• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvânt rostit de Mitropolitul Serafim cu ocazia primirii premiului ”Abt-Emmanuel-Heufelder" acordat de Abația Benedictină Niederaltaich, 9. August 2021

 1. „Vatră părintească“: familie, țară natală și neam.

Fiecare om are o „vatră părintescă“ sau un „acasă“, care înseamnă familia în care s-a născut, locul unde a văzut lumina zilei și neamul din care face parte. Familia, țara natală și neamul pun peste ființa umană o amprentă definitivă și indelebilă. Familia este mediul cel mai intim în care ne formăm ca oameni, locul geografic determină rasa, iar neamul înseamnă limba, cultura, religia, educația și tradițiile în care am crescut. Importanța familiei pentru formarea și educația omului, mai ales în primii ani de viață, este fundamentală.

În limba română există expresia „cei șapte ani de acasă“, ani în care se formează caracterul persoanei. Despre omul lipsit de caracter se spune : „îi lipsesc cei șapte ani de acasă“ ! Din Sfânta Scriptură știm că neamurile au apărut după ce Dumnezeu, în cetatea Babilonului, a amestecat limbile și a împrăștiat pe oameni pe toată fața pământului (cf. Facere 11, 9). Deși există o unitate a neamurilor pentru că „Dumnezeu a creat dintr-un sânge întreg neamul omenesc“ (Fapte 17, 26), totuși fiecare neam și-a format în cursul genezei sale o fizionomie sau un chip propriu: o istorie și o limbă comună, o cultură unitară și aceeași religie care dau sentimentul apartenenței la poporul respectiv. Nu există om în lume care să nu aparțină unei colectivități sociale pe care o numim neam. Fiecare are un „acasă“ în familia în care s-a născut, în țara în care a văzut lumina zilei, în cultura și religia care i-au modelat firea. Chiar dacă pe parcursul vieții, prin stabilirea printre alte neamuri, se poate câștiga un nou „acasă“, totuși primul „acasă“ rămâne neșters din firea omului. Fiecare poartă în sine, oriunde s-ar afla în lume, familia și neamul din care provine. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că la judecata din urmă se vor prezenta „toate neamurile“ (25, 32). Înțelegem de aici că neamurile vor exista până la sfârșitul lumii, chiar dacă în cursul istoriei unele dispar, iar altele noi se formează.

Ca toate popoarele, poporul român are și el o geneză proprie. El s-a născut prin unirea dintre dacii băștinași pe teritoriul de astăzi al României și romanii colonizatori, care au ocupat între 106-275 o parte a teritoriului de la nordul Dunării. Procesul romanizării dacilor s-a continuat și după retragerea armatelor romane, în 275, prin propovăduirea creștinismului în limba latină de către misionari veniți din sudul Dunării. Astfel spre sfârșitul secolului VII apare un popor nou, încreștinat lent în procesul nașterii sale, cu o limbă predominant latină. Istoricii consideră că latinitatea și creștinismul sunt cele două coordonate fundamentale ale genezei poporului român. Aceștia vorbesc de „miracolul românesc“ căci deși înconjurați, începând cu secolul VIII, de o mare de popoare slave, totuși românii nu și-au pierdut identitatea lor de popor latin. Ei au stat mereu sub influența Bizanțului și au păstrat tradiția ortodoxă, răsăriteană.

 În Transilvania, intrată în anul 1688 în componența Imperiului austriac, deși românii au constituit întodeauna majoritatea absolută a locuitorilor acestei provincii, n-au fost recunoscuți, timp de aproape 200 de ani, nici ca români, nici ca ortodocși, ci au avut statutul de telerați. Etniile oficiale erau maghiarii, secuii și sașii, iar „religiile recepte“: catolicismul,  protestantantismul, calvinismul și unitarinismul. Mai mult, românii au fost supuși fenomenului uniației, astfel încât o parte din ei au devenit greco -  catolici. Fiecare grup etnic se identifica cu „religia“ (confesiunea) sa. Românii se identificau cu Biserica Ortodoxă despre care cel mai mare poet român, Mihai Eminescu (1850-1889, cu studii la Viena și Berlin), spunea că este „Maica neamului românesc“. Într’adevăr, ca și la alte popoare, Biserica a fost promotoarea limbii, culturii și artelor. Școala românească (învățământul) a început din vremuri imemoriale în tinda bisericilor parohiale și în mânăstiri și s-a dezvoltat sub ocrotirea Bisericii până în timpurile moderne. Mai mult, Ortodoxia a intrat în structura sufletului românesc și l-a modelat după valorile evanghelice. Părintele Profesor Dumitru Stăniloe remarcă faptul că „spiritualitatea ortodoxă românească se distinge printr-un echilibru deosebit de cuprinzător al tuturor valorilor punând în și mai mare relief trăsăturile Ortodoxiei. Ea are luciditatea latinității și simțul de taină al existenței propriu Răsăritului ; valoarea persoanei și necesitatea slujirii ; rugăciunea în liniște și inima sensibilă pentru aproapele ; orientarea spre Dumnezeu și grija de om“.

