• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 1995

Hristos viaţa noastră

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, Chiar de va muri, va trăi” (Ioan 11, 25)

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

 

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este adevărul fundamental al Creştinismului, pe care Biserica nu încetează să-l vestească prin cuvântul slujitorilor ei ca şi prin cultul şi rugăciunile ei, care au toate un caracter pascal.

În centrul propovăduirii Apostolilor stă Persoana istorică a Mântuitorului Iisus Hristos, mort şi înviat pentru mântuirea lumii. Mesajul Evangheliei şi al întregii Scripturi este tocmai această biruinţă a vieţii asupra morţii, ultimul şi cel mai mare duşman al omului, biruinţă pe care a realizat-o Hristos, ca Dumnezeu, dar şi ca om ascultător de Dumnezeu „până la moarte şi încă moarte pe cruce” (cf. Fii. 2,7). Iar biruinţa lui Hristos este în acelaşi timp biruinţa tuturor celor ce sunt ai lui Hristos, adică a noastră a creştinilor. Căci Hristos n-a murit pentru Sine, ci pentru noi, şi în locul nostru. El fiind fără de păcat nu trebuia să moară, dar a acceptat de bună voie moartea, comună oamenilor, pentru ca s-o desfiinţeze în principiul ei care este separarea de Dumnezeu. Să nu uităm că semnificaţia adâncă a morţii este despărţirea omului de Dumnezeu şi nu simpla despărţire a sufletului de trup. Astfel, cei ce sunt ai lui Hristos nu mai mor, în sensul că nimic, nici chiar moartea trupească nu poate să-i separe de Dumnezeu. Aceasta o exprimă cu multă fermitate Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii (rai), nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o alta făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (8, 38).

Cum nu va putea să ne despartă de dragostea unora faţă de alţii care este extinderea şi concretizarea în lume a dragostei faţă de Dumnezeu. Dragostea este mai tare decât moartea. Ea înseamnă să poţi spune celui pe care-l iubeşti: nu vei muri în veac! Iar aceasta este posibil pentru că Hristos a înviat.

învierea Mântuitorului Iisus Hristos este astfel răspunsul definitiv dat aspiraţiei fundamentale a omului de a trăi veşnic. Da, viaţa veşnică de comuniune cu Dumnezeu în Sfânta Treime şi cu toţi cei dragi ai noştri este posibilă pentru ca Iisus Hristos a dărâmat prin învierea Sa zidul despărţitor al păcatului care se ridică între om şi Dumnezeu ca şi între oamenii înşişi. Raiul închis după căderea în păcat a protopărinţilor noştri se deschide astăzi prin învierea Domnului pentru toţi cei Ce! primesc pe Hristos ca Domn şi Stăpân al vieţii lor. Iar primul care intră este un tâlhar, însă un tâlhar pocăit, adică un om care, recunoscând în Răstignitul de lângă el pe Dumnezeu însuşi, îşi mărturiseşte rătăcirea vieţii sale şi se roagă de iertare: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. Dumnezeiescul răspuns nu întârzie: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” îi zice Iisus. Dacă Adam a fost izgonit din rai pentru mândria sa, căci voia să fie ca Dumnezeu, dar nu prin comuniunea cu El care îndumnezeieşte cu adevărat pe om, ci prin sine însuşi, fără Dumnezeu, - tentaţia de totdeauna a omului şi îndeosebi a omului modern -, iată că un tâlhar, intră în rai prin smerenie, adică prin această atitudine fundamentală a omului în faţa lui Dumnezeu, care-l face să recunoască alienarea sa şi nevoia mântuirii prin comuniunea cu El. Meritul neasemănat al tâlharului a fost acela de a fi recunoscut pe Hristos ca Dumnezeu în momentul extrem al kenozei Sale, adică în momentul răstignirii, când chiar şi ucenicii Săi s-au lepădat de El.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, întemeiată tainic prin Patima şi învierea Sa, iar văzut prin trimiterea Duhului Sfânt, la Rusalii, peste Sfinţii Apostoli, este raiul cel nou sădit de Dumnezeu pe pământ pentru ca întreg pământul să devină rai. Iar în mijlocul raiului Bisericii stă „pomul vieţii" adică Sf. Liturghie, la care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci" Prin participarea regulată la Sf. Liturghie şi împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine, de fiecare dată cu pregătirea necesară, viaţa veşnică pătrunde în noi şi ne transformă, încetul cu încetul, făcându-ne asemenea lui Hristos. Omul credincios devine astfel un „hristofor” purtător de Hristos sau un „alter Christus” - alt Hristos, adică un om care are gândirea şi simţirea lui Hristos, un om prin care Hristos însuşi vorbeşte şi lucrează în mijlocul oamenilor.

Biserica este „laboratorul învierii” zicea pururea pomenitul Părintele nostru Dumitru Stăniloae, Teologul. Pentru că în Bisericăşi prin Biserică noi facem mereu experienţa morţii şi învierii cu Hristos. Toată viaţa omului este o luptă crâncenă la nivelul minţii şi al inimii cu păcatul, care încearcă să întunece în noi chipul lui Dumnezeu şi să ne abată de la destinul nostru veşnic: comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Păcatul perverteşte viaţa omului, o reduce la nivelul animalităţii şi în cele din urmă o distruge, transformând-o în moarte veşnică. El începe cu necredinţa sau indiferenţa faţă de Dumnezeu, care ne face insensibili la dragostea Sa pentru noi.

Omul necredincios sau omul indiferent religios nu-l mai vede pe Dumnezeu în viaţa sa, nici în ceilalţi oameni şi în natura înconjurătoare. Preocuparea sa exclusivă o constituie lucrurile lumii acesteia, care fiind mărginite nu-i pot oferi pacea şi liniştea după care suspină sufletul său. Pentru a ieşi din cercul vicios al păcatului, el trebuie să se smereascăşi să recunoască, asemenea tâlharului de pe cruce, pe Hristos care suferă de indiferenţa şi de păcatul său. Şi să strige: „Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta”. Atunci, Hristos îl va aduce în raiul Bisericii şi-i va descoperi calea vieţii.

Aceasta înseamnă convertirea la Hristos, de care avem nevoie toţi. Până când nu-l vom simţi pe Hristos în inima noastrăşi nu vom deveni membri conştienţi ai Bisericii, participând cu regularitate la slujbele ei, nu ne putem numi cu adevărat creştini. Viaţa creştină este o viaţă exigentă care pretinde o disciplină a minţii, a cuvântului, faptelor şi comportamentului, în concordanţă cu crezul nostru. Numai răstignindu-ne cu Hristos faţă de tot ceea ce este rău în noi şi în jurul nostru putem să înviem cu El şi să simţim bucuria biruinţei asupra păcatului şi a morţii. Numai aşa putem trăi veşnic cu Hristos - viaţa noastră.

Punându-Vă la inimă aceste cuvinte de învăţătură cu dorinţa ca ele să Vă sporească credinţa faţă de Hristos şi faţă de Biserica Sa, Vă îmbrăţişez părinteşte pe toţi şi Vă fac cele mai calde urări de sănătate de pace şi bună înţelegere în familie şi în societate.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

Al vostru de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos Cel înviat

 

+ Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

 

construimcatedrala.ro