Slujirea episcopală și structura sinodală a Bisericii (Graz, 23.05.2022)

Prelegere susținută la Facultatea de Teologie Catolică a Universității din Graz, 23.05.2022

Mai întâi aș dori să mulțumesc D-lui Profesor Pablo Argarate pentru invitația de a ține aici la Universitatea din Graz un cuvânt despre „Slujirea episcopală și structura sinodală a Bisericii”. Mai cu seamă, principiul sinodalității este de mare actualitate atât pentru Biserica Ortodoxă în care sinodalitatea aparține structurii sale, la toate nivelurile, dar care în momentul de față aproape că nu mai poate fi exercitată la nivel panortodox datorită situației din Ucraina, cât și pentru Biserica Catolică care deși  practică sinodalitatea la unele niveluri, încearcă să o redescopere ca principiu fundamental de conducere a Bisericii.

1. Biserica, Trupul lui Hristos.

Duhul desacralizant al acestei lumi îl face pe omul modern să vadă în Biserică doar o instituție închistată în istorie și demodată care l-ar priva de libertate. Astăzi, chiar și „omul religios trăiește mai mult social în Biserică, decât religios în societate”, după expresia unui duhovnic român, adică duce duhul lumii în Biserică și nu duhul lui Hristos în societate. De aceea îngăduiți-mi, mai întâi, să fac câteva remarci despre Biserică în calitatea ei de subiect de credință sau de taină. Biserica nu este o simplă asociație care-și poate schimba adevărurile de credință și de morală după duhul lumii, ci o instituție divino-umană în care umanul este chemat să se lase transfigurat de divin. Biserica este o taină în care credem tot așa cum credem în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, precum și în celelalte taine ale credinței. În Simbolul niceo-constantinopolitan mărturisim: „(cred) într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (articolul 9). Credem deci în Biserică și primim adevărul pe care ea îl transmite prin propovăduirea Evangheliei și a tezaurului de credință cuprins în Sfânta Tradiție. Iar adevărul ne face liberi (cf. Ioan 8,32). Tainele credinței pe care ni le împărtășește Biserica nu sunt de ordinul logicii, ci al meta-logicii. Misterul (taina) nu poate fi epuizat prin discursuri teoretice pentru că riscăm să-l desființăm. În fața misterului, ne prosternăm și adorăm! Biserica Ortodoxă are un deosebit simț al misterului.

 Despre Biserică, Sfântul Apostol Pavel spune că este „trupul lui Hristos” (cf. Coloseni 1,4), iar credincioșii sunt mădulare ale acestui trup, fiecare având un rol de împlinit pentru binele întregului organism al cărui cap este Hristos Însuși. Biserica este deci un imens organism care include pe cei botezați, iar potențial întreaga umanitate și întregul univers, recapitulat în natura umană a lui Hristos, „unul din Treime“. Prin Biserică intrăm deci în taina Treimii, comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Biserica reflectă pe pământ misterul treimic: unitatea și diversitatea: unitatea de natură și diversitatea persoanelor. Creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, umanitatea este una în multitudinea persoanelor. Ca și în Dumnezeu, fiecare om ca persoană, recapitulează în sine întreaga natură umană. Părinții Bisericii vorbesc despre „Adam total” sau „Omul universal” care nu este despărțit de nimeni și de nimic pentru că poartă în sine totul. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește chiar de „Omul – macrocosm” (Ambigua, 7i)

 căci el recapitulează în sine tot universul, toată creația. Prin păcat însă, umanitatea și-a pierdut unitatea de natură, s-a fărâmițat în mulțimea indivizilor egoiști, în antagonie unii cu alții. Omul a căzut deci de la starea de persoană la starea de individ care se află pe treapta cea mai de jos a existenței (Vladimir Lossky, Teologia mistică a  Bisericii din Răsărit). Păcatul, care este lucrarea diavolului în om, nu face altceva decât să fărâmițeze tot mai mult unitatea oamenilor. „Diabolos”, în limba greacă, îl desemnează pe cel ce distruge unitatea, pe cel ce învrăjbește și dezbină pe oameni. Unitatea și comuniunea oamenilor au fost restaurate în trupul lui Hristos, iar Biserica – care este prelungirea trupului lui Hristos în istorie – reface neîncetat această taină a unității și a comuniunii persoanelor, dar numai cu participarea lor prin credință și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