Această spiritualitate a făcut din poporul român un popor pașnic, tolerant și iubitor de străini. Astfel pe pământ românesc s-au putut stabili în decursul istoriei multe grupuri etnice : romi, evrei, armeni cu care românii au trăit în armonie. O vorbă din popor spune : „pământul nostru este destul de mare ca să aibe toți loc pe el“. La români, există până astăzi un adevărat cult pentru străinii care vizitează țara. România este o țară creștină prin excelență. În 1992, la doi ani după eliberarea de dictatura comunistă atee, popolația României s-a declarat creștină în proporție de 97%. Ortodocșii reprezintă 86, 8%. Doar 0, 05% din români s-au declarat atei. La următoarele recensăminte, structura religioasă a rămas, în general, aceeași. Sentimentul religios este înrădăcinat puternic în firea românului ! Același lucru se poate spune de celelalte grupuri etnice din România, precum sașii din Transilvania și șvabii din Banat.

2. Biserică și Neam.

În organizarea ei teritorială, Biserica a ținut seama de realitatea neamurilor și prin canonul 34 apostolic (secolul V) prevede :  „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (în­semnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stă­pânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tu­turor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Dom­nul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh“. Acest canon a avut o mare influență în Răsăritul creștin care s-a dezvoltat ca Biserici locale pe teritorii locuite în general de același popor.

Faptul că Ortodoxia nu are un centru universal ca și catolicismul, ci este organizată local ca Biserici autonome și, mai ales, faptul că popoarele ortodoxe au fost private de libertate și au trăit în izolare sute de ani au făcut ca sentimentul universalității Bisericii să se piardă în mare parte. Autonomia locală a Bisericilor Ortodoxe și identificarea lor cu un anumit neam au creat, de asemenea, sentimentul autosuficienței și izolării de celelalte Biserici surori, iar atașamentul exagerat față de vaorile naționale a condus la filetismul religios care ignoră canoanele Bisericii privind organizarea ei teritorială, în special în Diaspora. El a fost condamnat de sinodul de la Constantinopol din 1872.

Sentimentul universalității Bisericii și depășirii localului se păstrează mult mai bine în Biserica Catolică, datorită centralismului roman și lipsei de autonomie a Bisericilor locale care o compun. Totuși localul și universalul nu trebuie să se excludă. Nu poți fi universal fără să fi înrădăcinat în local. Tot astfel, nu te poți închide în local, ignorând universalul, căci izolarea înseamnă moarte. Identitatea persoanei ca și a neamului trebuie să fie o identitate deschisă. Persoana și neamul se îmbogățesc prin deschiderea spre celelalte persoane și spre celelalte neamuri. Nici o persoană și nici un neam nu-și pot fi suficiente. În virtutea unității neamului omenesc, toți au nevoie de toți. Mai mult, fiecare om poartă o responsabilitate universală, fiecare este responsabil pentru toți și pentru toate câte există

