• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvânt mărturisitor despre Părintele Dometie Manolache

Cuvânt al ÎPS Serafim, inclus într-un volum omagial dedicată părintelui Dometie Manolache, lansat la Simpozionul național ”Părintele Dometie - chip luminos al virtuții și dăruirii jertfelnice”, Mânăstirea Râmeţ, 7 iulie 2015.

Se împlinesc anul acesta 45 de ani de când un tânăr doritor să apuce pe calea preoţiei venea pentru prima oară la Mănăstirea Râmeţ, împreună cu sora Reveca, nepoata Părintelui Dumitru Stăniloae - Teologul. Era o duminică cu lume multă, printre care şi Părintele Arsenie Pustnicul, tăinuit în mulţimea căţărată pe coasta muntelui din faţa bisericii din Valea Mănăstirii, unde Părintele Dometie slujea Sfânta Liturghie. După slujbă, tânărul se apropie sfios de Părintele care intrase în biserică pentru a se dezbrăca de sfintele veşminte şi-l întrebă: „Părinte, aş dori să urmez Teologia la Sibiu, ce mă sfătuiţi? „Stai aici în genunchii”, îi porunci Părintele. Şi începu o scurtă mărturisire cu întrebări precise. Iar apoi răspunsul: „Da, să mergi la Teologie, Dumnezeu să te binecuvânteze!“. Atât şi nimic mai mult. Suficient însă pentru tânăr să plece încurajat că dorinţa sa era după voia lui Dumnezeu.

În acelaşi an, tânărul revenea la Râmeţ pentru a participa la tunderea în monahism a surorii Părintelui Stăniloae, Reveca, devenită maica Rafaela. Călugăria a avut loc noaptea în bisericuţa, îngropată pe jumătate în pământ, cu uşile închise de teama Securităţii.

Acestea au fost primele contacte cu mănăstirea care avea să devină mănăstirea lui de suflet pentru duhul Părintelui Dometie, continuat aici cu multă vrednicie de Părinţii Varsanufie, Ioachim, Filotei, Antonie şi Ioanichie.

În 1982, tânărul nostru, devenit între timp preot la „Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia, participa la punerea pietrei de temelie a noii biserici şi ţinea cuvânt de învăţătură din încredinţarea P. S. Emilian Birdaş de vrednică pomenire.

Numai târziu, când a devenit alb de povara arhieriei, el avea să înţeleagă că duhul Părintelui Dometie, roditor din plin la Râmeţ, izvora din iubirea lui, întinsă până la jertfa de sine pentru măicuţe şi pentru credincioşii care veneau aici încărcaţi de păcate şi de necazuri. Într’adevăr numai pe jertfă se poate construi ceva trainic!

Născut într-o familie de 12 copii în zona Buzăului, Părintele Dometie a crescut în atmosfera de credinţă şi evlavie a satelor noastre de altădată în care viaţa oamenilor se desfăşura după tradiţia Bisericii prin participarea masivă în duminici şi sărbători la Sfânta Liturghie, la botezuri, cununii şi înmormântări, ca şi prin respectul tradiţiilor locale. Astăzi ştim mai bine ca altădată că mediul familial şi social din anii copilăriei, în care ni se formează caracterul, sunt determinanţi pentru tot restul vieţii.

