• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvânt rostit de Mitropolitul Serafim la întâlnirea ecumenică prilejuită de Ziua Reformei, în biserica „Sf. Bonifațiu” din Crailsheim, 31 octombrie 2021.

Mai întâi aș dori să mulțumesc organizatorilor acestei întâlniri cu prilejul zilei Reformei, personal Părintelui Franz-Joseph Konarkowski, pentru invitația de a ține un referat pe tema: „Religie și Libertate”. Chemat de Dumnezeu să fiu păstor de suflete, mă străduiesc ca în tot ceea ce vorbesc sau scriu să urmăresc în primul rând edificarea sufletească a celor care mă ascultă sau mă citesc. De aceea și acest referat are un caracter pastoral. 

O privire superficială asupra fenomenului religios poate lăsa impresia că religia este secundară în viața omului și a societății, care o împinge tot mai mult în domeniul privat. În general, omul modern înțelege religia ca o sumă de precepte și datorii care i-ar îngreuia viața, oricum destul de grea. Atunci, de ce nu ne-am debarasa cu totul de religie ca să ne ușurăm viața și să fim liberi! Astfel religia apare multora că îl privează pe om de libertate, obligându-l să creadă și să se supună preceptelor ei dogmatice și morale. Cuvântul însuși de „dogmă”, care pentru credincioși înseamnă un adevăr normativ, are pentru omul modern un înțeles peiorativ. Dogma ar cere supunerea oarbă față de adevărul pe care îl exprimă. Fundamentalismul religios, prezent în toate religiile, împins uneori până la războiul religios, nu face decât să confirme impresia greșită pe care o au mulți față de religie. Însă a lupta împotriva celor de altă credință sau a necredincioșilor înseamnă negarea religiei însăși. De asemenea, prozelitismul religios care nu ține seama de libertatea omului este un păcat împotriva Duhului Sfânt, Duhul libertății. Un dumnezeu justițiar, care pretinde supunere oarbă, împotriva voinței omului, nu este Dumnezeu, ci o caricatură a Lui.   

Unul din cei mai mari istorici ai religiilor, Mircea Eliade (+1986), de origine română, a ajuns la concluzia că religia aparține ființei umane, structurii psiho-fizice a omului pe care el îl definește ca „homo religiosus”. Omul este religios prin natura sa însăși! Ca și creștini, știm că omul a fost creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ (Facere 1, 26-27) sau, cum precizează Părinții Bisericii, după „chipul lui Dumnezeu” în vederea „asemănării cu Dumnezeu”. „Chipul” ne este dat, iar „asemănarea” este un program de toată viața! Dar ce înțelegem prin „chipul lui Dumnezeu” și ce înțelegem prin „asemănarea cu Dumnezeu”? Chipul lui Dumnezeu din om exprimă înrudirea sa cu Dumnezeu și trebuie căutat în natura lui  spirituală, căci „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24). Omul se înrudește prin duhul său cu Dumnezeu: „Noi suntem din Dumnezeu”, spune Apostolul Ioan (I Ioan 4, 6), iar Apostolul Pavel, citând un filozof grec, zice: „În Dumnezeu trăim, ne mișcăm și suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28). Tot ceea ce este Dumnezeu după natură sau prin fire, este omul după har, care îi împărtășește toate calitățile divine! Astfel omul devine „dumnezeu după har” și oglindește în lumea creată toate atributele necreate ale lui Dumnezeu. De aceea Părinții ascetici spun: „După Dumnezeu, să cinstești pe tot omul ca pe Dumnezeu”!

Dumnezeu este viață și izvorul vieții; omul, în comuniune cu Dumnezeu, participă la viața lui Dumnezeu și dă și el viață.

Dumnezeu este creator și izvorul creației; omul, în comuniune cu Dumnezeu, este și el creator în cadrul lumii create pe care o înfrumusețează prin lucrarea sa.

Dumnezeu este iubire și izvorul iubirii; omul, în comuniune cu Dumnezeu, este și el iubire și împărtășește iubirea semenilor săi.

Dumnezeu este libertate și izvorul libertății; omul, în comuniune cu Dumnezeu, este și el liber.

Dumnezeu este lumină și izvorul luminii; omul, în comuniune cu Dumnezeu, se împărtășește și el de lumina Lui și devine și el lumină.

Dumnezeu este veșnic; omul, în comuniune cu Dumnezeu, este chemat și el la viața veșnică.

Așadar în chipul lui Dumnezeu din noi se concentrează toate calitățile divine pe care suntem chemați să le actualizăm pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, adică să fim ca Dumnezeu, nu după natură, ci după har. Iar prin har înțelegem energiile divine care izvorăsc din Dumnezeu și se revarsă asupra omului și a creației, astfel că Dumnezeu străbate prin energiile Sale întreaga existență, o susține și o conduce spre scopul ei final: cerul nou și pământul nou. Dumnezeu este pretutindeni, în om și în creație, fără să se confunde cu omul sau cu creația.

