• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 1996

Învierea lui Hristos - învierea noastră

 „Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Rom. 6, 4).

 

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

 

În perioada Postului mare şi îndeosebi în săptămâna Sfintelor Patimi ne-am străduit, fiecare din noi, pe măsura credinţei şi a dragostei faţă de Dumnezeu, să ne „curăţim simţirile“ pentru ca „să vedem (astăzi) pe Hristos ca pe un mire ieşind din mormânt, strălucind cu neapropiată lumină a Învierii“, cum am cântat în această noapte sfântă la slujba Utreniei.

Într-adevăr, cei ce ne-am curăţit „simţirile“ prin post şi prin rugăciune înmulţită ca şi prin mărturisirea păcatelor în faţa preotului duhovnic, vedem astăzi cu „ochii inimii“ pe Hristos Domnul sfărâmând porţile morţii şi-L auzim tainic spunându-ne ca şi femeilor mironosiţe:„Bucuraţi-vă“ (Mt. 28, 9).

Bucuraţi-vă, că viaţa voastră are de acum un sens, şi anume sensul veşnicei comuniuni cu Dumnezeu, pe care Eu, Hristos, am restabilit-o, dărâmând prin moartea şi învierea Mea zidul despărţitor între om şi Dumnezeu ridicat de păcat (Efes. 2, 14)!

Bucuraţi-vă, că nu mai sunteţi singuri nici măcar o clipă din viaţa voastră, ci împreună cu Mine şi, prin Mine, cu Tatăl şi cu Duhul! „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor“ (Mt. 28, 20). În necazuri, în ispite, în dureri, în tot ce pătimiţi, până şi în moartea voastră, Eu, Hristos, sunt cu voi! Iar aceasta înseamnă că prin Mine sunteţi biruitori în toate. Căci împreună cu Mine nu puteţi fi decât biruitori. Nu uitaţi că credinţa înseamnă puterea lui Dumnezeu în voi (I Cor. 2, 5). Numai cel ce tăgăduieşte această putere a credinţei nu se împărtăşeşte de ea (II Tim. 3, 5).

Bucuraţi-vă, mai ales, că Eu am biruit pentru voi moartea, ultimul vrăjmaş al omului (I Cor. 15, 26). Aşa încât, cei ce sunteţi ai Mei, pentru că Mă iubiţi şi vă iubiţi între voi, străduindu-vă să urmaţi exemplul vieţii Mele, nu veţi muri în veac. Moartea nu mai are nici o putere asupra voastră. Din osândă veşnică pentru păcat, moartea devine pentru voi Paşte, adică trecere în viaţa cea fără de sfârşit, de comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi cei ce i-au plăcut Lui din veac. Aşadar, Învierea mea dezleagă problema fundamentală a omului, aceea a morţii, pe care o desfiinţează în principiul ei de separare a făpturii de Creatorul său şi revelează valoarea infinită a vieţii, ca participare conştientă şi iubitoare la viaţa lui Dumnezeu în Treimea Persoanelor.

Astfel ne întâmpină şi ne vorbeşte Hristos Domnul în adâncul inimilor noastre în această zi prea sfântă a Învierii Sale. Iar noi datori suntem să păstrăm aceste cuvinte şi să medităm asupra lor, după pilda Maicii Domnului (vezi Mc. 2, 19) pentru ca Învierea lui Hristos să devină cu adevărat şi învierea noastră.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Viaţa creştină nu se reduce nici pe departe doar la a purta numele de creştin, la a ne boteza copiii, a ne cununa la biserică sau a ne îngropa morţii după tradiţia creştină; ea nu înseamnă nici numai a ne ruga lui Dumnezeu atunci când suntem în necaz şi a merge din când în când la Liturghia de duminică, mai ales la Paşti şi la sărbătorile mari, deşi toate acestea sunt necesare şi foarte importante. Dar nu şi suficiente. Viaţa creştină autentică înseamnă intimitatea noastră de fiecare zi şi de fiecare ceas cu Iisus Hristos care pentru noi S-a făcut om, a suferit ocările şi batjocurile oamenilor ca şi moartea cea mai ruşinoasă, a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri unde să ne găteşte loc, pentru ca acolo unde este El să fim şi noi (cf. In. 14, 2-3).

Aşa precum cei ce se iubesc se caută unul pe celălalt şi doresc să petreacă tot timpul împreună, tot aşa şi creştinul care iubeşte cu adevărat pe Hristos îl caută zi de zi şi chiar ceas de ceas pentru a petrece împreună cu El în rugăciune, iar duminica participă regulat la Sfânta Liturghie şi se uneşte cu El prin împărtăşirea cu Sfântul Lui Trup şi scumpul Lui Sânge, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“. Iar această împreună vieţuire şi intimitate cu Hristos ne transformă încetul cu încetul şi ne face asemenea Lui, adică buni cu toţi oamenii, chiar şi cu vrăjmaşii noştri, blânzi, smeriţi, capabili să iertăm, în fiecare zi,  de şaptezeci de ori câte şapte celor ce ne greşesc (Mt. 18, 21-22), plini de iubire şi de milă faţă de întreaga creaţie: faţă de oameni şi faţă de animale, faţă de natura înconjurătoare, care aşteaptă şi ea izbăvirea din robia stricăciunii la care a fost supusă datorită păcatului nostru (cf. Rom. 8, 19-22).

