• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 2012

„Bolnav am fost și M-ați cercetat“

„Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 35-36).

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Ne bucurăm astăzi cu bucurie negrăită de cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii care este Învierea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Chiar dacă anul acesta nu toţi creştinii sărbătoresc Paştile împreună, ceea ce înseamnă o suferinţă, mai ales pentru familiile mixte din punct de vedere confesional, totuşi credinţa în Învierea Domnului este aceeaşi. Toţi creştinii cred şi mărturisesc că Hristos Domnul a biruit moartea nedreaptă la care a fost supus, înviind a treia zi. Căci nu era cu putinţă ca singurul om fără de păcat, cum a fost Mântuitorul Iisus Hristos, să fie înghiţit de moarte. Moartea n-a avut nici-o putere asupra Domnului care a biruit-o tocmai acceptându-o de bunăvoie. De aceea de la Paşti şi până la Înălţare cântăm mereu imnul bucuriei: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Despre moarte ştim că este consecinţa sau „plata păcatului”, cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 23). Dumnezeu n-a creat moartea, ci viaţa. Moartea a apărut în lume ca urmare a păcatului, a încălcării poruncii lui Dumnezeu de către primii oameni, Adam şi Eva, care din nemuritori, cum i-a creat Dumnezeu, au devenit muritori. Iar moartea primilor oameni s-a transmis la toţi urmaşii lor (Romani 5, 12-21). Moartea a fost însă biruită de învierea Domnului. Iar biruinţa lui Hristos asupra morţii este şi biruinţa celor ce cred cu adevărat în El. Deja la botezul nostru, prin cufundarea în apa sfinţită a botezului, am murit în chip tainic (mistic) cu Hristos şi am înviat împreună cu El (cf. Romani 6, 3-13). Viaţa şi moartea sunt realităţi tainice care îşi au originea în sufletul nostru. Dacă în sufletul nostru, adică în inimă, îl avem pe Hristos prin credinţă şi rugăciune înseamnă că avem viaţă, că trăim cu adevărat, iar moartea nu are nici-o stăpânire asupra noastră; dacă însă uităm de Hristos şi ne preocupăm numai de lucrurile lumii acesteia, atunci suntem deja morţi cu sufletul, iar când vom muri şi cu trupul vom fi despărţiţi definitiv de Dumnezeu. În Apocalipsă, Mântuitorul spune despre cel ce stătea în fruntea Bisericii din Sardes (Asia Mică): „Ştiu faptele tale, că ai nume că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu” (3, 1-2). Putem deci trăi cu trupul, mulţumindu-ne doar cu o viaţă biologică, ca şi vieţuitoarele fără raţiune, şi să fim morţi sau aproape morţi cu sufletul. Psalmistul David deplânge pe astfel de oameni zicând: „Omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48, 21). Numai cei credincioşi sunt cu adevărat vii. Ei trăiesc o viaţă deplină pentru că îl au mereu pe Hristos în inima lor, iar moartea fizică sau despărţirea sufletului de trup, devine pentru ei Paşte, adică trecere la viaţa veşnică, trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul „Paşti” înseamnă tocmai „trecere”, trecere de la moarte la viaţă.

