• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 2008

Iertarea păcatelor

„Luaţi Duhul Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”  (Ioan 20, 23)

Hristos a înviat!

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Salutul creştin: „Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!” cu care ne salutăm de la Paşti până la Înălţare, ca şi semnul Sfintei Cruci, este o mărturisire de credinţă concentrată. Într-adevăr, spunându-ne unii altora: Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!, mărturisim esenţialul credinţei creştine şi anume biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos asupra morţii, care este ultimul şi cel mai mare „vrăjmaş” al omului (cf. I Cor. 15, 26).

Moartea ca şi pedeapsă pentru păcat sau „plata păcatului” (Fac. 2, 17; Rom. 6, 23) este universală. Totuşi omul nu poate să o accepte pentru că moartea nu ţine de firea lui, creată de Dumnezeu pentru nemurire. De aceea, oamenii s-au luptat întotdeauna cu moartea, dar nimeni n-a biruit-o în afară de Mântuitorul Iisus Hristos, singurul om fără de păcat.

Moartea Mântuitorului a fost o moarte nedreaptă pe care El a acceptat-o de bună voie tocmai pentru ca s-o desfiinţeze în principiul ei care este despărţirea omului de Dumnezeu. „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

De la Învierea Domnului, moartea nu-l mai separă pe om de Dumnezeu, ci îl uneşte cu El. Moartea devine astfel marea întâlnire a omului cu Dumnezeu pentru care trebuie să ne pregătim toată viaţa. Viaţa creştină este în fond o luptă permanentă cu păcatul care ne războieşte în diferite chipuri pentru a ne îndepărta de Dumnezeu şi a ne face nepăsători faţă de mântuirea noastră. Omul care se obişnuieşte cu păcatul, trăieşte în moarte spirituală, ceea ce înseamnă lipsa de sensibilitate faţă de poruncile lui Dumnezeu şi de viaţa duhovnicească sau de viaţa trăită în Duhul lui Dumnezeu.

Din păcate, astăzi, cei mai mulţi oameni sunt credincioşi doar cu numele pentru că nu se străduiesc să ducă o viaţă după voia lui Dumnezeu, cu credinţă vie, cu rugăciune şi post, cu participarea regulată la slujbele Bisericii, cu spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin care creştem în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. De aceea, oamenii sunt neîmpliniţi şi implicit nefericiţi, copleşiţi adeseori de probleme şi de necazuri pentru că le lipseşte suportul cel mai important al vieţii şi anume suportul spiritual. De acest suport spiritual ne bucurăm numai dacă ne angajăm real şi constant în credinţă, prin rugăciune şi post ca şi prin legătura strânsă cu Biserica.

 

Iubiţi credincioşi,

Am intitulat acest cuvânt pastoral „Iertarea păcatelor” pentru că cel mai mare dar pe care lumea l-a primit prin Învierea Domnului este tocmai iertarea păcatelor. Păcatul neascultării de Dumnezeu i-a scos pe primii oameni din rai şi i-a făcut din nemuritori muritori: „În ziua în care veţi mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului veţi muri negreşit” (Fac. 2, 17), a zis Dumnezeu lui Adam.

Într-adevăr, Adam şi Eva au murit, mai întâi spiritual, căci li s-a întunecat mintea încât nu l-au mai cunoscut desluşit pe Dumnezeu, li s-a pervertit inima care a fost atrasă mai mult spre lucruri materiale decât spre cele spirituale şi li s-a slăbit voinţa în împlinirea binelui. Iar după moartea spirituală a urmat şi moartea trupească.

Consecinţele păcatului au fost însă multiple. După gustarea din pomul oprit, Dumnezeu a zis femeii: „Voi înmulţi mereu necazurile tale… în dureri vei naşte copii…” Iar lui Adam i-a zis: „… blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale… În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care eşti luat;căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 16-19).

