• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 2000

Mântuirea prin suferinţă

„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“

 (Ioan 16, 33)

Iubiţi credincioşi,

În Pastorala de Crăciun am încercat să desluşesc „semnele“ vremurilor prezente prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la înnoirea profundă a vieţii lor pentru salvarea omenirii şi creaţiei de la autodistrugere, datorită înmulţirii păcatelor şi răutăţilor în lume. Cu durere, constatăm că „taina fărădelegii“ (II Tesal. 2, 7) lucrează astăzi pretutindeni în lume, îndepărtând pe oameni de Dumnezeu şi învrăjbindu-i întreolaltă. În goana sa nebună după bani şi bunuri materiale, omul distruge fără milă mediul înconjurător, punând în pericol viaţa însăşi pe planeta noastră. Cu adâncă durere, participăm la suferinţele fraţilor noştri din România sau din alte părţi ale lumii bântuite de calamităţi naturale, de războaie sau de sărăcie extremă care degradează viaţa oamenilor şi a popoarelor. Încercaţi de durere, ne purtăm fiecare crucea greutăţilor şi necazurilor care vin asupra noastră, părtaşi fiind, prin însăşi condiţia noastră umană, la tot ceea ce se petrece în lume. Durerea noastră sufletească sau trupească este fără îndoială condiţia omului supus păcatului.

Şi totuşi nu-i de-ajuns să privim răul din noi şi din jurul nostru şi să rămânem pasivi în faţa lui, crezând că nu putem face nimic pentru a-l birui, astfel ca binele să triumfe. Dimpotrivă, în fiecare om forţa binelui este mai mare decât forţa răului, chiar dacă de multe ori experimentăm neputinţa noastră în faţa răului. Tocmai aici intervine lucrarea credinţei, care face ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste în însăşi slăbiciunea noastră. Sf. Apostol Pavel zice: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab atunci sunt tare“ (II Cor. 12, 10).

Dar exemplul cel mai grăitor de putere ascunsă în slăbiciune îl avem în Patimile Mântuitorului şi moartea Sa pe cruce, care au lăsat impresia celei mai mari neputinţe şi înfrângeri. „Pe alţi i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El“ (Mt. 27, 42), ziceau cei ce l-au răstignit pe Hristos. Desigur, Mântuitorul putea să facă şi această minune, coborându-se de pe cruce. Dar atunci s-ar fi mântuit pe Sine însuşi de moarte şi n-ar mai fi mântuit neamul omenesc. Mântuirea lumii s-a realizat tocmai prin Patimile şi Moartea acceptate de bună voie de Mântuitorul. Moartea nu putea fi distrusă decât pe dinlăuntru, adică prin acceptarea ei liberă. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le“, cântăm cu toţii astăzi, slăvind Învierea Domnului, adică Biruinţa Sa finală.

Orice biruinţă în lumea aceasta, şi cu atât mai mult biruinţa finală, adică mântuirea sufletului, este împreunată cu suferinţa. În orice suferinţă acceptată prin credinţă se ascunde biruinţa. Suferim pentru ca să biruim! În creştinism suferinţa are deci un sens pozitiv, mântuitor.

 

Iubiţi credincioşi,

Trăim într-o lume indiferentă faţă de credinţă sau chiar ostilă ei. Preocuparea principală, dacă nu exclusivă, a omului modern este legată de viaţa aceasta pământească. Tehnica, ştiinţa ca şi diferitele doctrine sociale şi politice se întrec în „a asigura“ omului o viaţă fericită, un paradis terestru. Ceea ce însă nimeni n-a experimentat, pentru că fericirea este altundeva. Dimpotrivă, omul este tot mai frământat, tot mai agitat, iar viaţa tot mai dificilă şi nesigură.

Trăim într-o lume în care valorile sunt răsturnate. În loc să se îngrijească înainte de toate de suflet, ca principiu al vieţii şi al fericirii, explorând adâncurile infinite ale fiinţei sale lăuntrice, omul se îngrijeşte exclusiv de trup, de lumea exterioară care este doar cadrul de manifestare al vieţii lăuntrice. Ce s-ar întâmpla dacă mulţimea savanţilor care cercetează cosmosul sau legile naturii s-ar preocupa mai întâi de cosmosul interior al omului şi de legile sale spirituale?

Greşeala începe atunci când omul uită de Dumnezeu şi de destinul său veşnic şi se preocupă doar de trup şi de viaţa sa pământească. Astfel, tinderea spre Dumnezeu sădită în fiinţa noastră prin creaţie se perverteşte şi devine tindere spre sine însuşi, adică egoism. Omul nu se mai vede decât pe sine însuşi, interesele sale, drepturile sale; ceilalţi nu mai contează. De unde, tragedia umană: închis în egoismul său, omul trăieşte drama veşnicei nemulţumiri. Căci mulţumirea nu vine decât de la Dumnezeu şi din relaţia sinceră şi curată cu semenii noştri şi cu lumea înconjurătoare. Iadul nu este altceva decât lipsa comuniunii, a relaţiei, deci neputinţa de a iubi.