Comuniunea sau legătura omului cu Dumnezeu o exprimăm prin termenul latin „religio”-religie, care înseamnă tocmai „legătură”. Ca ființă religioasă prin excelență, omul este legat ontologic de Dumnezeu pentru că poartă în el pecetea indestructibilă a chipului Său. De aceea omul tinde în mod natural spre Prototipul său, de la care primește neîncetat viața, lumina, înțelepciunea, puterea și toate darurile. Căci totul vine de la Dumnezeu și se împărtășește gratuit creaturilor Sale. În sufletul fiecărui om există un dinamism natural care-l face să se depășească pe sine însuși spre a se apropia de asemănarea cu Dumnezeu. „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne și neliniștit este sufletul în mine până nu se va odihni în Tine”, spune Fericitul Augustin. Dinamismul sau tinderea spre Dumnezeu, îl angajează pe om la o viață tot mai conformă cu Dumnezeu, prin punerea în lucrare a darurilor primite prin naștere și prin botez. Totuși acest sinergism, adică împreuna lucrare a omului cu harul, întâmpină constant opoziția demonului care l-a ispitit pe om dintru început și l-a făcut să cadă din comuniunea primordială cu Dumnezeu. Căderea primilor oameni a avut consecințe cosmice, astfel încât omul, prin voința sa liberă s-a supus degradării și odată cu el întreaga creație care se concentrează în inima sa (cf. Romani 8, 21-22).  

După căderea din comuniunea cu Dumnezeu, prin păcatul originar, omul se confruntă în sufletul său cu două tendințe contradictorii, care apar ca două „legi”: „legea lui Dumnezeu” și „legea păcatului”. Legea lui Dumnezeu îl atrage spre iubire și săvârșirea binelui, iar legea păcatului spre lucrarea răului (cf. Romani 7, 15-25). De la început, Dumnezeu spune poporului Său: „Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul…Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30, 15- 20). Acest dualism între viață și moarte, între bine și rău a fost depășit în  Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. În Hristos, „Adam cel nou” și „Omul universal”, nu mai există nici un dualism, nici o tendință spre rău sau spre moarte, care este răul suprem, ci tindere infinită spre Dumnezeu Cel infinit. „Iar cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5, 24). Viața în Hristos constă deci în lupta împotriva patimilor și a poftelor, a tendințelor rele care ne împietresc inima și ne închid în egoism, distrugând comuniunea curată cu Dumnezeu și cu semenii. Iar mijloacele prin care luptăm sunt rugăciunea și asceza, precum și împărtășirea cu trupul și sângele Domnului care ne ajută să trăim o viață cumpătată în toate privințele. Îndeosebi rugăciunea, personală și comunitară, făcută cu atenția concentrată în inimă, sensibilizează inima la prezența în ea a harului botezului care o deschide spre nevoile semenilor. Astfel harul biruie în noi egoismul și ne face cu adevărat liberi.

Ca ființe create după chipul lui Dumnezeu, nu putem fi liberi cu adevărat decât în Hristos, Care a recapitulat în firea sa umană întreaga umanitate și întreaga creație. Chipul lui Dumnezeu în om este de fapt chipul lui Hristos, Dumnezeu făcut om. Părinții Bisericii spun că în momentul în care Dumnezeu l-a creat pe primul om a contemplat fața Fiului Său întrupat după al cărui chip divino-uman l-a făcut. Hristos este deci Prototipul omului. De aceea spre Hristos, Care prin moartea pe cruce și prin învierea Sa, a eliberat pe om de legea păcatului, tinde tot omul și toată creația. Hristos a zis depre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Hristos este Calea pe care trebuie să mergem pentru a atinge destinul nostru veșnic; Hristos este Adevărul care ne face liberi (Ioan 8, 32); Hristos este Viața deplină: „Eu am venit ca lumea să aibă viață și din  belșug să aibă” (Ioan 10,10).

