• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 2007

Ospăţul credinţei

„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” (Mt. 26, 26-27; Mc. 14, 22, 24; Lc. 22, 19-20)

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Ne bucurăm astăzi cu creştinii din întreaga lume de marea Sărbătoare a Învierii Domnului pe care anul acesta o prăznuim cu toţii împreună.

 „Cât este de bine şi cât este de frumos ca fraţii să fie împreună!”, exclama Psalmistul David cu o mie de ani înainte de Învierea Domnului. Aceste cuvinte ale regelui David le putem rosti cu toţii acum când inimile noastre sunt pline de bucurie şi mai deschise spre semenii noştri, gata „să ierte toate pentru Înviere” şi să îmbrăţişeze pe toţi în Hristos, cum ne îndeamnă o cântare a Paştilor. Desigur, Mântuitorul Însuşi, Care a biruit prin Înviere moartea şi toată răutatea, este Cel Care ne înmoaie inima şi ne-o dilată pentru ca să cuprindă în ea pe toţi oamenii şi toată făptura.

Dar Mântuitorul ne umple inima de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri nu numai acum la Paşti, ci în toată vremea vieţii, dacă suntem cu adevărat credincioşi. Sf. Serafim de Sarov îi saluta în tot cursul anului pe oamenii pe care-i întâlnea cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Tot astfel, o credincioasă a noastră spunea unei alte credincioase: „Draga mea, de fiecare dată când te întâlnesc, pentru mine sunt Paştile!” Ce frumos ar fi dacă fiecare am putea spune aceste cuvinte tuturor celor pe care-i întâlnim!

Bucuria Învierii se prelungeşte peste tot anul dacă venim tot atât de mulţi la Sfânta Liturghie, duminică de duminică, pentru ca Învierea Domnului să nu rămână un eveniment izolat, prăznuit doar o dată în an, ci evenimentul fiecărei duminici şi al fiecărei sărbători. Căci venind la biserică regulat, participând cu evlavie la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine, ne împărtăşim de darurile Învierii, ne facem, încetul cu încetul, una cu Hristos. Astfel primim uşurare şi iertare de păcate, primim lumina lui Hristos care ne ajută să mergem pe calea cea bună în viaţă sau să ne întoarcem la calea cea bună dacă ne-am rătăcit de la ea; primim, mai ales, putere şi curaj în lupta cu ispitele şi greutăţile vieţii, aşa încât viaţa noastră se va umple treptat de sens, va deveni mai frumoasă şi mai uşoară. Ceea ce nu înseamnă că vom fi scutiţi de împotriviri din partea oamenilor, de ispite şi de neplăceri sau suferinţe, care însă departe de a ne frânge, mai degrabă ne călesc şi ne întăresc. Căci toate relele şi mizeriile lumii acesteia nu pot să distrugă, nici măcar să împuţineze sau să falsifice viaţa celor cu adevărat credincioşi, pentru că dacă suntem mereu în legătură cu Dumnezeu, viaţa noastră este mai tare decât moartea; ea rămâne sfântă, curată, demnă de trăit şi frumoasă ca o floare în mijlocul spinilor.

Cel mai mare dar al Învierii este aşadar redescoperirea şi trăirea vieţii în toată sfinţenia şi frumuseţea ei. Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Eu am venit în lume pentru ca lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In. 10, 10). Şi tot El zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). O viaţă adevărată, o viaţă curată şi sfântă, frumoasă şi plină de sens nu poate exista fără legătura permanentă cu Hristos. Aceasta pentru că viaţa, fiind darul prin excelenţă al lui Dumnezeu, este pândită mereu de diavolul pentru a fi distrusă sau cel puţin pervertită şi întunecată. „Diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). El ne ispiteşte cu tot felul de plăceri, pofte şi dorinţe pătimaşe; aduce asupra noastră duh de mândrie, de lăcomie, de ură, de ceartă, de suspiciune, de nemulţumire, de critică şi judecată, de îndreptăţire de sine; ne întunecă mintea ca să nu vedem păcatele proprii, ci pe cele ale semenilor şi ne face să ne credem mai buni decât ceilalţi. Dacă ne lăsăm prinşi de aceste mreje ale diavolului, viaţa îşi va pierde sensul ei superior şi veşnic, se va închide în lumea aceasta şi va căuta numai ceea ce lumea îi poate oferi: bunuri materiale, plăceri, distracţii… Astfel, viaţa ni se perverteşte, intră într-un con de umbră şi treptat se autodistruge. Tocmai de aceea lumea este plină de oameni nemulţumiţi, frământaţi, care trăiesc mereu cu frica zilei de mâine, depresivi…, deci nefericiţi. Până şi cei ce nu duc lipsă de nimic, care au chiar de prisos, dar nu-l au pe Hristos, nu pot fi mulţumiţi şi împăcaţi în sufletul lor pentru că mulţumirea şi pacea se găsesc numai în Biserică şi în Hristos.

Biserica este una cu Hristos şi Hristos una cu Biserica. Aşadar, nu putem spune: cred în Dumnezeu, dar n-am nevoie de Biserică. Cine nu ţine legătura cu Biserica, nu poate ţine legătura nici cu Hristos, pentru că Hristos ni se împărtăşeşte prin Tainele şi rugăciunile Bisericii. Iar o credinţă vagă, amestecată adesea cu superstiţia sau cu magia, o credinţă pe care ne-o imaginăm că o avem în sufletul nostru, dar care nu se exteriorizează prin participarea la Sf. Liturghie, prin rugăciunea zilnică, prin post şi fapte bune – o astfel de credinţă nu are nici o valoare. Ea poate fi chiar mai rea decât necredinţa, pentru că ne înşeală că am fi credincioşi, pe când în realitate nu suntem. În viaţă, am întâlnit mai mulţi necredincioşi întorşi la credinţă, care şi-au schimbat cu totul viaţa, decât aşa-zişi „credincioşi”, care să se fi întors cu adevărat la Hristos şi la Biserică printr-o angajare serioasă în credinţă. De fapt, aşa-zisa „credinţă” care nu se exprimă în faptele credinţei, este o mare înşelăciune cu care diavolul câştigă astăzi pe foarte mulţi oameni pentru a-i pierde.    