Cei care iubesc însă cu adevărat, după pilda lui Hristos, ştiu prea bine că iubirea lor, ca şi iubirea lui Hristos, este împreunată în lumea aceasta cu suferinţa. Pentru că la iubirea lor cei mai mulţi nu răspund cu iubire. Cei ce iubesc cu adevărat întâmpină adeseori, ca şi Hristos, ura semenilor, criticele şi judecata lor nemiloasă. Pentru cei mai mulţi oameni de astăzi a iubi pe vrăjmaşi, a te ruga pentru cei ce te prigonesc, a binecuvânta pe cei ce te blestemă, a răspunde răului cu bine, este nu numai o slăbiciune, ci o adevărată nebunie. Deşi Hristos ne-a poruncit să facem toate acestea (Mt. 5, 44). Dar cine mai ascultă astăzi cuvântul lui Hristos? Cine mai ia seama la iubirea Lui? „Cuvântul crucii (adică suferinţa lui Hristos din iubire faţă de noi) este nebunie pentru cei ce pier, dar pentru noi cei ce mântuim, este puterea lui Dumnezeu“ (I Cor. 1, 18).

Iubirea este atotbiruitoare, chiar dacă în ochii lumii ea apare ca slăbiciune. Totuşi „slăbiciunea“ iubirii este mai tare şi decât moartea. Iubirea nu cade (piere) niciodată (I Cor. 13, 8), zice Sf. Ap. Pavel. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea ... primejdia sau sabia? ... Căci sunt încredinţat că nici moartea nici viaţa, nici îngerii, nici stăpâniile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 35-39).

Cel ce nu iubeşte acela nu-L cunoaşte pe Hristos chiar dacă crede în El. Căci „este un lucru să crezi în Dumnezeu, zice Sf. Siluan Atonitul (+ 1938), şi cu totul altul să-L cunoşti pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt pentru că-L iubeşti pe El şi pe aproapele tău“. Şi tot acelaşi sfânt ne spune că „cel ce nu iubeşte pe vrăjmaşul său, acela nu se poate numi creştin“. Lucru înfricoşător când ne gândim la vrăjmăşia care există astăzi chiar şi între noi creştinii (dacă ne mai putem numi astfel !) şi între fiii aceluiaşi neam !

 

Iubiţi credincioşi,   

 

De aproape doi ani de zile de când Dumnezeu m-a chemat să fiu părintele duhovnicesc al românilor din Diaspora europeană şi al credincioşilor din Occident care din iubire faţă de Biserica Ortodoxă Română au intrat în comuniune canonică cu ea, n-am încetat să slujesc la Sf. Altar şi să-L vestesc pe Hristos cel mort şi înviat pentru noi, pretutindeni unde am fost chemat. Numai acolo unde n-am fost chemat şi dorit n-am slujit. Totuşi rugăciunea noastră n-a încetat să ne înalţe şi pentru preoţii şi credincioşii români care din motive politice nu sunt în comuniune cu Biserica Mamă, socotind că găsesc la străini mai multă dragoste şi puritate decât la părinţii proprii care i-au născut duhovniceşte iar pe mulţi i-au şi format cu jertfe nenumărate, într-o vreme când Biserica era crucificată.

Chemarea pe care împreună cu P.C. Părinţi ai celor două Eparhii româneşti din Europa, o facem neîncetat este aceea la iertare şi împăcare. Căci numai împăcaţi unii cu alţii putem sta înaintea lui Dumnezeu. Altfel, rugăciunea noastră se preface în păcat şi osândă. „Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre“ (Mc. 11, 25). Iar iertarea va face să sporească încrederea între noi, îndemn pe care îl auzim mereu în ectenia: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm“.

O parohie nu este altceva decât locul unde credincioşii trăiesc în comuniune cu Dumnezeu şi întreolaltă, fiecare silindu-se să-şi predea viaţa lui Hristos şi semenilor săi. „Biserica este laboratorul Învierii“, zicea Părintele Dumitru Stăniloae. Pentru că în Biserică facem neîncetat împreună cu Hristos experienţa morţii şi învierii proprii. Murim mereu faţă de noi înşine, faţă de egoismul propriu şi faţă de pornirile pătimaşe care se luptă în mădularele noastre şi înviem la o viaţă nouă, de comuniune iubitoare cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, o viaţă liberă de orice păcat. Astfel învierea lui Hristos devine şi învierea noastră.

Chemându-Vă pe toţi în numele lui Hristos la împăcare şi iubire, Vă încredinţez de iubirea mea curată şi sfântă şi Vă urez să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului cu pace şi sănătate iar binecuvântarea Lui să fie peste voi toţi !

Al vostru de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos Cel înviat,

 

+ Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

construimcatedrala.ro