Dar dacă omul, prin libertatea cu care a fost înzestrat, îl poate părăsi pe Dumnezeu, Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe om. „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. Iată te-am însemnat în palmele mele“, zice Domnul prin proorocul Său Isaia (49, 15). Aceasta înseamnă că Dumnezeu este mereu prezent în viaţa noastră, chiar atunci când ni se pare că este absent. Mâna Sa, de-a pururi întinsă spre noi, aşteaptă mâna noastră, pentru ca mână-n mână să umblăm pe toate drumurile vieţii. Pentru aceasta trebuie să avem credinţă neclintită în puterea lui Dumnezeu care face minuni („Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru. Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni!“), să ne rugăm întotdeauna fără să ne lenevim (Lc. 18, 1) şi să aşteptăm cu încredere ajutorul Lui, care vine pe măsura angajării noastre în credinţă.

Necazurile şi greutăţile vieţii nu trebuie, deci, să ne înspăimânte, nici să ne descurajeze, căci ele sunt îngăduite de Dumnezeu spre îndreptarea şi nu spre pierderea noastră. Sfinţii au văzut în încercările dureroase ale vieţii tot atâtea şanse oferite de Dumnezeu pentru a ne întoarce la El. Răbdarea necazurilor şi a suferinţelor este un adevărat har de la Dumnezeu care ne purifică şi ne mântuieşte. Într-adevăr, niciodată nu experimentăm neputinţa noastră ontologică şi dependenţa totală de Dumnezeu ca în suferinţă şi în necaz. Atunci, mai cu seamă, ne rugăm din toată inima, strigăm la Dumnezeu după ajutor, care nu va înceta să vină într-o formă sau alta. Şi bucurându-ne de el, „văzând deci minunea cu ochii noştri“, ne întărim în credinţă, ne smerim, recunoscându-ne păcatul şi rătăcirea, îi înţelegem mai bine pe semenii noştri cu neputinţele lor şi încercăm să facem cât mai mult bine.

 

Iubiţi credincioşi,

Învierea Domnului pe care o prăznuim cu bucurie astăzi, ca şi în fiecare duminică de peste an, revarsă în sufletul omului credincios aceeaşi putere dumnezeiscă prin care Hristos Însuşi a biruit păcatul, moartea şi pe diavolul. Venim la biserică în duminici şi sărbători tocmai pentru a ne împărtăşi de puterea lui Dumnezeu de care avem atâta nevoie în creşterea noastră duhovnicească, în lupta împotriva păcatului şi a ispitelor ca şi în împlinirea datoriilor de fiecare zi faţă de familie şi societate. Dar Biserica este înainte de toate locul regăsirii şi al comuniunii. În Biserică, omul credincios se regăseşte pe sine însuşi, intră prin rugăciune înlăuntrul său şi-şi descoperă adevărata sa natură, creată de Dumnezeu pentru comuniunea cu El şi cu semenii săi. Biserica este cu atât mai importantă pentru noi care trăim în împrăştiere, căci numai ea ne poate aduna laolaltă şi dezvolta în noi simţul comuniunii şi al solidarităţii, ajutându-ne să învingem egoismul care ne omoară sufletul, iar în cele din urmă şi trupul.

Vă îndemn deci părinteşte şi vă rog în numele lui Dumnezeu să faceţi tot efortul pentru a veni în fiecare duminică la biserică, iar în biserică să participaţi cu multă evlavie la săvârşirea Sf. Liturghii ca unii care sunteţi împreună cu preotul slujitori ai acestei Sfinte şi Mari Taine. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele Domnului cât mai des pentru a-L avea pe Hristos mereu în inima voastră. Aduceţi şi pe copii la Sf. Liturghie şi învăţaţi-i să se roage, rugându-vă împreună cu ei în biserică şi acasă: dimineaţa, seara, înainte şi după masă. Nu plecaţi la lucru sau în călătorie fără să vă însemnaţi cu semnul Sf. Cruci şi fărăsă vă rugaţi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu. Integraţi-vă tot mai mult în parohia de care ţineţi, având sentimentul apartenenţei la un organism divino-uman, dătător de viaţă şi ajutaţi-l pe Părintele Vostru duhovnicesc în toate eforturile pe care le face pentru binele parohiei. Nu uitaţi că unitatea tuturor parohiilor o dă Mitropolia, căci nu poate exista parohie fără legătură vie cu eparhia şi ierarhul locului, pus de Dumnezeu tocmai pentru a realiza unitatea tuturor în Hristos. Să nu uităm nici o clipă legătura noastră de sânge şi de simţire cu cei de acasă; să-i vizităm cât mai des şi să-i ajutăm pe cei din nevoi ca şi Dumnezeu să ne ajute pe noi.

Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi, să vă trimită ajutorul Său în necazurile şi suferinţele pe care le aveţi şi să vă îndrume neîncetat pe calea mântuirii.

De Sfintele Paşti, vă îmbrăţişez pe toţi cu nesfârşită dragoste în Hristos Domnul şi Vă întâmpin cu salutul biruinţei:

Hristos a înviat!

Să petreceţi Sfintele Sărbători cu pace şi bucurie!

Al vostru, de tot binele voitor şi rugător fierbinte către Dumnezeu pentru toţi.

 

 

+ SERAFIM

Arhiepiscop şi Mitropolit

 

 

 

 

construimcatedrala.ro