• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Înnoirea, principiul fundamental al vieţii spirituale ortodoxe (Stein, 23.05.2016)

Prelegere susținută de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim în cadrul celei de-a 14-a întruniri a Dialogului teologic bilateral dintre Biserica Evanghelică din Germania (EKD) și Biserica Ortodoxă Română, având tema: „Înnoirea ca sarcină spirituală şi misionară a Bisericilor noastre” (Stein/Nürnberg, 23 - 27 mai 2016)

Mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ne întâlnim la o nouă rundă de dialog teologic între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania, la Stein, lângă Nürnberg, unde se află sediul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Credincioşii ortodocşi se află încă în perioada pascală, de aceea mă bucur să vă salut cu cel mai frumos salut creştin: Hristos a înviat! Dialogul nostru are deja o istorie de 37 de ani şi a contribuit esenţial la elucidarea multor aspecte ale credinţei mărturisită de Bisericile noastre. Părintele Cleopa de la mănăstirea Sihăstria (+1998), un părinte duhovnicesc cu mare autoritate în România, spunea într-un dialog cu părintele Ioanichie Bălan că „întâlnirile între Biserici sunt foarte bune, căci astfel creştinii se cunosc mai bine unii pe alţii” (Convorbiri Duhovniceşti, vol. I, p. 162). Ne bucurăm că la fiecare întâlnire ne descoperim tot mai apropiaţi şi mai uniţi în Hristos, cu toate diferenţele care continuă să existe între Bisericile noastre. Sunt convins că şi de data aceasta vom găsi multe puncte comune în ce priveşte tema întâlnirii:  „Înnoirea ca datorie duhovnicească şi misionară a Bisericii“. Tema noastră se înscrie în contextul general al pregătirii comemorării a 500 de ani de la începutul Reformei lui Martin Luther. După cum ştim, intenţia lui Luther n-a fost nicidecum de a dezbina Biserica, ci de a corecta abuzurile Bisericii Romane din vremea sa. Neînţeles de autoritatea bisericească, Reforma a condus la o ruptură gravă care n-a încetat să se adâncească în decursul secolelor. Ne putem imagina că dacă Luther ar fi cunoscut teologia şi tradiţia Bisericii Ortodoxe, Reforma n-ar fi fost atât de radicală.

Datoria mea, conform programului, este aceea de a spune câteva cuvinte despre înnoire ca principiu fundamental al vieţii duhovniceşti. Voi încerca să fiu foarte simplu şi direct cu referire la realitatea prezentă a vieţii duhovniceşti din Biserica Ortodoxă, cu deosebire din Biserica Ortodoxă Română. Mă voi referi doar la nevoia de înnoire în viaţa liturgică a Bisericii, în structura ei administrativă, în implicarea Bisericii  în societate şi în învăţământul teologic.   

1. Mai întâi, câteva consideraţii generale despre nevoia de înnoire în duhul Tradiţiei vii a Bisericii. Deoarece în Biserica Ortodoxă lipseşte simţul autocritic, aproape nimeni nu îndrăzneşte să vorbească de înnoire, pentru că noţiunea de înnoire este asociată greşit cu aceea de schimbare a credinţei sau a Tradiţiei. Totuşi înnoirea este un proces continuu şi ţine de viaţa însăşi. Viaţa nu este statică, ci în perpetuă mişcare şi schimbare, deşi omul este acelaşi de la începutul creaţiei şi are aceleaşi nevoi fundamentale. La fel şi viaţa spirituală, care îmbrăţişează pe om în toată realitatea lui este mereu nouă şi mereu creatoare, cum este Duhul Sfânt care o inspiră în fiecare moment, dar şi mereu aceeaşi, pentru că relaţia omului cu Dumnezeu în Tradiţia noastră iudeo-creştină se fundamentează pe principii morale imuabile, exprimate în Sfânta Scriptură.

Există legi ale firii şi legi duhovniceşti absolut imuabile date de Dumnezeu pentru a-l păzi pe om de degradare fizică şi morală. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii sunt garantul acestor legi pe care omul trebuie să le respecte dacă vrea să se ridice din sclavia în care l-a aruncat păcatul şi să se bucure de libertatea fiilor lui Dumnezeu. De la căderea primilor oameni în păcat, lumea este marcată de consecinţele păcatului. Există o permanentă tensiune între „duhul acestei lumi“ (căzute) care ne robeşte şi Duhul lui Hristos care ne eliberează.

Există, de asemenea, o dialectică duhovnicească între ceea ce este permanent şi imuabil în credinţă şi contextul mereu schimbător în care trăim credinţa. Această dialectică între ceea ce este neschimbător şi ceea ce este mereu nou, nu poate fi „înţeleasă“ decât prin „crucificarea raţiunii“ sau transfigurarea ei. Credinţa însăşi înseamnă crucificarea permanentă a raţiunii care nu poate accepta misterul decât dacă depăşeşte prin smerenie logica umană şi îmbrăţişează logica credinţei.