Părintele Dometie era un om integru şi neprefăcut. În preajma sfinţiei sale simţeai căldura inimii care cuprindea pe tot omul şi toată creaţia.  Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el a fost neagoniseala şi simplitatea lui evanghelică, în cuvânt, în faptă şi în îmbrăcăminte. Părintele n-a adunat nimic pentru sine. Tot ce primea dădea mai departe. Îşi da şi haina de pe el. Mai mult, da şi ce nu avea, luând din puţinul pe care-l avea mânăstirea, aflată la începuturile ei. Cu el se împlinea vorba din popor: „omul bun ia cu o mână şi dă cu două”. Ce lucru mai nobil şi mai necesar în lumea noastră care urmăreşte numai câştigul şi acumularea de bunuri materiale şi uită de cei săraci! Aşa se face că moartea l-a găsit fără cămaşă şi haine de îngropare. Mă gândesc aici la Sfântul Calinic de la Cernica, cel mai iubit sfânt român, care în Testamentul său scria: „N-am adunat aur şi argint, n-am voit să am nici haine..., nici orice fel de lucruri. Nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva, ca să se arate că lui Dumnezeu cred, că mai primit îi va fi lui Dumnezeu dacă nu va rămânea după moartea mea nici un ban, decât dacă s-ar împărţi cea mai multă strânsoare după mine”.

Pe lângă multe alte daruri, Dumnezeu a înzestrat  pe Părintele Dometie şi cu o minte strălucitoare. În şcoală a fost mereu premiant, iar mai târziu, la insistenţele prietenului său de călugărie, Antonie, devenit mai târziu mitropolit al Ardealului (1982 - 2005), a acceptat să se înscrie la cursurile de doctorat în Teologie, la Bucureşti pe care le-a absolvit cu un an înaintea morţii. Totuşi ştiinţa multă nu-l îngâmfa, ci mai degrabă îl smerea pentru că ştia prea bine că totul este darul lui Dumnezeu şi că dacă primeşti mult trebuie să şi dai mult pentru zidirea semenilor. Smerenia Părintelui se vedea din toate: din felul de a vorbi şi de a se îmbrăca, de a sluji şi de a se apropia de oameni. N-am cunoscut un călugăr mai popular ca Părintele Dometie. Era mereu printre oameni, le asculta durerile, îi ajuta cu ce avea, îi mângâia, îi învăţa şi muncea împreună cu ei la ridicarea primelor clădiri ale mânăstirii. Tocmai de aceea era atât de iubit. Moartea la surprins în viul vieţii la inundaţiile din vara anului 1975 luptându-se cu valurile dezlănţuite. Mare a fost durerea despărţirii de Părintele Dometie pe care o mai poartă încă în suflet, după 40 de ani, cei care l-au cunoscut. Părintele s-a dus la Domnul, dar jertfa sa a rodit şi va rodi în continuare până la sfârşitul veacurilor.

De Părintele Dometie s-au ataşat oameni care aveau acelaşi duh ca şi el, şi anume Părintele Varsanufie şi Părintele Filotei, slujitori împreună cu el la Sfântul Altar. Părintele Varsanufie, fost mulţi ani pustnic până la venirea sa la Râmeţ, a trecut şi el la Domnul devreme, la numai 6 ani după moartea Părintelui Dometie, în vârstă de 72 de ani. Cu o sănătate mereu fragilă şi ascuns în viaţa sa lăuntrică, Părintele Varsanufie a lăsat în urma lui chipul călugărului smerit, tăcut şi ascultător. L-am asemănat mereu cu Părintele Paisie de la Sihăstria.

Părintele Filotei a fost numit, după ce a terminat Teologia la Sibiu (1973), preot pentru satele de munte din apropierea mânăstirii unde slujise înainte Părintele Dometie, dar a locuit întotdeauna şi a slujit peste săptămână la mânăstire, ajutându-l pe Părintele Dometie şi apoi pe Părintele Ioachim, transferat la Râmeţ, după moartea Părintelui Dometie. În jerfelnicia sa pentru credincioşii de prin aceste sate şi pentru cei ce vin până astăzi neîncetat la mânăstire, Părintele Filotei l-a urmat întru totul pe Părintele Dometie. Mereu cu traista pe umeri (ca Sfântul Serafim de Sarov din unele icoane, cu care şi seamănă la înfăţişare), plină cu merinde pentru bătrânii şi copiii pe care-i întâlneşte, Părintele Filotei urcă de zeci de ani dealurile Râmeţului, slujind, spovedind, botezând sau îngropând. Nu s-a plâns niciodată de povara drumurilor, care cu timpul l-au încovoiat, nu l-a auzit nimeni cârtind sau judecând pentru că a făcut şi face totul cu cea mai mare dragoste. Părintele Filotei este un exemplu pentru preoţi şi pentru călugări.

