• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Părintele Petroniu de la Sfântul Munte - chip de înţelepciune şi de smerenie

Cuvânt rostit de ÎPS Serafim la trecerea la Domnul a părintelui Petroniu, starețul schitului românesc ”Prodromu” de la Muntele Athos, martie 2011

Pe Părintele Petroniu l-am cunoscut, mai mult din vedere, încă pe când vieţuia la mânăstirea Sihăstria unde conducea cântarea la strană, la Privegherile de sâmbătă seara sau de sărbători. Deşi, începând cu anul 1968, am vizitat foarte des Sihăstria, unde aveam duhovnici pe Părintele Paisie şi pe Părintele Cleopa şi unde m-am apropiat sufleteşte şi de alţi duhovnici şi călugări îmbunătăţiţi, totuşi pe Părintele Petroniu nu l-am abordat niciodată în mod deosebit. Îl simţeam mai retras şi mai puţin comunicativ, poate şi din cauza problemelor de auz pe care le avea. Cu toate acestea, chipul lui smerit, cu privirea îndreptată mai mult spre pământ, mi-a rămas mereu în suflet. Mi s-a spus că este un călugăr erudit, că a are două Facultăţi, că a lucrat pe la Patriarhie… Toate acestea mă fascinau şi mă bucurau că, iată, şi în mânăstiri se găsesc călugări culţi şi nu doar oameni neînvăţaţi sau care n-au reuşit în viaţă, cum ni se spunea pe la şcoală.

 

Mult m-am bucurat în 1978 când am auzit că Părintele Petroniu împreună cu alţi câţiva părinţi de la Sihăstria şi cu Părintele Ilarion de la Cernica au primit aprobare să se stabilească la Schitul Prodromu din Sfântul Munte. Curând li s-au adăugat şi alţii, între care şi Părintele Justinian, colegul meu de teologie la Sibiu (1970-1974) cu care am legat o prietenie de viaţă. Prin Părintele Justinian am aflat apoi regulat veşti despre obştea de la Prodromu, cu tensiuni inevitabile între cei câţiva călugări vechi, obişnuiţi cu viaţa de sine, dintre care vreo doi-trei erau, pe deasupra, zeloţi şi noua obşte venită aici cu gândul de a înnoi viaţa duhovnicească a schitului, după principii cenobitice şi de a restaura biserica şi clădirile, aflate în stare avansată de degradare. Dacă starea duhovnicească a unei obşti monahale este greu de apreciat, pentru că ea depinde în tot momentul de aşezarea sufletească a fiecărui călugăr, despre obştea românească de la Prodromu, văzută din exterior, ştim că a evoluat spre o comunitate tot mai închegată şi mai numeroasă.

În ce priveşte restaurarea schitului, putem vorbi de adevărate minuni. Numai cel care a cunoscut starea jalnică în care se aflau biserica şi clădirile la începutul anilor 80 ai secolului trecut poate să aprecieze munca imensă care s-a depus aici pentru a le aduce la situaţia de acum. Iar Părintele Petroniu a fost omul providenţial prin care Dumnezeu a lucrat toate la Prodromu. În primul rând, prin prestigiul duhovnicesc pe care Sfinţia sa şi la câştigat destul de repede în tot Sfântul Munte Athos, în Grecia şi în România, ca şi printre românii din Diaspora americană şi europeană. Aura duhovnicească a Părintelui a atras  bunăvoinţa foarte multora asupra Schitului care au ajutat financiar la restaurarea lui. Apoi Dumnezeu i-a dat Părintelui Petroniu oameni tot atât de providenţiali care să se angajeze zi de zi, pe parcursul a aproape 30 de ani, cu râvnă mereu înnoită, la lucrările de restaurare. Aici nu pot să nu-i amintesc pe Părintele Justinian, sufletul tuturor lucrărilor de înnoire de la Prodromu, pe Părintele Atanasie, actualul stareţ, şi pe Părintele Iorest.

Prima vizită pe care am făcut-o la Athos a fost în 1983. Pe vremea aceea (1982-1989) trăiam la Paris, de unde puteam circula uşor în orice parte. Aşa am profitat de libertatea pe care o aveam ca să vizitez Athosul de mai multe ori, ca şi mânăstirea de la Essex a Părintelui Sofronie, de asemenea, în mai multe rânduri. La Athos, l-am reîntâlnit pe Părintele Petroniu cu care am intrat într-o strânsă legătură duhovnicească. Deşi nu mă spovedeam la Sfinţia sa, ci la Părintele Chiril (devenit la Athos schimonahul Calistrat), pe care-l cunoşteam deja de la schitul Sihla, iar după moartea acestuia la Părintele Iulian, totuşi Părintele Petroniu mi-a fost, într-un fel, mai mult decât un duhovnic. În el vedeam chipul ideal al călugărului care îmbina în modul cel mai firesc erudiţia teologică şi laică cu smerenia şi râvna de rugăciune. Rar mi s-a dat să întâlnesc un om cult şi smerit, în acelaşi timp, cum a fost Părintele Petroniu! De obicei ştiinţa multă, cum zice Sfântul Apostol Pavel, îi face pe omeni să se mândrească (vezi I Cor 8,1). Poate că aşa se explică faptul că mulţi intelectuali stau departe de Dumnezeu şi de Biserică.

