II. Diaspora română

Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord este una din cele şapte dioceze ale Bisericii Ortodoxe Române din diasporă. Întâistătătorul ei este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar Mitropolia se bucură de autonomia administrativă a unei eparhii ce se găseşte în străinătate.

Diaspora română şi comunităţile bisericeşti din Europa Centrală şi Occidentală poate fi urmărită în timp de mulţi ani. Intelectuali români, studenţi, diplomaţi, persoane venite pentru specializare, oameni de afaceri sau negustori, stabiliţi definitiv sau temporar în marile metropole europene au încercat să organizeze, cu ajutorul Bisericii-Mame, comunităţi religioase. La Viena bunăoară, încă de al sfârşitul secolului al XVIII-lea exista o comunitate românească puternică, căreia îi reuşeşte în 1906 să-şi amenajeze o capelă proprie, pe care o sfinteşte în 8 ianuarie 1907. La Lemberg, încă din 1787 exista o capelă românească, iar în 1860 românii din oraş au zidit chiar o biserică, care a fost demolată în 1901, când s-a început construcţia unei noi biserici în Paris, în stilul Domniţei Bălaşa din Bucureşti, pentru românii stabiliţi în oraşul de pe malurile Senei, se organizează în 1853 o capelă ortodoxă românească, iar în 1882, Guvernul român cumpără biserica ce a aparţinut călugărilor dominicani în Cartierul Latin. Ea serveşte şi astăzi pentru serviciile religioase ale unei părţi a românilor din Paris.

în Germania, prezenţa spiritual-religioasă românească este legată pentru câteva decenii de negustorii români stabiliţi în Leipzig, pentru care a funcţionat între anii 1858 şi 1881 o capelă. La Baden-Baden, în partea de apus a Germaniei, Prinţul Mihail Stourdza, fostul domnitor al Moldovei, zideşte între anii 1864-1866 o biserică românească în care se adunau la serviciile divine românii din împrejurimi sau chiar din partea de răsărit a Franţei. Intelectuali români şi studenţi, stabiliţi sau în interese de studii în Strasbourg, Heidelberg, Freiburg sau Karlsruhe frecventau serviciile divine ale capelei, care din 1882 a fost pusă de însuşi ctitorul ei sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Moldovei, sub a cărei oblăduire spirituală se găseste şi astăzi.

Dacă secolul XIX, până la reîntregirea neamului în 1918, a fost marcat de o puternică emigrare românească, în special din Bucovina, Transilvania şi Banat spre centrul Europei şi chiar în America, după 1918 fenomenul emigraţiei cunoaşte un adevărat reflux. Speranţele românilor, legate de România de după primul război mondial, au constituit cauzele unei stopări a emigrărilor.

În perioda interbelică, comunităţile din Paris, Viena şi Baden-Baden îşi continuă existenţa. Lor li se adaugă comunitatea românească din Berlin, care se organizează şi îsi începe activitatea în septembrie 1940. Curând, capela română devine neîncăpătoare şi cu concursul larg al Guvernului român este cumpărată, în august 1943, biserica evanghelică de pe strada Jerusalem, din centrul oraşului. Împreună cu biserica a fost cumpărat un spaţiu corespunzător locuinţei preotului, biroului parohial şi, de asemenea, un spaţiu destinat unui muzeu. După ce s-a făcut amenajarea bisericii, în conformitate cu tradiţia ortodoxă şi s-a deschis un muzeu de artă românească, la 24 ianuarie 1944 a avut loc prima slujbă în noul lăcaş, preot paroh fiind Emilian Vasilovschi. Existenţa bisericii româneşti din capitala Germaniei a fost de scurtă durată, căci la 2 martie 1945, în urma unui bombardament asupra Berlinului, din biserică n-au mai rămas decât zidurile, iar clădirea care adăpostea casa parohială şi muzeul a fost complet distrusă. După război, clădirile deteriorate din zonă, în urma unei dispoziţii a administraţiei oraşului au fost demolate, planul cartierului schimbându-şi complet înfăţişarea. Pe locul bisericii a apărut un bloc nou şi o mare arteră de circulaţie a oraşului.