Publius Lentulus, Scrisoarea către Senatul Roman). Aşadar în Hristos, Dumnezeu se face văzut („cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ Ioan 14, 9) şi, ca atare, poate fi reprezentat şi contemplat în icoană. A refuza icoana, înseamnă a devaloriza Întruparea, a-L surghiuni pe Dumnezeu în transcendentul Său, a-L îndepărta de om şi de lume. Rostul icoanei este tocmai acela de a ni-L apropia pe Dumnezeu, de a ni-L face mai accesibil pentru comuniunea cu El care este conţinutul vieţii creştine. Omul, în unitatea sa indestructibilă şi inseparabilă de trup şi spirit, participă la comuniunea cu Dumnezeu şi la contemplarea Lui în icoană.

1.2. Ortodoxia - spiritualitate a frumuseţii divine manifestate în lume

Icoana redă frumuseţea lui Dumnezeu şi frumuseţea sfinţilor reprezentaţi care au ajuns prin rugăciune şi asceză să se asemene cu Dumnezeu în iubire. Psalmistul David îl contemplă pe Mesia, zicând: „Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-sa har pe buzele tale” (Psalm 44, 3). Dumnezeu-Mesia este mai frumos decât toţi fiii oamenilor pentru că El este fără de păcat. Chiar şi în suferinţa Sa extremă, pe crucea Golgotei, când a ajuns „fără chip şi fără frumuseţe” (Isaia 53, 2), Hristos nu-şi pierde frumuseţea lăuntrică. De aceea iconografia ortodoxă îl înfăţişează senin, împăcat cu destinul pe care i l-a rânduit Dumnezeu Tatăl şi nu contorsionat, sfâşiat de durere, cum îl vedem pe unele tablouri occidentale. Dumnezeu rămâne frumos în orice manifestare a Sa! Tot astfel şi creştinul care este unit cu El. Numai păcatul, care este împotriva firii, urâţeşte pe om şi creaţia.

De aceea spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate a frumuseţii divine manifestată în cei credincioşi. Textele fundamentale ale acestei spiritualităţi au fost adunate mai întâi în secolul IV, apoi în secolul XVIII într-o mare colecţie intitulată sugestiv, „Filocalia”, cuvânt care înseamnă „iubire de frumuseţe”. Ele aparţin îndeosebi monahilor. Pentru ortodocşi, monahismul este un punct de reper pentru viaţa creştină şi aceasta pentru că monahii, în primul rând, încearcă să trăiască maximalismul evanghelic, fără compromisuri. Ştim că monahismul creştin a luat o amploare deosebită în secolul IV într-o vreme în care  viaţa creştină a decăzut, paradoxal, tocmai datorită libertăţii date creştinilor de împăratul Constantin cel Mare (311). Libertatea nu este uşor de purtat! Ea devine repede libertinaj şi sclavie dacă nu ştim cum s-o trăim. În istoria sa multiseculară, monahismul a influenţat atât de mult viaţa creştină, încât spiritualitatea ortodoxă este în esenţa ei o spiritualitate monastică. Cuvântul „călugăr” în limba greacă înseamnă „bătrân frumos”, bătrân care prin asceză şi rugăciune a devenit frumos ca şi Hristos. Cuvântul „bătrân” nu are aici, neapărat, înţelesul de om înaintat în vârstă, ci de om înţelept care trăieşte după preceptele evanghelice şi se străduieşte să devină asemenea cu Hristos. Cine se străduieşte o viaţă întreagă să împlinească voia lui Dumnezeu, respectând poruncile Lui, acela devine din ce în ce mai bun şi mai frumos pentru că se face una cu Hristos: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Este vorba de o transformare lăuntrică, ontologică şi nu doar morală, pe care o realizează Duhul Sfânt prin Tainele Bisericii. Dea aceea, rugăciunea liturgică este fundamentul vieţii creştine. „Nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai împreună cu semenii săi în comuniunea Bisericii”, spune o maximă patristică. Iar modelul de vieţuire în comuniunea Bisericii rămâne pentru totdeauna acela al primilor creştini care „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42).

