• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 2001

Iubirea vrăjmaşilor

„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. (Lc. 23, 34)

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

 

Hristos a înviat!

Ne bucurăm cu toţii de Învierea Domnului prin care moartea, cel mai mare vrăjmaş al omului, a fost biruită, iadul surpat şi o nouă viaţă a început (cf. Utrenia Învierii, Cântarea a 7-a). Bucuria noastră este cu atât mai mare cu cât anul acesta, primul an din cel de-al treilea mileniu, creştinătatea întreagă sărbătoreşte în aceeaşi zi marele Praznic al Învierii. Un semn prevestitor al unirii tuturor creştinilor! Suntem deci într-un gând şi o simţire cu milioanele de creştini de pe toate continentele lumii, începând de la Ierusalim, care în această sfântă zi de praznic, cântă imne de biruinţă întru lauda lui Hristos Domnul, Cel ce ne liberează neîncetat de moarte şi de păcat, prin puterea Învierii Sale, pe toţi cei ce credem în El şi ne străduim să fim asemenea Lui.

Bucuria Învierii este atât de mare încât se cere împărtăşită şi celor din jur prin aceea că între Paşti şi Înălţare ne salutăm timp de 40 de zile cu salutul „Hristos a înviat - Adevărat a înviat!”. Prin aceasta ne exprimăm convingerea profundă că viaţa noastră nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, ci se continuă în veşnicie cu Hristos Cel înviat şi aşezat de-a dreapta Tatălui. Totodată, vestind Învierea lui Hristos ne înscriem în rândul „martorilor Învierii”: Femeile mironosiţe şi Sf. Apostoli, precum şi în rândul nenumăraţilor creştini care de-a lungul istoriei creştine l-au mărturisit pe Hristos înviat în toate împrejurările vieţii lor şi ne împărtăşim astfel de tot mai multă putere, lumină şi bucurie.

Dar, desigur, vestirea Învierii Domnului nu se limitează la salutul: „Hristos a înviat - Adevărat a înviat!”, ci se exprimă prin toate actele vieţii noastre, prin cuvintele pe care le rostim în fiecare zi, prin gândurile pozitive şi ziditoare pe care le primim în mintea şi inima noastră... Prin toate acestea dovedim celor din jur că suntem „fiii învierii” (Lc. 20, 36), oameni care au înviat şi ei împreună cu Hristos.

Astfel, Învierea lui Hristos nu se limitează doar la faptul istoric pe care-l sărbătorim astăzi, ci devine, prin credinţă, realitatea vieţii noastre de fiecare zi şi de fiecare ceas. Prin puterea care ne vine din Învierea Domnului şi printr-o credinţă neclintită reuşim să învingem tot ceea ce este rău în noi şi în jurul nostru, să ne liberăm de orice legătură a păcatului şi a patimilor şi să ne împărtăşim mereu de bucuria şi lumina lui Hristos.

 

Iubiţi credincioşi,

Nimic nu întunecă în noi lumina Învierii Domnului ca ura faţă de semenii noştri, chiar dacă încercăm să o justificăm cu faptele lor rele. Adeseori, ni se pare că suntem îndreptăţiţi să urâm sau să purtăm în suflet mânie pe unul sau pe altul din semenii noştri pentru că aceştia ne-au făcut rău, ne-au criticat sau ne-au judecat pe nedrept. Cu atât mai mult suntem ispitiţi să urâm pe cei ce s-au făcut, în trecut, instrumente ale dictaturii comuniste ori s-au compromis, într-un fel sau altul, cu această dictatură. Astfel, se naşte în noi sentimentul neîncrederii, al suspiciunii şi al judecăţilor de tot felul care ne slăbeşte credinţa şi ne împiedică să înaintăm duhovniceşte, atât în viaţa personală, cât şi în viaţa obştească, la nivel de parohii. Pentru că cel ce poartă ură în sufletul său acela nu-l cunoaşte pe Dumnezeu. Căci „Dumnezeu este dragoste” (I In. 4, 8). „Cine urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I In. 2, 11). Aşa se face că Diaspora românească rămâne, din păcate, în continuare, cea mai divizată, cu toate progresele care s-au făcut în ultimii ani prin crearea de noi parohii şi prin cumpărarea bisericii şi sediului mitropolitan din Nürnberg. Prea puţini sunt credincioşii care frecventează regulat Biserica şi mai ales cei care se angajează în susţinerea materială a parohiilor noastre. Prea puţin ne gândim la viitorul nostru - ca obşte românească şi ortodoxă - în această parte a Europei şi încercăm să facem ceva pentru ameliorarea stării actuale. Când vedem cât de bine sunt organizate şi de câte biserici proprii dispun celelalte diaspore ortodoxe aici în Occident, ar trebui ca spiritul de iniţiativă şi de jertfelnicie să se nască în sufletele noastre ale tuturor, pentru ca împreună să ne angajăm la procurarea de locaşuri proprii de cult pentru toate parohiile noastre! Numai astfel Diaspora noastră va reînvia şi vom intra şi noi în rând cu ceilalţi creştini din ţările în care trăim. Acest lucru este întru totul posibil dacă avem credinţă şi spirit de jertfă cu adevărat. „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23), zice Mântuitorul, iar Sf. Ap. Pavel spune: „Toate le pot în Hristos care mă întăreşte” (Filip. 4, 13).