Părintele Ioachim, om al locului, născut în satul Pleaşa, într-o familie cu 12 copii, a slujit la Râmeţ peste 30 de ani, după trecerea în veşnicie a Părintelui Dometie. Călugărit la Frăsinei şi format în duhul Sfântului Calinic şi al marilor Părinţi de aici, Părintele Ioachim a fost adus de ascultare ca duhovnic al mânăstirii, la chemarea Presfinţitului Emilian al Alba Iuliei (+1997). Nu se putea o alegere mai bună care să întruchipeze şi să continue duhul Părintelui Dometie. Părintele Ioachim seamănă cu Părintele Dometie până şi după statura şi mobilitatea sa, după cuvântul său poetic şi spiritul de jertfă. De aceea s-a bucurat de la început de dragostea şi ascultarea obştei şi a nenumăraţilor credincioşi care au apreciat blândeţea şi răbdarea sa, virtuţi moştenite din familie, dar cultivate cu multă rugăciune şi trudă duhovnicească. Mereu la dispoziţia obştii şi a credincioşilor, cu rugăciunea  cu cuvântul şi cu spovedania, Părintele Ioachim a întărit obştea în multe momente de încercare  şi a îndrumat pe calea lui Dumezeu nenumăraţi credincioşi care i-au devenit fii duhovniceşti. A fost alături de maica stareţă Ierusalima şi de obşte cu sfatul, dar şi cu dojana când era necesar, aşa încât mănăstirea Râmeţ a crescut mereu, atât duhovniceşte cât şi gospodăreşte, devenind o adevărată Lavră-Matcă pentru tot Ardealul. 

După întoarcerea Părintelui Ioachim la mânăstirea de metanie (2006), Înaltpreasfinţitul Andrei l-a numit duhovnic la Râmeţ pe Părintele Antonie, care a ucenicit aici, pe lângă Părinţii Ioachim şi Filotei, încă din 1999, după tunderea sa în monahism  la mânăstirea Afteia. Dinamic şi cu doctoratul în teologie, Părintele Antonie şi-a însuşit întru totul duhul Părintelui Dometie. Rar am întâlnit atâta armonie între preoţii slujitori la acelaşi Altar ca aici la Râmeţ. Şi aceasta pentru că toţi urmează spiritul de jertfă, smerenia şi neagoniseala Părintelui Dometie. Aceste virtuţi fundamentale, care ar trebui să împodobească sufletul oricărui monah şi oricărui creştin, nu se câştigă uşor, mai cu seamă dacă nu te ajută mediul în care trăieşti. Or Râmeţul este ocrotit de duhul Părintelui Dometie. Sunt încredinţat că Părintele Dometie nu îngăduie în mânăstirea sa decât slujitori asemenea lui.

Un astfel de slujitor este şi Părintele Ioanichie, venit la Râmeţ încă din 1977. De atunci şi până astăzi, Părintele Ioanichie duce greul gospodăriei cu o dăruire uimitoare. Călugărit la mânăstirea Afteia, Părintele Ioanichie a fost hirotonit preot pe seama mânăstirii Râmeţ în 2008 pentru a-l ajuta la Sfântul Altar pe Părintele Antonie, împresurat mereu de mulţime de credincioşi.