De asemenea, păcatul lui Cain care a ucis pe fratele său Abel a atras asupra lui mânia lui Dumnezeu: „Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura ca să primească sângele fratelui tău… zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ” (Fac. 4, 12). Acesta este semnul păcătosului, al oricărui om care săvârşeşte păcatul: neliniştea sufletească, mustrarea conştiinţei, întristarea, pierderea libertăţii lăuntrice... Înainte de a-l ucide pe Abel - din invidie pentru că jertfa sa n-a fost primită -, Dumnezeu i-a zis lui Cain: „pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci binele au nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci binele, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Fac. 4, 7).

Păcatul primilor oameni se numeşte „păcatul strămoşesc”. Fiecare om se naşte cu acest păcat, ceea ce înseamnă că fiecare moştenim de la Adam prin părinţii noştri o fire slăbită spiritual şi înclinată spre păcat, care sfârşeşte cu moartea trupească.

Păcatul strămoşesc nu este deci păcatul personal al lui Adam pe care Dumnezeu ni l-ar imputa nouă, ci consecinţele păcatului primului om. Căci toţi suntem fiii lui Adam. Aşadar firea cu care ne naştem moşteneşte natura lui Adam slăbită de păcat şi devenită muritoare. Toţi urmaşii lui Adam, fără excepţie, imită păcatul primului om şi de aceea toţi au soarta lui, adică toţi pătimesc din pricina păcatului nenumărate suferinţe care culmină în cele din urmă cu moartea trupească.

 

Iubiţi credincioşi,

Prin Învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dezlegat de acest lanţ al păcatului şi ne-a dat puterea să biruim păcatul prin credinţă şi înfrânare. Dacă totuşi păcătuim din slăbiciune omenească, Dumnezeu ne oferă pocăinţa şi iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii. După Învierea Sa, Mântuitorul s-a arătat ucenicilor şi suflând asupra lor le-a zis: „Luaţi Duhul Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”  (Ioan 20, 22-23). Iertarea păcatelor înseamnă că Dumnezeu se întoarce spre noi cu milă, ne iartă ca pe fiul risipitor şi ne dă harul şi puterea ca să ispăşim cu curaj şi cu răbdare consecinţele păcatelor noastre. Un credincios bun care se spovedeşte şi se împărtăşeşte des cu Sfintele Taine ale lui Hristos simte o mare uşurinţă în sufletul său şi totodată o mare putere prin care înfruntă cu seninătate ispitele, greutăţile şi suferinţele vieţii. Iar moartea omului lui Dumnezeu nu este altceva decât încoronarea vieţii sale, întâlnirea „faţă către faţă” cu Dumnezeu.

Pentru a ne bucura şi noi de darul iertării păcatelor şi de ajutorul lui Dumnezeu care vine pe măsura pocăinţei noastre, trebuie să ne apropiem cât mai des de scaunul spovedaniei, să ne mărturisim sincer şi cu căinţă păcatele la preotul duhovnic, să împlinim canonul rânduit de el şi să ne străduim să ducem o viaţă curată, vrednică de numele de creştin pe care-l purtăm.

De aceea, vă îndemn pe toţi să învingeţi orice ruşine sau reţinere – care nu pot veni decât de la cel rău – când trebuie să vă apropiaţi de scaunul spovedaniei şi să vă mărturisiţi păcatele, nu doar o dată în an sau numai în cele patru posturi, ci de fiecare dată când conştiinţa vă mustră pentru orice păcat săvârşit. Numai prin mărturisirea deasă şi împărtăşirea cu Sfintele Taine câştigăm sensibilitate duhovnicească şi ne vom păzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, de a mai păcătui.

Fie ca Învierea Domnului să reverse în sufletele noastre ale tuturor acea pace şi libertate a fiilor lui Dumnezeu care întrec orice minte (cf. Filip. 4, 7), precum şi bucuria pe care au avut-o femeile mironosiţe şi apostolii văzându-L pe Domnul înviat!

Mă rog Bunului Dumnezeu să petreceţi Sfintele Sărbători cu sănătate şi cu spor în familie şi în viaţa de toate zilele!

Hristos a înviat! şi Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele voitor şi rugător către Domnul Cel înviat,

 

† Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

construimcatedrala.ro