2. Slujirea episcopală.

Biserica se concretizează în Adunarea credincioșilor care, în frunte cu episcopul, celebrează Euharistia, Taina Trupului și Sângelui lui Hristos. Structura episcopală a Bisericii este atestată încă din epoca apostolică, pentru că Adunarea euharistică n-a existat niciodată fără ministeriul prezidării, al unui întâistătător.  

Aşa a luat naştere ceea ce s-a numit „episcopatul monarhic”: într-un oraş, un singur episcop prezidează o singură comunitate euharistică. Episcopul, colegiul preoţilor şi cel al diaconilor, precum şi adunarea laicilor formau împreună Biserica locală. Astfel se vorbeşte, urmând principiul concret al „teritorialităţii”, de Biserica din Corint, adică de Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, ca şi de cea din Ierusalim sau de la Roma.

În epoca post-apostolică, Biserica locală nu are decât un singur episcop care adună în jurul lui preoţii (prezbiterii) al căror ministeriu se distinge acum de cel al episcopului. Sf. Ignatie al Antiohiei (+117) mărturiseşte în Scrisorile sale că episcopul fiecărui oraş este înconjurat de „presbiterium” (colegiul preoţilor) şi de colegiul diaconilor. Legătura între episcop şi fiecare preot era în epoca veche foarte riguroasă. Când au apărut parohiile din mediul rural şi mânăstirile, deservite de preoţi, Euharistia era celebrată în numele episcopului. Acesta trimitea fiecărui preot o părticică de pâine (fermentum) sfinţită în cursul Adunării euharistice prezidată de el pentru ca preotul s-o amestece cu Euharistia săvârşită în parohia (mânăstirea) sa. Se sublinia astfel unitatea Euharistiei în Biserica locală prezidată de episcop. Euharistia rămâne una chiar dacă este celebrată în mai multe locuri. Mai târziu, în acelaşi scop al asigurării unităţii, episcopul trimitea fiecărui preot „antimisul”, o bucată de pânză semnată de episcop, cu moaşte de martiri în ea. Aceasta este practica în Biserica Ortodoxă până în zilele noastre: comunitatea parohială săvârşeşte Euharistia, ca și toate celelalte Sfinte Taine, în numele episcopului. Toată viaţa sacramentală a Bisericii, adică toată viaţa trupului lui Hristos, trăită de clerici și credincioși, este astfel în unitatea pe care ministeriul (slujirea) episcopal(ă) o exprimă și o manifestă în permanenţă.  

Din acest motiv, nu există Euharistie în afara episcopului şi a adunării pe care el o prezidează. Sf. Ignatie spune că acolo unde este episcopul, acolo este Biserica și cere să nu se facă nimic important în Biserică fără acordul episcopului. Aici nu este vorba de o autoritate juridică, ci de o problemă sacramentală: episcopul este părintele Comunităţii; el prezidează orice slujire liturgică şi orice act eclezial în calitatea sa de icoană vie a lui Hristos.

3. Sinodalitatea episcopală.

Unitatea şi unicitatea Bisericii nu sunt contrazise de dezvoltările care au apărut în cursul istoriei. Pornind de la structura politică a Imperiului, s-a format Pentarhia, adică cele cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Existenţa mai multor dioceze nu anulează unitatea Bisericii, fiecare dioceză fiind Biserica catolică manifestată la nivel regional. Pe de altă parte, faptul că mai multe eparhii de pe un teritoriu mai mare se regrupează într-o mitropolie sau într-un patriarhat, ai căror Întâistătători sunt doar „primii între egali” nu înseamnă că ele se adiţionează pentru a forma Biserica una sau unică. Biserica există în plenitudine în fiecare dioceză cu condiția ca episcopul să fie în comuniune cu ceilați episcopi. Episcopul care rupe comuniunea cu frații săi în episcopat se plasează în afara Bisericii. 