1.3. Arta ortodoxă – exprimare plastică a realităților duhovnicești

Dacă în primele veacuri, datorită persecuţiilor, creştinii se rugau în catacombe sau în clădiri particulare, începând cu anul 311, aceştia şi-au construit locaşuri de cult proprii, cu o arhitectură specific creştină. În Apus, s-a răspândit stilul roman, apoi gotic, de arhitectură bisericească, iar în Răsărit, stilul bizantin. În concepţia bizantină, locaşul de cult este perceput ca cerul pe pământ, ca Împărăţia lui Dumnezeu printre oameni. O biserică de stil bizantin este nelipsită de cupolă, pe interiorul căreia este pictat „Iisus Hristos Pantocratorul” binecuvântând. Este imaginea lui Dumnezeu care coboară, a unui Dumnezeu apropiat care vine El în întâmpinarea omului, mai mult decât omul în întâmpinarea Lui. În acelaşi timp, pornind de la simbolurile creştine din catacombe: monograma lui Hristos, crucea, peştele, Păstorul cel bun, porumbelul etc., Biserica a dezvoltat o adevărată artă de împodobire a bisericilor care să oglindească frumuseţea divină şi în acelaşi timp să servească interiorizării rugăciunii. Spaţiul bisericii este un spaţiu sacru, plin de slava lui Dumnezeu, mai mult decât templul lui Solomon, în care creştinii adunaţi la rugăciune fac experienţa prezenţei lui Dumnezeu în inimile lor şi între ei. De aceea, arhitectura bisericii, icoanele, pictura, ritualul liturgic bogat în simboluri, cântarea vocală, îmbrăcămintea slujitorilor, totul într-o biserică serveşte rugăciunii, experienţei mistice a întâlnirii credinciosului cu Dumnezeu în inima sa.

2. Spiritualitatea ortodoxă – omul ca icoană vie a lui Dumnezeu

La această experienţă eclezială, participăm așadar nu doar mental, ci cu toată ființa noastră.  Toate simţurile noastre sunt angajate în trăirea cu Dumnezeu: ochii îl contemplă pe Dumnezeu în icoană şi în frumuseţea locaşului de cult; auzul ni-L aduce aproape prin frumuseţea rugăciunilor şi a cântărilor liturgice; mirosul îl simte în fumul de tămâie, simbolul rugăciunii care se înalţă la cer; pipăitul, în sărutarea icoanei, a Evangheliei şi a crucii; gustul, în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Omul întreg: trup, suflet şi duh este „chipul lui Dumnezeu” şi tot întreg este chemat să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”. Creştinismul nu dispreţuieşte trupul care este „templu al Duhului Sânt”, chemat să se sfinţească împreună cu sufletul şi cu duhul. 

