• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 1994

Urcuş spre Înviere prin cunoaştere şi iubire

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3, 16).

Iubiţi credincioşi şi fraţi creştini,

Este prima scrisoare pastorală pe care V-o adresez ca Părinte duhovnicesc, rânduit în această slujire de Dumnezeu, la chemarea Adunării Eparhiale a nou înfiinţatei Mitropolii româneşti pentru Europa Centrală.

Ea este începutul unui drum, pe care o să-l parcurgem împreună, de cunoaştere reciprocă şi de iubire frăţească şi părintească. De altfel, toată viaţa noastră nu-i altceva decât o înaintare continuă în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca şi în cunoaşterea şi iubirea semenilor noştri.

După învăţătura creştină, cunoaşterea izvorăşte din iubire, iar iubirea creşte din cunoaştere. Dar şi cunoaşterea şi iubirea vin de la Dumnezeu prin credinţă. Căci înainte de a ne cunoaşte unii pe alţii şi înainte de a ne iubi unii pe alţii, Dumnezeu ne-a cunoscut şi ne-a iubit până la jertfa supremă a Fiului Său, Mântuitorul Iisus Hristos.

„Înainte de a te urzi în pântece, te-am cunoscut” — îi spune Domnul proorocului Ieremia (1, 5), iar lui Moise alesul Său îi zice: „Te cunosc pe nume ...” (Ieşire 33, 12).

A fi cunoscut de Dumnezeu pe nume, şi încă înainte de a ne zămisli înseamnă a intra în planul Său cu privire la destinul creaţiei şi a ne bucura de iubirea Sa fără de margini. A fi cunoscut de Dumnezeu înseamnă deci a-I aparţine Lui, a fi al Său: „Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi” (II Tim. 2, 19).

Dar sunt şi oameni care din proprie voinţă refuză planul lui Dumnezeu cu privire la ei, refuză cunoaşterea şi iubirea Sa. Aceştia vor auzi la sfârşitul veacurilor sentinţa cutremurătoare: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23). De ce? Pentru că cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi trebuie să-şi găsească ecoul în cunoaşterea şi iubirea noastră faţă de El. Întotdeauna cunoaşterea ca şi iubirea cer răspunsul celuilalt: Nu poţi cunoaşte şi iubi decât în măsura în care eşti cunoscut şi iubit.

Între noi oamenii, cunoaşterea şi iubirea sunt extinderea în lume a cunoaşterii şi iubirii Iui Dumnezeu faţă de noi. Cei ce sunt ai lui Dumnezeu se cunosc şi se iubesc întreolaltă. Ei se caută unul pe altul şi se deschid reciproc, îmbogăţindu-se astfel unii prin alţii.

Începând astfel să ne cunoaştem ne vom da scama că fiecare om are lipsurile şi slăbiciunile sale, că nimeni nu-i desăvârşit pe pământ, dar că în toţi există o năzuinţa de mai bine, de autodepăşire, chiar dacă această năzuinţă, în mulţi, este pervertită de păcat. Noi trebuie să vedem întotdeauna ceea ce este bun în fiecare şi să credem în îndreptarea lui prin iubirea noastră. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu „şi-a arătat dragostea Sa faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi şi vrăjmaşi ai Săi” (cf. Rom. 5, 8). Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când suntem păcătoşi, deşi detestă păcatul şi aşteaptă până în ultima clipă a vieţii noastre întoarcerea la pocăinţă.

 

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte cu o iubire infinită. Numai noi oamenii, în virtutea libertăţii de care nebucurăm, putem pune limite iubirii Sale, refuzând-o.

Iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în crearea lumii din nimic pentru ca lumea împreună cu omul, coroana creaţiei, să participe la viaţa divină care este comuniune veşnică de iubire între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă constant în grija Sa faţă de lume, adică în Pronia Divină care conduce lumea spre destinul ei veşnic. Ea a culminat în trimiterea în lume a Fiului Său, în moartea Lui de bună voie şi în învierea Sa din morţi prin care Mântuitorul Iisus Hristos a biruit stăpânia morţii şi pe diavolul. În persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu vine în maximă apropiere faţă de om, se revelează ca Tatăl nostru, învăţându-ne să I ne adresăm cu cuvintele Ava Părinte - expresia unei nesfârşite intimităţi filiale, plină de familiaritate şi de tandreţe -, ia asupra Sa păcatele tuturor cu consecinţele lor inevitabile: suferinţele şi necazurile de tot felul, culminând cu moartea, şi ne liberează astfel din robia morţii şi a păcatului care înseamnă separare de Dumnezeu şi separare de semenii noştri.

In moartea şi învierea lui Hristos încare s-a arătat suprema iubire a lui Dumnezeu noi suntem mântuiţi. A fi mântuit înseamnă a fi liber de păcat, a trăi în Hristos participând astfel la viaţa divină, înseamnă deci a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu, a cunoaşte şi a iubi pe semenii noştri. Iar puterea de a face aceasta o primim tot de la Dumnezeu, prin credinţă, prin Sfintele Taine (îndeosebi prin dumnezeiasca Euharistie prin care îl primim pe Hristos înviat în sufletele noastre), prin rugăciune, prin post şi înfrânare de la tot ceea ce este rău în noi si în jurul nostru. Pentru că păcatul, deşi a fost biruit de Hristos prin învierea Sa rămâne, totuşi o realitate tristă în cei ce nu sunt ai lui Hristos, sau îi aparţin doar cu numele de creştin.

Să nu ne amăgim crezând că-i suficient să fi botezat, să ai o credinţă teoretică într-un Dumnezeu îndepărtat, străin de lume, fără să fi angajat în credinţă, printr-un mod nou de a gândi şi a trăi. Ca şi creştini, noi nu putem accepta modelul uman de a gândi şi a trăi pe care ni-l oferă lumea marcată de păcat. Noi trăim în lume dar nu suntem din lume. Destinul nostru este ceresc. De aceea Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă: „dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus ... căci voi aţi murit (faţă de păcat) şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 1-3). Numai uniţi cu Hristos cel înviat biruim lumea şi răul din ea. Numai cu El biruim în fiecare moment suferinţa şi necazul în care ne simţim împuţinată viaţa, ca în nişte morţi parţiale premergătoare ale morţii finale. Or, prin Hristos toate aceste morţi, ca şi moartea finală, se prefac în Paşte = pasaj, trecere.

Iată biruinţa Învierii! Iată sensul vieţii şi al existenţei! Iată optimismul creştin!

Să ne bucurăm de Învierea lui Hristos şi s-o prăznuim cu sufletele curăţite prin baia spovedaniei şi a împărtăşirii cât mai dese cu Hristos!

Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea!

Şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm

Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi

Să iertăm toate pentru Înviere

Şi aşa să strigăm:

Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţa dăruindu-le.

Îmbrăţişându-vă părinteşte pe fiecare cu salutul îngeresc adresat mironosiţelor: Hristos a înviat, Vă urez să petreceţi Sf. Sărbători ale învierii Domnului cu pace şi cu bucurii duhovniceşti.

Al vostru de tot binele voitor şi pururea fierbinte către Domnul rugător,

+ SERAFIM

Arhiepiscop şi Mitropolit

 

 

 

construimcatedrala.ro