Comuniunea sacramentală a episcopilor şi coordonarea activităţii lor într-o formă de „primaţie” exprimă natura specific divină a unităţii și diversității.

Misterul unităţii Bisericii unice în multiplicitatea locurilor îşi găseşte expresia în canonul 34 apostolic (sec. IV) care cere ca „episcopii fiecărui neam să-şi aleagă un primat fără de care să nu facă nimic în afară de ceea ce priveşte propriile lor parohii, după cum primatul să nu facă nimic fără consimţământul celorlalți. Numai astfel va fi unanimitate şi Dumnezeu se va preaslăvi prin Domnul în Duhul Sfânt”. Colegialitatea (sinodalitatea) episcopatului nu cunoaşte nici subordonare, nici adiţiune, nici confuzie. Canonul 34 apostolic a inspirat crearea de structuri ecleziale la toate nivelurile: local, regional și universal. Astfel diferitele eparhii s-au grupat în Arhiepiscopii, Arhiepiscopiile în Mitropolii, iar Mitropoliile în Patriarhii, colegialitatea exprimându-se la fiecare nivel prin sinoadele episcopilor.  

După schisma din 1054, mai concret după 1204 odată cu cucerirea Constantinopolului de către cruciați, cele două părți ale creștinismului, răsăritean și apusean au evoluat independent în direcții diferite: Occidentul a accentuat tendința mai veche a centralismului roman: toate diocezele și arhidiocezele, fiind supuse, prin episcopii lor, direct Papei, în timp ce Orientul a continuat tradiția sinodalității și „descentralizării” prin apariția de noi Patriarhate și de Biserici locale, autocefale. Astăzi avem 14 Biserici Ortodoxe autocefale, dintre care 9 sunt organizate ca Patriarhii. Toate Bisericile Ortodoxe autocefale se conduc după principiul sinodalității. Cu excepția Bisericii Ortodoxe Române, care este organizată după structura veche a Bisericii cu sinoade mitropolitane, pe lângă cel general, la nivel de Patriarhie, toate celelalte Biserici Ortodoxe autocefale nu au sinoade mitropolitane, ci un singur sinod la nivel de Biserică autocefală. Conform cutumei vechi, sinoadele episcopilor se întrunesc de cel puțin două ori pe an. Dacă sinodalitatea funcționează în toate Bisericile Ortodoxe locale, autocefale, dimpotrivă la nivel de Biserică Ortodoxă, în ansamblul ei, sinodalitatea este foarte greu de pus în practică. Aceasta și datorită condițiilor istorice dificile pe care Ortodoxia le-a cunoscut odată cu declinul Imperiului Bizantin și, mai cu seamă, după căderea acestuia sub stăpânire otomană (1453). Cu excepția Imperiului Rus toate celelalte țări, tradițional ortodoxe, precum și vechile Patriarhate și-au pierdut independența, fiind incorporate în Imperiul otoman. Deși Patriarhul Constantinopolului a primit din partea cuceritorului Mehmed al II-lea dreptul politic de „etnarh” sau șef al tuturor creștinilor ortodocși din Imperiu, totuși activitatea sa a fost mult îngrădită.

În Biserica nedespărțită din primul mileniu, sinodalitatea, la nivel universal, s-a exprimat prin cele șapte sinoade ecumenice care au dezbătut teme de credință și de morală creștină. De aceea mulți ortodocși cred că un sinod panortodox nu se justifică decât în cazul în care Biserica este amenințată de erezii, adică de abateri de la dreapta credință. Totuși necesitatea convocării unui sinod panortodox s-a pus în anii `60 ai secolului trecut. El a fost pregătit anevoios prin Conferințe panortodoxe preconciliare până la realizarea lui în 2016. Pe lângă aceste Conferințe panortodoxe, trebuie amintite și sinaxele Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale convocate de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului după căderea Cortinei de Fier, expresii de conciliaritate la nivel panortodox. Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a propus ca aceste  sinaxe să se instituționalizeze și să se convoace în mod regulat. Dacă această propunere ar fi fost acceptată, nu s-ar fi ajuns astăzi la schisma din Ucraina prin proclamarea unilaterală, fără consultarea celorlalte Biserici, a autocefaliei Bisericii Ucrainei de către Patriahia Ecumenică.      