 Cuvânt mărturisitor trebuie să aduc şi despre obştea de măicuţe a mânăstirii Râmeţ în frunte cu maica stareţă Ierusalima până în 2014, iar acum cu maica Apolinaria. Tot ce s-a zidit la Râmeţ, duhovniceşte şi material, prin restaurarea şi punerea în valoare a bisericuţei din sec. XIV şi a clădirii de lângă ea, transformată în muzeu, prin ridicarea noii biserici, care îmbină armonios elemente de arhitectură din cele trei provincii româneşti, ca şi prin celelalte construcţii noi s-a făcut cu jertfa obştii. Obştea de la Râmeţ a moştenit dinamismul Părintelui Dometie care era prezent peste tot. Aşa şi ucenicele Părintelui sunt peste tot: la biserică, la bucătărie pentru hrana obştii, dar şi a pelerinilor care sunt ospătaţi zilnic în rând cu obştea, la atelierele de broderie şi pictură, la câmp… Am cunoscut la Râmeţ măicuţe cu adevărat sfinte prin smerenia şi simplitatea vieţii lor, prin ascultarea şi dragostea lor de rugăciune. Nu voi uita niciodată chipurile luminoase ale măicuţelor: Lavrentia (care citea zilnic întreaga Psaltire), Ioanichia, Eudoxia (care a înfiinţat şi amenajat muzeul mânăstirii), Antima, Paraschiva, Vichentia, Teodora, Amfilohia, Mihaela etc. 

După căderea Dictaturii comuniste, mai multe mânăstiri din Ardeal au fost întemeiate de maici plecate de la Râmeţ ducând cu ele experienţa vieţii duhovniceşti câştigate aici, ca şi duhul Părintelui Dometie. Aş aminti doar pe cele mai cunoscute: mânăstirea „Sfânta Cruce” (maica Mina) şi mânăstirea „Buna - Vestire” (maica Pavelida) din Oradea, mânăstirea „Sfinţii Apostoli” (maica Filoteia) din Bârsana - Maramureş, mânăstirea „Sfânta Cruce” (maica Varvara) din Căşiel - Dej, mânăstirea „Schimbarea la Faţă” (maica Rafaela) din Botiza, mânăstirea „Cuvioasa Paraschiva” De sub Piatră  -  Sălciua - Câmpeni şi schitul „Acoperământul Maicii Domnului” (maica Semfora) din Băiţa - Hunedoara, mânăstirea „Sfântul Apostol Andrei” (maica Eufrasia) din Belinţa - Maramureş, schitul Călene - Cugir (Alba), schitul „Sfântul Spiridon” (maica Teofana) din Ponor - Alba. Alte maici au fost chemate în străinătate: Evghenia ca stareţă la Aşezământul românesc din Ierihon, Maria la mânăstirea Malvialle (Franţa) şi Mariami la Namur (Belgia). Pe lângă mânăstirea Râmeţ şi din duhul Părintelui Dometie s-au format de asemenea şi Părinţii Serafim (mânăstirea Căşiel) şi Arsenie (Catedrala din Nürnberg - Germania), învăţători, până la căderea comunismului, la şcoala de lângă mânăstire şi, respectiv, la Pleşa - Râmeţ.

Mă bucur că maica stareţă Apolinaria continuă cu vrednicie lucrarea săvârşită la Râmeţ timp de 50 de ani de maica Ierusalima. Iată ce-mi scria de curând maica Apolinaria: Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfântului Ghelasie, ocrotitorul mănăstirii noastre, ne propunem să continuăm şi să păstrăm tradiţia şi rânduiala Sfinţilor Părinţi lăsată de Părintele Dometie în mănăstirea noastră… Să menţinem duhul de rugăciune, smerenie, dragoste, ascultare şi iubire faţă de Dumnezeu şi semenii noştrii având tot timpul în inimă şi gând dorinţa de a respecta cu multă acrivie făgăduinţele făcute la tunderea în monahism…”

Mă rog şi eu, împreună cu obştea mănăstirii şi cu miile de credincioşi care l-au cunoscut pe Părintele Dometie, ca numele lui să apară cât mai curând în Calendarul nostru. Dar şi până atunci să-l  chemăm în ajutorul nostru: „Cuvioase Părinte Dometie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”.                                 

construimcatedrala.ro