Învierea Domnului este izvor nesecat de viaţă, de lumină şi de putere pentru tot omul care crede în El şi se sileşte neîncetat să-şi conformeze viaţa sa pământească cu viaţa Lui. Căci viaţa creştină înseamnă urmarea lui Hristos, imitarea vieţii Sale prin blândeţe şi smerenie, ca şi prin fapte bune. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29). Mântuitorul ne avertizează că „nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Iar voia Tatălui Celui din ceruri este să fim buni ca şi El, adică să iubim pe semenii noştri, chiar şi pe vrăjmaşii noştri, să fim milostivi faţă de cei ce se află în suferinţă, în lipsuri şi sărăcie: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Dar deşi ştim cu toţii că trebuie să fim buni cu semenii noştri, şi în primul rând cu cei din familie, adică să fim iertători şi răbdători când cineva ne supără şi să fim gata oricând să ajutăm pe toţi, fără să judecăm pe nimeni, totuşi în realitate ne este foarte greu să facem aceasta. De ce? Pentru că ne-am învăţat să avem o părere foarte bună despre noi înşine şi să dispreţuim pe cei care nu gândesc ca noi; ne-am învăţat să urmărim interesul personal, chiar în detrimentul semenilor; ne-am obişnuit să răsplătim răul cu rău, să credem că numai noi avem dreptate, să credem că dacă păcătuim, nu suntem singurii, că doar toţi păcătuiesc… şi câte alte îndreptăţiri de sine prin care ne falsificăm conştiinţa, imaginându-ne că suntem mai buni decât alţii. Or dacă persistăm în astfel de gânduri, rămânem departe de Dumnezeu şi nu avem nici-o şansă să ne îndreptăm. Îndreptarea noastră sau întoarcerea la Dumnezeu începe tocmai prin schimbarea mentalităţii, adică a felului de a gândi despre noi înşine şi prin a ne judeca după legea şi voia lui Dumnezeu. Nici-o judecată din lume nu se face după placul şi măsurile celui judecat, ci după lege. Cine încalcă legea, suportă consecinţele legii. Tot astfel şi noi ca şi creştini, dacă vrem să trăim după voia lui Dumnezeu, nu ne putem judeca după placul nostru sau după felul nostru de a gândi, ci după Legea lui Dumnezeu. Iar Legea lui Dumnezeu este legea iubirii, a iertării necondiţionate, a trăirii în pace şi înţelegere cu toţi oamenii, a facerii de bine, chiar şi vrăjmaşilor noştri. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44).

 

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cheamă pe toţi credincioşii ortodocşi români de pretutindeni ca în anul acesta să ia aminte cu deosebire la importanţa şi valoarea Tainei Sfântului Maslu şi la datoria de a se îngriji de cei bolnavi, precum şi de cei ce se află în lipsuri şi nevoi. Desigur că Taina Sfântului Maslu rânduită dintru început de Biserică pentru tămăduirea celor bolnavi (vezi epistola Sf. Ap. Iacov 5, 14-15), ca şi datoria de a ne îngriji de cei aflaţi în suferinţă şi în lipsuri nu sunt lucruri noi, necunoscute de credincioşii Bisericii, căci ele ţin de datoria noastră de creştini. Căci nu ne putem numi creştini dacă suntem indiferenţi faţă de cei bolnavi, sufleteşte sau trupeşte, dacă suntem nepăsători faţă de cei ce suferă din pricina sărăciei sau a singurătăţii, dacă nu ne rugăm pentru ei şi împreună cu ei şi dacă nu facem tot ce ne stă în putinţă să le alinăm suferinţa. Dacă Biserica ne cheamă acum să ne gândim mai mult la cei bolnavi sau aflaţi în diferite lipsuri şi necazuri, o face, pe de o parte, pentru că în lume s-au înmulţit bolile şi neputinţele încât aproape că nu este om care să nu sufere într-un fel sau altul, iar, pe de altă parte, pentru ca să ne sensibilizeze pe toţi faţă de durerea semenilor  care au nevoie de ajutorul nostru. Din păcate, şi noi cei credincioşi trecem adeseori nepăsători, ca şi preotul şi levitul din Evanghelie (Luca 10, 31-32), pe lângă cei bolnavi sau pe lângă cei ce se află în diferite nevoi fără să le întindem o mână de ajutor. Or trebuie să ştim că în fiecare bolnav, în fiecare flămând şi însetat, în fiecare om aflat în strâmtorare, în fiecare părăsit şi înstrăinat, suferă Hristos Însuşi.

Mântuitorul Hristos se identifică cu toţi oamenii şi mai ales cu cei aflaţi în suferinţă. La judecata din urmă, El ne va judeca tocmai după faptele milei creştine săvârşite pentru uşurarea semenilor noştri aflaţi în nevoi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Iar celor care n-au făcut acestea, Mântuitorul le va zice: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui…” (Matei 25, 34-46). Înfricoşătore sentinţă, de care să ne ferească Dumnezeu pe toţi! Să luăm aminte: Dumnezeu nu este o idee sau un sentiment vag, nici doar o forţă supranaturală, cum îşi imaginează mulţi oameni, ci Dumnezeu este o Treime de Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh care sălăşluieşte în inima omului.