2.1. Rugăciunea – constantă a vieţii duhovniceşti

Spiritualitatea creştină, cu deosebire cea ortodoxă, este o spiritualitate a inimii pentru că inima recapitulează în ea întreaga fiinţă a omului. În inimă, se concentrează ca într-un focar toate puterile fizice şi psihice care sunt tot atâtea energii invizibile ce străbat fiinţa umană. De asemenea, în inimă sălăşluieşte harul botezului, Hristos Însuşi care ne aşteaptă să ne unim cu El. Prezenţa harului în inimă face din ea un adânc insondabil, o taină de nepătruns pentru o minte neluminată de credinţă. Dar cum să pătrundem în adâncul inimii pentru a simţi prezenţa harului care ne uneşte cu Hristos? Întreaga Tradiţie duhovnicească, din Răsărit şi din Apus, dă mărturie că în inimă nu putem pătrunde decât prin rugăciune. Dar nu prin orice rugăciune, ci numai prin rugăciunea care se face cu atenţia concentrată în inimă sau, cum spun Părinţii acestei Tradiţii cu „mintea coborâtă în inimă” sau cu „mintea unită cu inima”.Ce înseamnă aceasta? Păcatul şi starea de păcat în care ne aflăm toţi fărâmiţează neîncetat unitatea lăuntrică a fiinţei noastre care, aşa cum am spus, se concentrează în inimă. Datorită păcatului, noi nu mai gândim şi nu mai trăim în armonie cu noi înşine, cu semenii noştri şi cu natura. Mintea (nous), care o energie a inimii, este atrasă neîncetat spre lucrurile din afară, se împrăştie în ele şi uită de inimă, singurul loc în care ea îşi găseşte odihna. Astfel trăim drama dezbinării care distruge unitatea puterilor lăuntrice, relaţiile cu semenii şi cu natura înconjurătoare. De aceea omul împrăştiat în cele din afară nu-şi găseşte pacea inimii, nici pacea cu semenii şi cu natura în care trăieşte. Iar la pacea inimii se ajunge numai prin efortul de a ne opune păcatului, respectiv prin efortul de a ne despătimi dacă un păcat a pus stăpânire pe inima noastră. Acest efort (asceză) este în primul rând un efort pentru o rugăciune cât mai curată, fără gânduri străine care o pot întina. Este efortul de a interioriza rugăciunea prin desprinderea minţii de lucrurile exterioare şi concentrarea atenţiei în inimă. Astfel, încetul cu încetul, rugăciunea înaintează de la o rugăciune făcută doar cu buzele sau numai cu mintea, separată de inimă,  la o rugăciune caldă care angajează inima. Aceasta este rugăciunea inimii care ne uneşte cu Dumnezeu şi ne dă pacea inimii, mai preţioasă decât toate comorile lumii. Dar pentru a ajunge la rugăciunea inimii trebuie să tindem spre „rugăciunea neîncetată”. „Rugaţi-vă neîncetat”, ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). Acest îndemn a fost urmat de primii monahi despre care se ştie că pe lângă rugăciunea săvârşită în biserică, se rugau, repetând, de-a lungul zilei, versete din Psalmi, ca de pildă: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte” sau „Doamne să-mi ajuţi mie, grăbeşte-te” (Ps. 69, 1). Astfel s-a ajuns treptat la aşa-numita „rugăciune a lui Iisus”, sau „rugăciunea inimii”,„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, sau într-o formă mai dezvoltată: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetată de nenumărate ori în zi, în călătorie şi în timpul lucrului, cu atenţia necesară, această rugăciune are darul de a opri mintea din împrăştierea ei şi de a o dirija spre inimă. Rugăciunea lui Iisus este recomandată nu numai monahilor, ci şi laicilor. Toţi suntem chemaţi să ne rugăm în toată vremea şi în tot locul. Cine se roagă mult, va constata că mintea i se limpezeşte, că inima i se încălzeşte, că gândirea i se liberează de prejudecăţi şi va avea mereu gânduri pozitive, că este mai rezistent în faţa ispitelor şi greutăţilor care vin asupra lui. Rugăciunea ne înnoieşte viaţa, ne face mai blânzi, mai răbdători, mai înţelegători faţă de neputinţa omenească şi mai curajoşi. Rugăciunea este un izvor inepuizabil de viaţă, de lumină şi putere pentru că ea ne uneşte cu Dumnezeu de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17).

2.2. Postul ca premisă a purificării spirituale

Asceza rugăciunii trebuie să fie însoţită de asceza postului  alimentar, a înfrânării şi cumpătării în toate (în cazul celor căsătoriţi, inclusiv înfrânarea conjugală – cf. I Corinteni 7, 5). Biserica recomandă mâncarea vegetariană în toate miercurile şi vinerile de peste an, ca şi în cele patru posturi mari: al Paştilor, al Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli. Aceasta este Tradiţia veche a Bisericii. Asceza postului priveşte în primul rând trupul pentru că păcatul pătrunde în suflet şi-l robeşte prin simţurile trupului. Apostolul Pavel compară lupta creştinului pentru disciplinarea simţurilor trupului cu lupta atletului pe stadion:  „Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate… (de aceea) îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei, ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 25-27).  Trupul este stăpânit mai cu seamă de lăcomia pântecelui care este „maica curviei” (Sf. Ioan Scărarul - Cuvântul XIV, 3). Traiul bun moleşeşte sufletul şi atrage mintea în simţuri, aprinzându-le de pofta trupească. De aceea Părinţii ascetici spun că nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin şi că harul se retrage din inima tulburată de pofte trupeşti. Fără înfrânare de la mâncare şi băutură şi alte practici ascetice este cu neputinţă să biruim mişcările pătimaşe ale trupului. Sfântul Ioan Scărarul spune că: „cel ce voieşte să biruiască dracul curviei cu lăcomia pântecelui şi cu săturare, este asemenea celui ce voieşte să stingă focul cu gaz” (Sf. Ioan Scărarul - Cuvântul XIV, 17).

Ca şi rugăciunea, postul este în sine o mare binecuvântare pentru suflet şi pentru trup. Experienţa seculară arată că cei ce postesc după rânduiala Bisericii sunt mai sănătoşi decât cei ce ignoră postul. De asemenea este foarte important de ştiut că prin asceză nu se urmăreşte omorârea trupului, ci a patimilor care omoară trupul. Prin asceză constantă, credinciosul ajunge la stăpânirea de sine, se transcende pe sine însuşi, îşi spiritualizează trupul şi se desăvârşeşte.