Ortodoxia are un respect deosebit faţă de mister. Slujbele ei, bogate şi încărcate de simbol, au un caracter mistic prin excelenţă. Ele se adresează în special inimii ca loc în care se concentrează întreaga fiinţă umană şi în care sălăşluieşte harul botezului. De aceea rugăciunea trebuie să coboare din minte în inimă pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. O rugăciune care nu coboară în inimă este o rugăciune superficială care nu-l transformă pe credincios.

Credincioşii noştri trăiesc credinţa mai ales în comuniunea Bisericii prin participarea la sfintele slujbe. Totuşi aceştia reprezintă un procent extrem de mic datorită lumii secularizate în care trăim. Fenomenul secularizării este în primul rând o consecinţă a contra mărturiei date de creştini lumii, de-a lungul veacurilor, prin îndepărtarea lor de duhul smereniei şi al simplităţii evanghelice. De aceea nu putem să combatem secularizarea decât prin revenirea la autenticitatea trăirii evanghelice.

În trecut, s-a crezut că Biserica, pentru a fi mai atractivă, trebuie să se „adapteze” spiritului lumii moderne. Realitatea a dovedit tocmai contrariul. În ceea ce ne priveşte pe noi ortodocşii, noi credem că înnoirea Bisericii, respectiv a vieţii duhovniceşti nu se poate face decât prin redescoperirea Tradiţiei vii a Creştinismului, care a suferit de-a lungul istoriei o serie de contorsiuni ca: dezechilibrul între instituţie şi harismă, clericalismul, formalismul, festivismul, triumfalismul, scolasticismul teologiei etc. De aceste „păcate istorice”, care sufocă duhul, nu ne putem vindeca uşor. Avem nevoie de profeţi care prin glasul lor mustrător să ne scoată din inerţia şi comoditatea în care ne aflăm şi să ne încurajeze la înnoire în duhul Tradiţiei autentice. Avem nevoie de duhovnici trăitori în duhul isihast al Tradiţiei, înnoit în Biserica Ortodoxă, nu fără puternice opoziţii, de Sfinţii Nicodim Aghioritul (+1809) şi Paisie Velicicovski (+1794). Avem nevoie de o teologie nouă, atrăgătoare care să inspire şi să înaripeze dorul după Dumnezeu.

2. Fiindcă Biserica Ortodoxă este o Biserică liturgică prin excelenţă, înnoirea ei trebuie să înceapă cu rugăciunea obştească sau cu slujbele divine, care cer un permanent efort de interiorizare. Formalismul în care alunecă uşor slujbele noastre este cel mai mare duşman al rugăciunii. O rugăciune săvârşită în mod mecanic, superficial nu are nici o valoare. Ea oboseşte pe credincios şi-l îndepărtează de Biserică. De asemenea credinciosul nu poate participa activ la rugăciune, dacă nu înţelege slujba, cum se întâmplă de regulă. Şi aceasta datorită faptului că în decursul istoriei, s-a impus tradiţia falsă ca rugăciunile care constituie miezul Liturghiei euharistice să nu se mai citească cu voce tare, în auzul credincioşilor, ci „în taină”, aşa încât aceştia sunt privaţi de înţelegerea sensului însuşi al Liturghiei. Ei nu ştiu ce se petrece în cursul Liturghiei şi nu pot rosti „Amin” la rugăciunea de invocare a Sfântului Duh pentru prefacerea darurilor euharistice în Trupul şi Sângele lui Hristos. O altă tradiţie falsă este aceea a condiţionării împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului de Taina Spovedaniei care deşi absolut necesară şi extrem de importantă pentru progresul duhovnicesc, nu poate fi o condiţie pentru primirea Sfintei Împărtăşanii decât în cazul păcatelor grave. Impunerea unui post special înainte de împărtăşire este de asemenea o tradiţie care nu încurajează împărtăşirea. De aceea credincioşii noştri se împărtăşesc foarte rar, cei mai mulţi niciodată. Astfel Liturghia se goleşte de sensul ei care este împărtăşirea credincioşilor, nu doar a preotului. Clericalismul s-a născut tocmai din separarea altarului de restul bisericii: pe de o parte, clericii care slujesc la Altar, predică şi se împărtăşesc, iar pe de alta, credincioşii care participă pasiv la slujbă şi n-au altă responsabilitate decât aceea de a susţine material Biserica. Nici un credincios nu ştie că Biserica este poporul lui Dumnezeu, format din cler şi laici, între care nu există o diferenţă ontologică, ci doar sacramentală.

