• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 2005

„Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi!” (Mt. 28, 9-10)

 

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a înviat!

Primele cuvinte adresate de Mântuitorul Iisus Hristos înviat din morţi femeilor mironosiţe care au venit la mormânt ca să ungă cu mir trupul Său au fost: „Bucuraţi-vă” şi „Nu vă temeţi”. Aceleaşi cuvinte pline de putere dumnezeiască: „Bucuraţi-vă” şi „Nu vă temeţi” ni le adresează Mântuitorul şi nouă celor ce am venit la biserică în această noapte sfântă pentru a ne întâlni cu El şi a-I sărbători Învierea. La întâlnirea cu Domnul cel înviat, femeile mironosiţe „au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Mt. 28, 9), apoi au plecat să vestească apostolilor învierea. Şi noi, venind la biserică, sărutăm icoana Învierii şi ne închinăm Celui care a biruit moartea, participând cu evlavie la sfânta slujbă. Apoi, întorcându-ne acasă cu sufletele pline de bucurie, vestim adevărul Învierii care fondează Biserica, salutându-i pe semenii noştri până la Înălţare cu cuvintele: Hristos a înviat! Aşa devenim şi noi vestitori ai Învierii, apostoli şi misionari ai lui Hristos Domnul.

Bucuria şi curajul pe care le primim în aceste zile binecuvântate ale Învierii Domnului, reînnoite în fiecare duminică prin participarea la Sf. Liturghie - care este de asemenea o actualizare a Învierii - sunt roadele Învierii, ca şi ale Patimilor şi morţii Domnului prin care El a zdrobit puterea celui rău. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântăm de nenumărate ori în aceste zile sfinte până la Înălţare. Învierea împreună cu Patimile şi Moartea formează o unitate indestructibilă. Deşi Învierea urmează firesc Patimilor şi morţii, ea este deja prezentă în Patimile şi moartea Domnului. După cum, Patimile nu dispar cu totul prin Înviere. Urmele cuielor rămân pe trupul înviat al Domnului în veşnicie, semnul lui Hristos fiind tocmai Crucea. Sf. Evanghelie ne spune că la sfârşitul veacurilor Crucea, „semnul Fiului Omului se va arăta pe cer” (Mt. 24, 30). Astfel oamenii vor putea privi „la Acela pe care L-au împuns” (In. 19, 37). Căci orice păcat înseamnă o lovitură adusă dragostei, o nouă suliţă în coasta lui Hristos din care a izvorât lumii Tainele dătătoare de viaţă: Botezul, Euharistia şi toate celelalte.

 

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Viaţa cea nouă pe care noi creştinii am primit-o la Botezul nostru şi pe care o reînnoim cu fiecare împărtăşire cu Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului are ca note dominante tocmai bucuria şi curajul. E adevărat că în pelerinajul nostru pe acest pământ toţi suntem confruntaţi cu nenumărate ispite şi greutăţi, cu tot felul de suferinţe şi vrăjmăşii, iar în cele din urmă cu moartea trupească. Acestea sunt inevitabile, chiar şi în viaţa unui sfânt. Mai mult, ele sunt necesare pentru că numai luptându-ne ne întărim în credinţă şi facem experienţa ajutorului minunat al lui Dumnezeu. Ceea ce nu trebuie să uităm niciodată este că în toate aceste neputinţe şi pătimiri se ascunde puterea Învierii lui Hristos, care devine efectivă dacă credem cu adevărat că împreună cu El vom birui, indiferent cât de grea este încercarea şi cât de mult ea poate dura. De aceea, nu trebuie să ne pierdem niciodată curajul de a lupta prin rugăciune şi post, cu multă răbdare şi bărbăţie, până la biruinţa finală. Căci „totul este cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23). Mântuitorul a spus ucenicilor şi ne spune şi nouă: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Şi tot El a făgăduit, zicând: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Ce promisiuni mai mari ne putea face Dumnezeu decât ca să fie cu noi în toate zilele. Şi cât curaj nu putem primi din această făgăduinţă dacă ne străduim să fim şi noi cu El.

Dacă în celelalte religii, omul este învăţat să fugă de suferinţă, în creştinism, Hristos ne învaţă să ne luptăm cu răul şi cu suferinţa pentru a le birui şi a le transfigura cu ajutorul Lui. El Însuşi n-a fugit de suferinţă, nici de moarte, ci le-a luat de bună voie asupra Sa, tocmai pentru a le birui şi a le desfiinţa în principiul lor, care înseamnă despărţirea de Dumnezeu. Or, noi toţi putem spune că în suferinţă suntem mai aproape de Dumnezeu, experimentăm mai mult ajutorul Lui. Şi pentru că în pătimirile vieţii noastre „suntem părtaşi la suferinţele lui Hristos”, trebuie să ne bucurăm, cum ne îndeamnă Sf. Ap. Petru (I Petru 4, 13). Iată paradoxul cel mai mare: Să te bucuri în suferinţă, în încercări şi în necazuri!