3. Diaspora sau trăirea în împrăștiere.

Istoria cunoaște popoare care au avut secole de a rândul sau chiar milenii, diaspore numeroase fără ca membrii acestora să-și piardă identiatea etnică, religioasă și culturală. Poporul evreu este, fără îndoială, cel mai bun exemplu. Globalizarea din zilele noastre produce mari mutații, mai cu seamă, din motive economice. Milioane de oameni, în căutarea unui trai mai bun, părăsesc țara lor de origine și se stabilesc printre alte neamuri. Firește, emigranții duc cu ei „vatra părintescă“ de origine, înscrisă în sufletul lor, iar integrarea în noile societăți și găsirea unui nou „acasă“ nu se face fără suferință. În ce privește poporul român, trebuie spus că șapte milioane de români, adică o treime din populația țării, a emigrat din motive economice în special în Europa Occidentală și SUA. Numai în Germania trăiesc astăzi peste un milion de români. Emigrarea în masă a românilor pune în pericol existența însăși a poporului român. Satele românești, înfloritoare până de curând, sunt pe cale de dispariție. Industria, distrusă aproape total după 1990, nu poate oferi locuri de muncă care să asigure oamenilor un trai decent. De aici, exodul în masă al românilor.

Contrar canoanelor Bisericii, Diaspora ortodoxă este organizată pretutindeni în lume pe principii etnice și nu teritoriale, astfel că întâlnim peste tot o suprapunere de jurisdicții ortodoxe pe același teritoriu ceea ce reprezintă o anomalie canonică. În SUA, unde Diaspora Ortodoxă are o istorie de peste 200 de ani, s-a încercat depășirea acestei situații prin crearea, în 1970, a unei Biserici Ortodoxe Autocefale (OCA), care are acum peste 600 de parohii, dar nu toate Bisericile Ortodoxe locale recunosc această nouă entitate, singura soluție pentru rezolvarea problemei canonice.

Cum peste 86% din populația României este botezată ortodox, Biserica Ortodoxă Română a înființat pentru românii din Diaspora opt eparhii. Ierarhii și preoții acestora încearcă să le cultive credința și să-i ajute să se integreze în noua societate în care trăiesc. Dificultatea cea mai mare este lipsa de spații de cult proprii pentru a ne desfășura în condiții normale lucrarea sfințitoare și catehetică. Din cele aprox. 130 de parohii ortodoxe române din Germania, doar 20 posedă un locaș propriu de cult. În celelalte, suntem oaspeți ai Bisericilor Catolică și Evanghelică cărăra nu putem să le mulțumim îndeajuns pentru ospitalitatea pe care ne-o oferă. Aceasta este cu adevărat dragostea creștină sensibilă la nevoile semenului !

4. „Vatră părintească“ sau lumea în care trăim și Transcendență.

Omul este creat pentru veșnicie, fiind chip și asemănare a lui Dumnezeu. Tinderea spre trăirea veșnică este înscrisă în ființa umană care nu acceptă moartea. Nimeni nu vrea să moară. Chiar dacă moartea apare ca o realitate naturală, totuși ea este cel mai nenatural fenomen în viața omului și a universului. Și aceasta pentru că moartea n-a fost creată sau voită de Dumnezeu, ci este consecința ruperii comuniunii cu El prin păcatul primilor oameni. Moartea, ca despărțire de Dumnezeu a fost desființată în Hristos prin moartea și învierea Sa. Astfel pentru cei uniți cu Hristos, moartea trupească devine Paște, adică trecere sau salt spre  viața veșnică și unirea deplină cu Dumnezeu. Fără să devalorizeze sau să disprețuiască în vreun fel viața pe pământ, Revelația creștină  ne descoperă că ea nu-și are scopul în sine :Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie(Evrei 13, 14). „Cetățenia noastră este în ceruri” (Filip 3,20). Sau „ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde“ (Matei 16, 26).

Închiderea în lumea aceasta sau împătimirea de ea duce la moarte veșnică. Omul modern se vrea autonom sau independent față de tot ceea ce i se pare că-i îngrădește libertatea, în primul rând față de Dumnezeu. Dar independența față de Dumnezeu crează dependența față de creația Sa care nu-i poate satisface setea după veșnicie. Adevărata libertate o găsim numai în comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Nu putem fi liberi decât în Dumnezeu prin efortul de eliberare de lucrurile lumii care pun stăpânire pe noi. „Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului“ (Ioan, 8,34). Iar păcatul fundamental este tocmai uitarea lui Dumnezeu și alipirea pătimașă de lumea aceasta. Lumea se cere ridicată în planul lui Dumnezeu prin deschiderea inimii pentru ca harul s-o transfigureze, căci transfigurarea este scopul final al omului și al creației.