2.3. Suferința ca asumare a condiției omului întreg

Un mare rol curăţitor în viaţa noastră îl are şi suferinţa, adică bolile, necazurile şi încercările vieţii atunci când acestea sunt primite cu credinţă şi purtate cu răbdare. Suferinţa nu trebuie privită ca pedeapsă a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu pedepseşte niciodată pe nimeni, ci mai degrabă ca şi consecinţă firească a păcatelor proprii. Dacă nu respectăm legile naturii şi legile divine, ele se întorc împotriva noastră sub formă de boli şi tot felul de încercări. Cine se cunoaşte pe sine însuşi şi are o judecată duhovnicească, acela intuieşte uşor cauza încercărilor care vin asupra lui. O maximă ascetică spune că „prin ceea ce păcătuim, prin aceea şi suferim”. De pildă, organele prin care păcătuim, adică încălcăm legile firii sau legile duhovniceşti sunt cele dintâi care se îmbolnăvesc. Dacă nu trăim cumpătat, ci mâncăm sau bem peste măsură, ne vom îmbolnăvi de stomac şi de ficat; dacă întreţinem în noi o stare de nemulţumire pentru diferite nereuşite în viaţă, vom cădea în depresie; dacă-i judecăm pe semeni, vom cădea noi înşine în păcatul pe care-l condamnăm la ceilalţi etc. „Orice abuz îşi primeşte dreapta răsplătire”, spun aceiaşi Părinţi ascetici. Dacă omul necredincios sau puţin credincios se revoltă în faţa suferinţei pentru că nu-i găseşte nici un sens, pentru omul credincios suferinţa este curăţitoare şi mântuitoare. Din nimic nu învăţăm mai mult ca din suferinţa acceptată cu seninătate şi purtată cu răbdare. Şcoala suferinţei este şcoala vieţii. Dumnezeu este mai aproape de noi în suferinţă şi în încercări decât în orice altă împrejurare a vieţii. Iar rugăciunea făcută cu durere pentru păcatele proprii pentru care şi suferim, pătrunde în inimă mai degrabă decât rugăciunea făcută în liniştea deşertului.

Iată ce spune un mare duhovnic român, Părintelui Cleopa Ilie (+1998) despre purtarea crucii în suferinţă: „Mai întâi să avem credinţa că suferinţa, de orice fel ar fi ea, este îngăduită de Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi nu ca pedeapsă. Apoi, s-o primim cu răbdare şi mulţumire. Iar răbdarea noastră să fie însoţită de cuvioşie şi înfrânare (II Petru 1, 6-7); să fie însoţită de bucurie (Coloseni 1, 11) şi de nădejde. Răbdarea în suferinţă sporeşte în noi prin rugăciune, prin spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie; prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos…, prin cercetarea celor ce sunt în suferinţe mai grele decât ale noastre… Pentru că altă cale de mântuire nu este decât numai prin cruce, prin suferinţă, prin răbdare şi jertfă…” (P. Cleopa Ilie, în: Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovniceşti, Roman, 1984, pp. 94-95)

 În loc de concluzii

Harul rugăciunii liturgice şi al împărtăşiri regulate cu Trupul şi Sângele Domnului, harul rugăciunii personale pe care o săvârşim acasă, la lucru, în călătorie şi în toată vremea, harul ascezei postului şi al unei vieţii cumpătate în toate privinţele, harul răbdării şi al curajului în purtarea crucii de zi cu zi, harul prezent şi lucrător în toată viaţa noastră, până şi în cel mai mici amănunte - căci „totul este har” -, cum spun Părinţii, acest har al Duhului Sfânt ne face asemenea lui  Hristos în bunătate şi frumuseţe, în smerenie şi blândeţe. Astfel credinciosul devine icoană vie a lui Hristos! Semnul cel mai evident că  suntem uniţi cu Hristos  este acela  al „simţirii inimii”. Inima se încălzeşte şi se lărgeşte, cuprinzând în sine toată umanitatea şi toată creaţia. Ea compătimeşte cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie care suferă şi ea din pricina păcatelor oamenilor (cf. Romani 8,22).  

Ce este o inimă compătimitoare?, se întreabă Sf. Isaac Sirul (sec. VII).Pentru ca tot el să răspundă: „(Este)o inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru pasări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele, sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare, care-i stăpâneşte inima şi din suferinţa cea multă, inima omului se întristează şi nu poate răbda, sau auzi, sau vedea ca vreo făptură să fie păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din marea şi nemăsurata milă a lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”( Cuvântul LXXXI).

  

construimcatedrala.ro