În cele nouă Fericiri din Predica de pe Munte, care sunt o sinteză a Evangheliilor, Mântuitorul fericeşte tocmai pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe cei ce sunt ocărâţi şi prigoniţi de oameni, ca şi pe cei blânzi, pe cei milostivi şi pe cei curaţi cu inima. Iar la sfârşit spune: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 2-12).

Fără îndoială, semnul distinctiv al creştinismului este bucuria care vine numai din răbdarea suferinţelor şi a necazurilor vieţii. Astfel ne sfinţim viaţa şi participăm la Patimile, moartea şi Învierea Domnului.

Dacă oamenii de astăzi au mai puţină bucurie este pentru că au mai puţină credinţă, mai puţină răbdare şi prea multe pretenţii. Toţi vrem să ducem o viaţă cât mai uşoară, să avem de toate, să ne meargă numai bine… Dar această minune se întâmplă numai omului cu adevărat credincios, care se mulţumeşte cu multul sau puţinul pe care îl are, care se bucură şi de boală ca şi de sănătate, care nu fuge de împlinirea datoriei, ci le face pe toate „ca pentru Dumnezeu şi nu ca pentru oameni” (Col. 3, 23), care are întotdeauna o atitudine pozitivă în faţa încercărilor vieţii.

 

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

După cum ştiţi cu toţii, în 25 aprilie anul acesta a fost semnat la Luxemburg Tratatul de aderare a Ţării noastre la Uniunea europeană. Un act atât de mult aşteptat de poporul nostru, căci prin el ni se deschide calea integrării noastre în rândul ţărilor democratice, după 45 de ani de dictatură comunistă şi după 15 ani de dureroasă tranziţie. Acesta este un act de dreptate de care putem fi mândri. Dacă până nu demult, nouă românilor ne era adeseori ruşine să spunem că suntem români tocmai datorită izolării, pe drept sau pe nedrept, a României, de acum înainte nimeni nu mai are dreptul să se ruşineze de identitatea sa. Europa unită este şi trebuie să fie o Europă a naţiunilor şi a culturilor complementare. Toţi suntem egali şi ca persoane şi ca neamuri în faţa lui Dumnezeu şi în faţa semenilor. Fiecare om şi fiecare neam trebuie să dea celorlalţi ceea ce are el mai bun şi, totodată, să se îmbogăţească cu ceea ce au mai bun ceilalţi.

Noi, românii, avem multe de dat Europei unite. În primul rând, sufletul nostru credincios, blând şi modest, spiritualitatea noastră ortodoxă - acea mistică creştină despre care scriitorul francez Malreaux (+ 1976) spunea că fără ea secolul XXI nu va putea exista, dar şi cultura noastră deosebit de bogată şi inteligenţa atâtor români, mai ales tineri, care sunt deja prezenţi în ţările occidentale. Pentru aceasta avem datoria în faţa lui Dumnezeu de a ne cunoaşte şi a trăi cât mai conştient credinţa şi spiritualitatea ortodoxă, integrându-ne şi susţinând parohiile pe care le avem aici în Occident, pentru ca să putem da mărturie despre credinţa noastră celor care vor să se inspire din ea.

Dumnezeu îi cheamă la rândul lor pe români să înveţe de la semenii lor europeni mai mult respect faţă de lege, mai multă disciplină şi seriozitate în ceea ce fac, ca şi mai multă solidaritate şi angajare în viaţa de obşte pentru binele comun.

Numai „dăruind vom dobândi” (Părintele Nicolae Steinhardt), numai respectând şi iubind pe semenii noştri vom fi respectaţi şi iubiţi. Cu alte cuvinte, numai împlinind poruncile lui Dumnezeu vom putea avea bucuria deplină în suflet (cf. In. 15, 11) şi vom fi fericiţi. Cel care persistă în păcat şi nu se pocăieşte, acela nu va putea fi niciodată mulţumit, ci va fi veşnic nefericit. Omul pătimaş, spun sfinţii, nu se poate bucura cu adevărat de nici o sărbătoare. De aceea, „să lepădăm păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 1).

Cu nădejdea că aceste îndemnuri pornite din inimă vă vor mişca inimile tuturor, sporindu-vă bucuria şi curajul în purtarea zilnică a crucii, vă îmbrăţişez pe toţi cu îmbrăţişare sfântă în Hristos Cel înviat şi vă doresc să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului cu pace şi cu sănătate.

Hristos a înviat! şi Sărbători fericite!

Al vostru, de tot binele doritor şi rugător către Domnul,

 

† Serafim

Ashiepiscop şi Mitropolit

construimcatedrala.ro