De Prodromu m-am legat sufleteşte ca de puţine alte mânăstiri. Şi aceasta în primul rând datorită obştii de aici, în frunte cu Părintele Petroniu. Cea mai mare mângâiere la Prodromu am trăit-o la slujbele de noapte şi la privegherile de toată noaptea. Mă simţeam aşa de bine cu programul de rugăciune şi de masă, încât aici m-am convins că cel mai sănătos ritm de viaţă este cel al călugărilor din Sfântul Munte. Aşa ne-a creat Dumnezeu, ca să-L lăudăm, mai cu seamă noaptea! Apoi ce să spun de întâlnirile şi discuţiile cu Părinţii de aici care erau, fiecare în felul său, izvoare de înţelepciune.

De la Părintele Petroniu am învăţat poate cel mai mult. Mai întâi din felul său însuşi de a trăi viaţa monahală, cu o rigoare exemplară în toate. Disciplina din sufletul Părintelui se prelungea în cele din afară, în observarea strictă a programului de rugăciune şi de viaţă al schitului, în felul în care slujea şi se ruga, în ordinea din biroul Sfinţiei sale şi din biblioteca mânăstirii de care el însuşi s-a îngrijit până la sfârşitul vieţii, în corespondenţa cu mii de persoane din toată lumea… Scrisorile Sfinţiei sale sunt adevărate opere caligrafice. La primele vizite la Sfântul Munte, Părintele Petroniu m-a introdus în tainele vieţii monahale de aici, care are multe note aparte, m-a ajutat să înţeleg mai bine caracteristicile spiritualităţii popoarelor ortodoxe reprezentate la Athos, mi-a vorbit de mai mulţi sfinţi locali şi de sfinţi români pe care Biserica nu-i canonizase la vremea aceea… Mai târziu, devenit mitropolit în Occident, Părintele Petroniu m-a susţinut cu rugăciunea şi m-a sfătuit cum să procedez în multe situaţii dificile prin care am trecut, în toate recomandându-mi răbdarea şi iertarea. De asemenea mi-a luat apărarea în faţa celor care în Occident confundau Biserica cu politica.

Fiind om prin excelenţă de rugăciune, dar şi de cultură vastă, Părintele Petroniu avea o judecată cu adevărat duhovnicească, lipsită de orice extremă. El îşi cunoştea prea bine chemarea sa de monah ortodox şi o trăia din plin, încât nu simţea nevoia de a se angaja în polemici sterile pe teme de ecumenism sau de altă natură care pot tulbura pacea Bisericii. Aceasta nu însemna că era străin de problemele vieţii, ci că vedea rolul monahului în susţinerea lumii prin rugăciune şi asceză, nu prin mijloace lumeşti. L-am cunoscut şi în momente de mare durere sufletească tocmai pentru că unii monahi preferau în locul rugăciunii, critica şi polemica după duhul lumesc.

 Că Părintele Petroniu cunoştea foarte bine starea lumii de astăzi şi nevoia omului de a-şi cultiva sufletul pentru a se salva de la pieire se vede şi dintr-o scrisoare pe care mi-o adresa în 1997, din care citez  „Occidentul a dat Europei bunuri economice, tehnică, ştiinţă ş. a., se cuvine ca Ortodoxia să compenseze dăruirea cu bunurile ei spirituale, de care tot mai mult se simte nevoia, în aceste vremi de adânci prefaceri, de confuzie şi destrămare spirituală”. Este exact ceea ce încercăm să facem noi ortodocşii aici în Occident: pe de-o parte, să trăim Ortodoxia după regulile cele mai stricte, pentru că numai aşa ea este mântuitoare, iar pe de altă parte, s-o prezentăm occidentalilor cu toată bogăţia ei liturgică, mistică şi iconografică. Nu ştiu dacă vreun ortodox s-a convertit din convingere sau necesitate lăuntrică la o altă confesiune, dar ştiu, din propria experienţă, că mulţi occidentali au îmbrăţişat Ortodoxia pentru că s-au regăsit în ea pe ei înşişi şi l-au întâlnit pe Dumnezeu atât de apropiat omului.

Aş dori să închei aceste gânduri despre Părintele Petroniu mărturisind că de la trecerea lui la Domnul inima mă îndeamnă nu numai să-l pomenesc în rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi, ci să mă rog eu însumi lui cu credinţa că a aflat har de a mijloci pentru cei ce-l cheamă în ajutor. Astfel încerc să rostesc zilnic de mai multe ori: „Părinte Petroniu, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine păcătosul”. Mă bucur şi dau slavă lui Dumnezeu că la pus pe Părintele Petroniu pe cărările vieţii mele. Mă bucur şi mai mult că am fost cunoscut de el.

Mitropolitul Serafim.

construimcatedrala.ro