A avea credinţă cu adevărat înseamnă a avea o conştiinţă eclezială, adică să fii integrat, trup şi suflet, într-o obşte creştină (parohie). Aşa precum fiecare mădular al trupului nostru nu poate exista izolat, de unul singur, decât împreună cu celelalte mădulare cu care formează organismul viu, tot astfel nimeni nu poate spune: sunt credincios dar n-am nevoie de Biserică! Căci Biserica este tocmai mediul de manifestare a credinţei. În Biserică învăţăm să ne smerim şi să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem fiecare; în Biserică învăţăm să ne iubim unii pe alţii, să iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri; în Biserică învăţăm să ne jertfim pentru binele semenilor noştri... Iar jertfind nu sărăcim, ci dimpotrivă ne îmbogăţim. Căci „dăruind vei dobândi”, a zis monahul Nicolae (Steinhardt) de la Rohia. În Biserică deci se realizează unitatea credincioşilor şi prin unirea lor se săvârşesc fapte şi lucruri minunate care se răsfrâng spre binele tuturor.

 

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Pe cruce fiind înălţat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a rugat pentru cei ce-L răstigneau zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34). Într-adevăr, aceştia nu ştiau că răstignindu-L pe Hristos se fac vrăjmaşi ai iubirii, că răstignesc iubirea întrupată. Toate religiile lumii propovăduiesc iubirea între oameni, dar nici una nu merge atât de departe încât să poruncească iubirea vrăjmaşilor ca şi Creştinismul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5, 44). Iubirea vrăjmaşilor devine astfel semnul distinctiv al creştinului: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, zice Mântuitorul, ce răsplată veţi avea? Au doară nu fac şi păgânii acelaşi lucru?” (Mt. 5, 46). Numai iubirea şi iertarea necondiţionate ne dau libertatea interioară şi pacea inimii. Nimeni nu poate avea pace în suflet dacă urăşte pe cineva, fie el cel mai mare vrăjmaş al lui. Porunca iubirii vrăjmaşilor este o piatră de poticneală pentru mulţi dintre noi. Dacă nu ne silim să iubim pe cei ce ne urăsc, ne vatămă sau ne prigonesc şi dacă nu ne rugăm pentru ei, putem fi orice, numai creştini nu! Sf. Siluan Atonitul (+1938) zice: „Cel ce nu iubeşte pe vrăjmaşii săi acela nu se poate numi creştin”. Dar să ne ferim şi de ispita de a crede că toată lumea ne urăşte sau ne vrea răul. De multe ori se întâmplă ca noi înşine să ne facem vrăjmaşi, ca şi cum am avea nevoie de ei, pentru a ne descărca asupra lor răul din noi. Adeseori suntem tentaţi să dăm vina pe cei din jurul nostru decât să ne-o asumăm noi înşine. Creştinul adevărat însă are o atitudine pozitivă în toate împrejurările vieţii. Întărit de rugăciune şi de post şi înarmat cu Sf. Împărtăşanie el îşi formează o gândire pozitivă în toate: nu admite niciodată vreun gând rău, îşi păstrează calmul în orice împrejurare, îi priveşte pe toţi oamenii ca mai buni decât el însuşi şi crede neclintit în biruinţa binelui. Aşa au procedat mulţi din cei ce au suferit ani îndelungaţi de lagăre şi închisori, ajungând astfel la libertatea interioară, care este mai de preţ decât orice.

Fie ca marele Praznic al Învierii Domnului să însemneze pentru fiecare dintre noi o ridicare din neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi o revărsare de lumină şi de speranţă pentru un viitor mai bun atât pentru familiile cât şi pentru parohiile noastre!

Fie ca Învierea Domnului să reverse în inimile noastre puterea de a ne iubi unii pe alţii, aşa precum Hristos Însuşi ne iubeşte!

Pentru aceasta să ne întipărim adânc în suflet stihira Paştilor: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

Binecuvântarea Domnului să fie cu voi cu toţi în toate zilele vieţii voastre!

Hristos a înviat!

Al vostru, de tot binele doritor şi pururea rugător către Hristos Domnul Cel înviat,

 

+Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

 

 

 

 

construimcatedrala.ro