Lucrul acesta nu este posibil decât prin rugăciune și asceză. Rugăciunea, însoțită constant de asceză, adică de o viață cumpătată în toate privințele, ne unește cu Dumnezeu dacă se face „cu duh umilit, cu inimă înfrântă și smerită“ (Ps 50, 18) și cu conștiința păcatului în care trăim neîncetat. Sfânta Scriptură și tradiția duhovnicească, pun un mare accent pe inimă, pentru că în inimă se concentrază ca într-un focar întreaga ființă umană: rațiunea, intuiția, voința, toate energiile psihice și fizice proprii naturii umane, ca și toată umanitatea și toată creația. Și tot în inimă sălășluiește harul lui Dumnezeu, care prin rugăciune o aprinde de dragoste pentru Dumnezeu, pentru oameni și pentru întreaga creație. Astfel omul experimentează unitatea sa ontologică cu tot ceea ce există. Totul trăiește în inima noastră, ca și în Hristos, „Omul universal“, „Adam total“. Nu mai suntem despărțiți de nimeni și de nimic pentru că totul trăiește în noi ! „Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare mădulare unii altora“ (I Cor 12, 27). Iar în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin ; nu mai este rob, nici liber ; nu mai este parte bărbătescă și parte femeiască“ (Gal 3, 28), ci toți sunt una. Astfel înțelegem responsabilitatea fiecăruia pentru toți și pentru toate : „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună...“  (I Cor 12, 26).

În noi există o tensiune neîncetată între tinderea ontologică spre Dumnezeu sădită prin creație în sufletul nostru – „ne-ai făcut pentru Tine, Doamne și neliniștit este sufletul meu, până ce se va odihni întru Tine“ (Fer. Augustin) - și păcatul care pervertește dinamismul spre Dumnezeu și-l întoarce spre cele create, adică spre trup și materie. Sf. Ap. Pavel vorbește de „două legi” care se confruntă în mădularele noastre : legea binelui și legea păcatului de care ne-a eliberat Hristos dacă ne unim cu El. Totuși până la unirea deplină cu Hristos, lucrarea păcatului în trup nu încetează. Numai prin asceză ne eliberăm de legea păcatului. „De aceea îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei ; ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic“ (I Cor 9, 27).