 

Iubiţi credincioşi,

Am început această Pastorală cu cuvintele pe care le auzim la fiecare Sfântă Liturghie: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”.

Cuvintele acestea au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos în Joia dinaintea Sfintelor Sale Patimi, la ultima Cină luată cu Apostolii, când El a instituit Taina cea mai importantă a Bisericii, şi anume Taina Euharistiei sau a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Său, pe care o săvârşim în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii. Sfânta Liturghie, ca Cina Domnului, la care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos este viaţa însăşi a Bisericii, viaţa noastră ca şi creştini. Biserica nu poate exista fără Sfânta Liturghie, iar noi nu putem trăi creştineşte, după voia lui Dumnezeu, fără să participăm la Sfânta Liturghie şi fără să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

S-a spus pe bună dreptate că creştinismul este un ospăţ, o masă la care se mănâncă şi se bea Trupul şi Sângele lui Hristos, iar creştin este cel ce participă la această Masă sfântă şi se împărtăşeşte din darurile puse înainte, adică din pâinea şi vinul euharistic. S-a spus, de asemenea, că omul este sau devine ceea ce mănâncă. Dacă îl mâncăm mereu pe Hristos devenim hristoşi, ne identificăm cu Hristos, viaţa Lui va fi şi viaţa noastră.

Din păcate, astăzi aproape nici un credincios nu mai ştie lucrul acesta simplu, dar atât de esenţial, şi anume că Sfânta Liturghie este Cina Domnului, şi că toţi trebuie să ne apropiem de Sfântul Potir şi să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Pentru că nimeni nu se duce ca invitat la o masă şi refuză să mănânce din ceea ce i se pune înainte.

Astăzi, realitatea din bisericile noastre este mai mult decât tristă: la Sfânta Liturghie nu se împărtăşeşte nimeni sau numai câţiva credincioşi, mai ales copiii. Mulţi se împărtăşesc doar o dată în an, în Postul Mare, alţii de patru ori, în cele patru posturi. Cei mai mulţi nu se împărtăşesc nici măcar o dată în an, dar nici nu participă la Sfânta Liturghie decât de Sfintele Paşti. Pentru ca să îndreptăm, pe cât este cu putinţă, această dureroasă realitate, cred că este necesar în primul rând să dorim cu toţii să ne împărtăşim mai des, chiar regulat. Căci nu există mai mare ajutor în viaţă pe care-l putem primi de la Dumnezeu ca Sfânta Împărtăşanie. Cine se împărtăşeşte în fiecare duminică cu smerenie şi evlavie, şi mai ales cu conştiinţa nevredniciei de a se apropia de Sfintele Taine – fără de care însă simte că nu poate trăi – acela va birui, cu ajutorul lui Hristos, ispitele celui rău şi va deveni mai bun, mai blând, mai înţelegător, mai iertător…, ca şi Hristos Însuşi Care trăieşte în el. Desigur că Sfânta Împărtăşanie nu lucrează în noi automat, fără colaborarea noastră, fără osteneala noastră în lupta cu păcatul şi pentru dobândirea virtuţilor. De aceea, cine se împărtăşeşte regulat trebuie să se şi silească să ducă o viaţă cât mai plăcută lui Dumnezeu.

În al doilea rând, nu trebuie să ne temem, nici să ne ruşinăm să ne spovedim cât mai des, pentru că numai prin spovedanie primim de la Dumnezeu iertare de păcate, iar din partea părintelui nostru duhovnicesc cuvânt de îndrumare şi de încurajare în lupta cu păcatul şi cu greutăţile vieţii. Desigur este de datoria fiecărui preot să încurajeze pe credincioşi să se apropie cât mai des de scaunul Spovedaniei şi de Sfintele Taine. Singura condiţie ca să ne împărtăşim este să nu ne aflăm în păcate mari, numite păcate de moarte, cum sunt lepădarea de credinţă, crima (avortul), desfrâul, ura, asuprirea semenilor. Pentru aceste păcate trebuie neapărat să ne spovedim şi să ţinem canonul dat de duhovnic, după care ne putem împărtăşi. Însă, pentru păcatele mici, pe care le săvârşim zi de zi, nu este nevoie neapărat de Spovedanie înainte de a ne împărtăşi, mai cu seamă dacă ne împărtăşim în fiecare duminică sau chiar mai des. În acest caz, este de ajuns binecuvântarea preotului înainte de Sfânta Împărtăşanie. De asemenea, postul nu este legat neapărat de Sfânta Împărtăşanie. Cine posteşte miercurea şi vinerea şi în cele patru posturi, acela se poate împărtăşi de fiecare dată fără un post prealabil de trei zile. Dar cine poate posti şi înainte de Sfânta Împărtăşanie, acela bine face.

Punându-vă la inimă aceste cuvinte de învăţătură, cu nădejdea că veţi medita asupra lor şi că le veţi da urmare, venind în fiecare duminică la Sfânta Liturghie şi apropiindu-vă mai des de Sfintele lui Hristos Taine, vă îmbrăţişez pe toţi în Hristos Domnul, Biruitorul morţii, cu cele mai calde urări de sănătate şi de tot binele.

Hristos a înviat! şi Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător către Domnul cel Înviat,

 

+ Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

construimcatedrala.ro