Dacă prin rugăciune şi smerenie coborâm în adâncurile existenţei, adică în inima noastră, în care se concentrează toată creaţia, îl vom descoperi pe Dumnezeu ca iubire nesfârşită pentru fiecare om şi pentru fiecare creaţie a Sa. Iar iubirea lui Dumnezeu suscită (provoacă) iubirea noastră faţă de El, faţă de oameni şi faţă de toată creaţia Sa. „Adânc pe adânc cheamă…” (Psalm 41, 9).  Adâncul iubirii lui Dumnezeu din inima noastră ne cheamă să fim oameni buni, blânzi, milostivi, generoşi, iertători şi înţelegători faţă de neputinţa omenească, mai cu seamă faţă de cei stăpâniţi de diferite patimi şi vicii care sunt tot atâtea boli spirituale, mai grave decât bolile trupeşti. În realitate, extrem de puţini sunt oamenii care au o înţelegere duhovnicească, adică cei care gândesc şi judecă lucrurile prin prisma credinţei. Cu cei ce se complac în necredinţă şi în vicii, cu cei ce urmăresc numai interesul material şi plăcerile vieţii, trebuie să avem multă înţelegere şi răbdare pentru a-i câştiga tocmai prin răbdarea şi bunătatea noastră. Aceasta se întâmplă adeseori şi în familiile noastre când unul este credincios şi altul mai puţin credincios sau chiar necredincios şi cuprins de vicii. Desigur că cel credincios trebuie să arate mai întâi înţelegere şi dragoste, chiar dacă nu i se răspunde pe măsura dragostei sale.

„Dumnezeu este iubire”, spune Apostolul iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este şi el iubire, iar organul iubirii este inima. Sălăşluind în inima omului, Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea sfinţii ne învaţă să gândim cu inima, să vorbim cu inima şi să lucrăm cu inima. Dacă facem aceasta vom fi buni şi blânzi ca Dumnezeu!

 

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Ca Părinte duhovnicesc al vostru al tuturor, vă pun la inimă să daţi ascultare chemării Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi să (re)descoperiţi puterea Tainei Sfântului Maslu, participând cât mai des, cu credinţă şi evlavie, la săvârşirea ei. Slujba acestei Sfinte Taine este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Bisericii, cu multe citiri biblice şi rugăciuni de dezlegare şi iertarea păcatelor din cauza cărora suferim cu toţii. Sfântul Maslu de obşte se poate face oricând, dar mai cu seamă în zilele de post. De obicei, el se face de mai mulţi preoţi, dar în caz de nevoie, se poate face şi de un singur preot. Este bine să ne pregătim pentru primirea acestei Sfinte Taine cu post şi cu mărturisirea păcatelor în faţa preotului duhovnic. Rugăciunea noastră este bine primită de Dumnezeu în măsura în care ea este făcută din toată inimă, cu multă smerenie şi cu părere de rău pentru păcatele săvârşite. În acelaşi timp, Dumnezeu aşteaptă de la noi să nu ne gândim numai la noi înşine, la suferinţele şi necazurile proprii, ci să ne gândim şi la semenii noştri care sunt în-cercaţi de boli sau de lipsuri materiale şi să-i ajutăm în modul cel mai concret în numele Mântuitorului Hristos Care a zis: „Cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece... adevărat grăiesc vouă: nu-şi va pierde plata sa” (Matei 10, 42). Cu atât mai mult vom fi răsplătiţi când ne ostenim să cercetăm pe cei bolnavi şi să suferim alături de ei, să adăpostim pe cei străini sau să ajutăm pe cei săraci.

Cu nădejdea că veţi pune la inimă aceste îndemnuri duhovniceşti, Vă îmbrăţişez părinteşte cu salutul pascal: „Hristos a înviat” şi cu urarea „Sărbători fericite”! Îl rog pe Mântuitorului Hristos, Biruitorul morţii şi Dătătorul de viaţă, să vă binecuvânteze pe toţi: pe copii şi pe părinţi, pe tineri şi pe vârstnici, să vă sporească credinţa şi dragostea faţă de Biserică, să vă dăruiască pace şi sănătate şi să vă rânduiască toate cele de trebuinţă vieţii.

Al vostru de tot binele voitor şi rugător fierbinte către Domnul Cel înviat,

 

+ Serafim.

 

 

 

 

 

construimcatedrala.ro