Tragedia omului modern este că, în numele libertății, nu vrea să știe de păcat și de asceză, care i se par înrobitoare. S-a ajuns aici și datorită faptului că despre păcat s-a vorbit mai mult în termeni juridici, iar asceza a fost prezentată ca datorie sau obligație. În limbajul bisericesc tradiționl, păcatul înseamnă călcarea voii lui Dumnezeu, neîmpliniea poruncilor Lui care atrage asupra păcătosului mânia și pedeapsa lui Dumnezeu. Iar asceza, adică postul, rugăciunea, înfrânarea... este prezentată ca obligație sau ca mijloc de răscumpărare a păcatelor. Păcatul trebuie însă văzut mai degrabă ca refuzul comuniunii cu Dumnezeu și ca egoism sau închidere în sine care duce la moarte. Fără lumina credinței, omul încalcă ușor legile care guvernează creația. Cuvântul „cosmos“ are în greacă și sensul de armonie. În cosmos domnește armonia pentru că astrele respectă legile înscrise de Dumnezeu în natura lor. „Lege le-a pus și nu o vor trece“ (Ps 148, 6). Numai omul, pe care Părinții Bisericii îl numesc „microcosmos“, nu respectă legile înscrise de Dumnezeu în natura sa și în mediul înconjurător și de aceea în sufletul său, în societate și în lume domnește haosul mai mult decât armonia. De aici vin, de asemenea, catastrofele naturale, bolile și suferințele care-i încearcă pe oameni. O vorbă înțeleaptă spune: „Dumnezeu iartă întotdeauna, natura însă nu iartă niciodată“ ! Noi creștinii trebuie să subliniem mereu că Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni pentru că este dragoste. Fiecare om suportă consecințele nerespectării legilor înscrise de Dumnezeu în natura sa și în mediul înconjurător. Iar asceza sau efortul de a ne conforma viața cu legile imuabile după care se conduce creația lui Dumnezeu ne va procura adevărata libertate de fii ai lui Dumnezeu care înseamnă a fi liber de tot ceea ce ne robește, de tot ceea ce ne leagă pătimaș de lumea aceasta. De asemenea asceza este o mare binecuvântare pentru sănătatea sufletească și trupească. Numai prin înfrânare de la mâncare și băutură și o viață cumpătată în toate putem rezista societății de consum care ne asaltează zilnic.
Dacă scoatem crucea, adică asceza, din Evanghelie vom obține o Evanghelie pentru consumatori cucernici (Părintele Vladimir Zielinski). Teologul martir Bonhöffer vorbește și el de „harul ieftin” care este „dușmanul de moarte al Bisericii”. În Biserica „harului ieftin” „lumea găsește iertarea ieftină a păcatelor de care nu se pocăiește și nici măcar nu dorește să se elibereze… ”Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului și nu îndreptarea păcătosului…” Un alt teolog evanghelic, Richard Niebuhr, critică și el teologia modernă cu cuvintele: „Un Hristos fără cruce, îi conduce pe oamenii (care se cred) fără de păcat spre o judecată fără pedeapsă, într-un cer fără Dumnezeu“
Și fiindcă suntem într-o mânăstire, îngăduiți-mi să amintesc faptul că monahismul înseamnă lepădarea de lume, dar nu de lumea ca și creație a lui Dumnezeu care este bună, nici de oamenii care trăiesc în lume, ci de păcatul care distruge armonia din lume. Prin cele trei voturi monahale : castitate, sărăcie și ascultare, susținute de rugăciune și asceză, monahii încearcă să se ridice deasupra lumii păcatului și să trăiască maximalismul evanghelic, adică Evanghelia fără compromisuri, care le sfințește viața. Și cum, în virtutea unității ontologice a umanității și a creației, fiecare om poartă în sine pe toți oamenii și toată creația, sfințirea personlă înseamnă totodată și sfințirea întregii umanități și a întregii lumi. Monahismul este un dar pentru Biserică și pentru lume !

Cuvântul Sf. Grigorie Teologul : „Eu împart cu Hristos totul: trup, suflet, piroane, Înviere. Hristos este pentru mine pământul meu natal, virtutea mea, slava mea, totul“, rezumă, cred, tema noastră. Hristos, Cel preaslăvit prin Înviere, este pentru noi creștinii totul : viața noastră, familia noastră, neamul nostru, pământul natal. În Hristos suntem „acasă“ oriunde ne-am afla în lume ! „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și cei ce locuiesc în ea” (Ps 23, 1).

Aș încheia cu un citat mai lung din Epistola către Diognet, aparținând Părinților apostolici, care punctează toate ideile temei noastre:

 „Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină…
Locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte și în hrană și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută.
Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină (Efeseni 2, 19).
Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți.
Întind masă comună, dar nu și patul.
Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup (II Corinteni 10, 3).
Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului (Evrei 13, 14).
Se supun legilor rânduite de stat (Romani 13, 1), dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile.
Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți.
Nu-i cunoaște nimeni, dar sunt osândiți; sunt omorâți, dar dobândesc viața.
Sunt săraci, dar îmbogățesc pe mulți; sunt lipsiți de toate, dar în toate au de prisos (II Corinteni 6, 9-10).
Sunt înjosiți, dar sunt slăviți cu aceste înjosiri; sunt huliți, dar sunt îndreptățiți.
Sunt ocărâți, dar binecuvântează (Matei 5, 44); sunt insultați, dar cinstesc.
Fac bine, dar sunt pedepsiți ca răi; sunt pedepsiți, dar se bucură (II Corinteni 6, 9-10), ca și cum li s-ar da viață.
Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina dușmăniei lor. (Epistola către Diognet, Cap. V, 1-17, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 412-414)

Este o minunată sinteză și descriere a vieții creștine între cer și pământ, între Vatra părintească și Transcendența veșnică, între viața de toate zilele și eshaton. Noi creștinii trăim în lume fără să fim din lume. Cetățenia noastră pământească și cetățenia cerească se întrepătrund. Astfel trăim noi creștinii Vatra părintească și Transcendența.

+Mitropolitul Serafim

Niederalteich, 9 august, 2021.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Caută în site

construimcatedrala.ro