Omul modern, lipsit de educație religiosă, crede că libertatea înseamnă a face ceea ce vrei sau ceea ce îți place, fără nici o îngrădire din partea cuiva. Totuși această gândire este înșelătoare pentru că duce la libertinaj și anarhie. Nu trebuie să uităm că orice educație, nu doar educația religioasă, cere supunerea de bună voie față de anumite reguli sau principii proprii procesului de educație respectiv, fără de care nu se poate ajunge la scopul propus. Învățământul, studiul, ca și orice activitate profesională presupune un efort deosebit și o viață conformă cu ceea ce se urmărește. Sfântul Apostol Pavel dă exemplul sportivilor care „se înfrânează de la toate” pentru ca să ia un premiu sau o „cunună stricăcioasă”. Cu atât mai mult, trebuie să se înfrâneze cei care vor să ia o „cunună nestricăcioasă”. De aceea, zice el, „îmi înfrânez trupul meu și îl supun robiei” (I Corinteni 9, 25-27). Firea omului este marcată încă de la naștere de consecințele păcatului primilor oameni care a însemnat revoltă împotriva Creatorului și ieșirea din comuniunea cu El. Păcatul primilor oameni, numit și „păcatul strămoșesc”, nu se impută de Dumnezeu urmașilor lor. Păcatul este întotdeuna personal și ține de libertatea fiecărui om. Însă noi, toți oamenii, moștenim natura umană sau firea slăbită de pe urma păcatului originar care sfârșește cu moartea. Căci moartea a intrat în lume odată cu păcatul primilor oameni. Adam a vrut să fie ca Dumnezeu, dar nu în ascultare față de El și în comuniune cu El, ci independent față de El. Această ispită de a fi ca Dumnezeu, însă independent față de El, o are tot omul de la Adam încoace! Dar independența față de Dumnezeu duce la dependența față de creația Sa. Astfel omul își pierde adevărata libertate și devine robul materiei, al banului și plăcerilor vinovate care, încetul cu încetul, îi pervertesc sufletul și-i distrug trupul. „Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Iar „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

Totuși omul modern nu vrea să știe de păcat. Numai auzul acestui cuvânt îl jenează. Deși în adâncul ființei sale nu are pace tocmai pentru că este păcătos, totuși nu vrea să recunoască realitatea dureroasă a păcatului. Aceasta este cea mai mare amăgire a omului! Recunoașterea păcatului este primul pas spre redobândirea libertății. Dumnezeu spune prin gura proorocului Iezechiel: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (33, 11).

Păcatul nu trebuie privit juridic: omul încalcă legea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl pedepsește. Nu! Nu Dumnezeu ne pedepsește, ci păcatul însuși crează în sufletul omului haos din care se naște eșecul, stresul, nemulțumirea, boala, durerea… Dumnezeu a pus în creația Sa legi care o guvernează pentru ca în univers să domnească armonia. Cuvântul „cosmos” are în limba greacă și înțelesul de armonie. Dacă în cosmos domnește armonia este pentru că planetele și astrele respectă legile pe care Dumnezeu le-a imprimat în natura lor. Numai omul încalcă legile lui Dumnezeu și de aceea în sufletul său și în viața socială este mai mult haos decât armonie. De asemenea, păcatul omului, îndeosebi lăcomia și goana după bunuri materiale, distruge mediul înconjurător. Orice păcat are consecințe cosmice pentru că omul recapitulează în sine universul întreg. Părinții Bisericii spun că omul este un microcosmos; în inima lui, care este centrul ființei sale, se concentrează toată umanitatea și toată creația!

Recâștigarea libertății sădite de Dumnezeu în sufletul omului este posibilă numai prin întoarcerea la El și respectul poruncilor Lui date tocmai pentru ca omul să poată trăi o viață armonioasă care să-i aducă pace și bucurie în suflet. Este adevărat că omul învățat să se folosească în mod pătimaș de bunurile lumii acesteia: mâncare, băutură, plăceri de tot felul și chiar de semenii săi, cu greu poate reveni la o viață conformă cu natura sa bună, dar pervertită de obișnuințele rele. Trebuie multă luptă cu sine însuși, care însă, susținută de harul lui Dumnezeu, ne redă încetul cu încetul, libertatea pierdută prin păcat.

Libertatea se identifică cu iubirea pentru că Dumnezeu este iubire. Iar iubirea înseamnă responsabilitate: responsabilitate față de creația lui Dumnezeu și responsabilitate față de om. În virtutea unității neamului omenesc, fiecare om este responsabil pentru toți și pentru tot ce există. În acest sens:   

Libertate înseamnă să trăiești frumos și armonios;

Libertate înseamnă să ai pace în suflet și să răspândești în jurul tău pacea;

Libertate înseamnă să ai mereu mulțumire în suflet;

Libertate înseamnă să faci întotdeauna binele, indiferent de persoană și să nu poți face răul, pentru că cine face răul nu este liber, ci rob păcatului.

În concluzie, libertate înseamnă „să iubești pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii” (Matei 22, 37-40).

Fericitul Augustin a spus pe bună dreptate: „iubește și (apoi) fă ce vrei”!

 +Mitropolitul Serafim

 

Caută în site

construimcatedrala.ro