3. Biserica Ortodoxă este o Biserică ierarhică, dar şi sinodală. Episcopul, ca urmaş al apostolilor, are datoria de a aduna în jurul mesei euharistice Biserica lui Hristos, de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu şi de a supraveghea întreaga viaţă duhovnicească din cuprinsul Eparhiei sale. El îşi asociază în lucrarea sa pe preoţi şi pe diaconi, ca cei dintâi colaboratori, dar şi pe laici, înzestraţi cu preoţia baptismală. Toţi, fiecare după darul primit, participă „la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 12). În situaţia actuală din Biserica Ortodoxă Română cu eparhii care numără între 300 şi 1200 de parohii, episcopului îi este imposibil să urmărească viaţa duhovnicească a preoţilor şi credincioşilor din parohiile sale, s-o învioreze sau s-o corecteze atunci când este necesar. Cel mai adesea, episcopul este prizonier al unei administraţii eparhiale cu atât mai greoaie cu cât eparhia este mai mare. Înnoirea instituţiei episcopale ar consta în revenirea la Tradiţia veche a Bisericii cu eparhii mici şi structuri simple, care să permită episcopului  să fie mereu prezent în mijlocul păstoriţilor săi şi în dialog cu ei. Să se revină, de asemenea, la simplitatea episcopală de dinainte ca Biserica să devină Biserică de stat (381).

4. Viaţa duhovnicească nu este o viaţă dezincarnată şi nu înseamnă fuga de lume. Dimpotrivă, omul duhovnicesc recapitulează în inima sa întreaga umanitate şi întreaga creaţie pentru care se simte responsabil. Dimensiunea socială a Bisericii ţine de însăşi fiinţa ei. Am putea spune că scopul vieţii duhovniceşti este slujirea lui Hristos prezent în semenii noştri care au nevoie de ajutorul nostru. O inimă care şi-a câştigat, prin rugăciune şi nevoinţă ascetică, iubirea lui Hristos se îndreaptă în modul cel mai firesc spre semenii săi. După schimbările din 1989, Biserica Ortodoxă Română se implică tot mai intens în viaţa socială prin diferite programe la nivel local şi naţional. Există foarte multe iniţiative şi proiecte sociale şi caritative la nivel de parohii, de eparhii precum şi  la nivel patriarhal. Totuşi Biserica ar putea fi şi mai prezentă în societate, dacă slujitorii ei ar avea mai mult conştiinţa datoriilor decât a drepturilor lor. În această privinţă, ar trebui să luăm aminte la criticile pe care unele segmente ale societăţii civile le aduc la adresa Bisericii.

5.  Învăţământul teologic ortodox românesc se cere restructurat în mod radical pentru a da Bisericii oameni de vocaţie. Îmi este foarte greu să spun aici în prezenţa unor iluştri profesori de teologie că învăţământul nostru teologic transmite doar cunoştinţe, dar nu formează conştiinţe. Creşterea nejustificată a numărului de Facultăţi de teologie, de la două, înainte de1989, la 14, în prezent, precum şi numărul mare de studenţi în fiecare Facultate, din raţiuni economice, au condus la scăderea drastică a calităţii învăţământului. Învăţământul nostru teologic este în mare parte înfeudat scolasticii, abstract şi fără legătură cu viaţa. Locul catedrei de teologie trebuie să fie mereu în mijlocul vieţii. Catedra de teologie este ochiul critic al Bisericii faţă de atâtea realităţi negative din interiorul ei care împiedică sau deformează viaţa duhovnicească. Profesorii de Liturgică sunt cei dintâi chemaţi să încurajeze înnoirea liturgică în Biserica noastră, după cum profesorii de omiletică să inspire preoţilor o predică şi o cateheză care să răspundă în duhul Evangheliei la marile probleme ale lumii contemporane.

6. Referirile mele la necesitatea de înnoire a Bisericii pornesc din experienţa mea în propria eparhie, în dialog cu preoții și credincioșii noştri. Chemaţi să dea mărturie despre credinţa şi tradiţia ortodoxă într-un context eterodox, mulţi dintre ei redescoperă Ortodoxia dintr-o perspectivă nouă, după exemplul comunităţilor ortodoxe care au deja o tradiţie lungă în Occident şi care au dat Bisericii mari personalităţi teologice şi duhovniceşti, cum au fost: Vladimir Lossky, Alexander Schmemann, arhimandritul Sofronie Sacharov şi mulţi alţii. Situații bisericești noi, precum căsătoriile mixte, participarea la diferite manifestări intercreştine etc. sunt provocări pentru creștinul ortodox, la care el trebuie să răspundă în spiritul tradiției sale, însă nu al unei tradiţii împietrite, ci vie, activă și cu adâncimi duhovnicești.

Sunt convins că referatele şi dezbaterile pe marginea lor ne vor îmbogăți pe toți. Mulțumesc  fraţilor noştri evanghelici pentru organizarea cu multă dăruire a acestei întâlniri, precum și profesorilor membrii în dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania prezenţi aici. Mulţumesc cu deosebire Bisericii Evanghelice din Bavaria în frunte cu Domnul episcop Heinrich Bedford - Strohm, care este şi preşedinte al Bisericii Evanghelice din Germania, pentru primirea de astăzi şi pentru ajutorul generos de care Mitropolia noastră se bucură încă de la înfiinţarea ei, în 1994.  Fie ca Hristos Domnul, Biruitorul morţii, Cel ce pe toate le face noi (cf. Apocalipsa 21, 5) să binecuvânteze lucrarea noastră care să contribuie la înnoirea Bisericii.

 

Mitropolitul Serafim

Stein, 23 mai, 2016

construimcatedrala.ro