4. Sinodalitatea: caz concret al Bisericii Ortodoxe Române.

Nu există episcop care să nu aparțină unui sinod de episcopi. În cazul concret al Bisericii Ortodoxe Române, fiecare episcop este membru al sinodului mitropolitan al Mitropoliei din care eparhia sa face parte, prezidat de mitropolit și, de asemenea, membru al Sfântului Sinod, adică al sinodului tuturor episcopilor, prezidat de patriarh. În sinod, episcopul, reprezintă eparhia pe care o conduce. Fiecare eparhie are ca organe de conducere: Permanența Consilului eparhial formată din 5-7 membrii – colaboratorii cei mai apropiați ai episcopului – numiți de episcop, cu acordul Consiliului eparhial; Consiliul eparhial format din 3 clerici și 6 mireni, aleși de Adunarea eparhială și Adunarea eparhială, organul de decizie al eparhiei, formată din 30 de membri: 10 clerici și 20 mireni, aleși pe o durată de 4 ani de colegiile electorale din cuprinsul eparhiei. La nivel central, există o Permanență a Consiliului național bisericesc,  un Consiliu național bisericesc, precum și o Adunare național bisericească. Episcopul, la nivel local, respectiv Patriarhul, la nivel central, este președinte al tuturor acestor organisme. La nivel de parohie există un consiliu parohial format din bărbați și un comitet parohial  format din femei.

Alegerea episcopului se face numai dintre monahi sau preoți văduvi cu studii înalte și viață ireproșabilă, după o procedură în care este angajată pleroma Bisericii din Eparhia vacantă. Sinodul mitropolitan propune Adunării eparhiale a eparhiei văduvite de episcop, doi candidați. Pe lângă aceștia, adunarea eparhială poate propune sinodului mitropolitan încă un candidat. Candidaturile ajung la Sfântul Sinod care poate să mai propună un candidat. Alegerea noului episcop de face de către Sfântul Sinod prin vot secret. Episcopul este sfințit de mitropolitul locului împreună cu cel puțin doi alți episcopi și instalat de mitropolit. Mitropolitul emite o Gramată mitropolitană prin care se face cunoscut poporului lui Dumnezeu din eparhia respectivă că a primit un nou păstor.

Preoții și diaconii din parohii sunt aleși de către Consiliul eparhial dintre bărbații căsătoriți care îndeplinesc condițiile prevăzute de Sfintele canoane. Preotul sau diaconul trebuie să fie bărbat al unei singure femei,  să aibă o viață ireproșabilă, personală și de familie, precum și studii teologice corespunzătoare. 

Toate hirotoniile de diacon, de preot și de episcop se săvârșesc în cadrul Liturghiei euharistice. Poporul lui Dumnezeu își exprimă acordul prin aclamația: Axios! Vrednic este! Er ist würdig! Hirotonia diaconului și a preotului se face de către episcop, care singurul are succesiunea apostolică.

Din cele spuse, se poate vedea că structura Bisericii la toate nivelurile este sinodală sau colegială. Sfătuirea este un principiu fundamental în viața duhovnicească. Tot ce se face în Biserică trebuie să se facă cu sfătuire pentru ca în toate să domnească buna înțelegere și armonia. Căci numai unde este armonie este prezent Duhul Sfânt. Părinții duhovnicești spun că mântuirea fiecăruia stă în multă sfătuire: nimeni nu trebuie să se încreadă în sine, ci să ceară mereu sfatul semenilor pentru ca să nu greșească. Acesta este semnul smereniei și al ascultării. „Eu nu fac de la Mine nimic…”, zice Domnul (Ioan 5,30).

Colegialitatea episcopală se exprimă prin participarea episcopului la ședințele sinodului mitropolitan și ale Sfântului Sinod. La dezbaterile din cadrul sinoadelor pot fi invitați și preoți sau chiar mireni cu titlul de consilieri. Aceștia nu au drept de vot. Hotărârile Sinoadelor și ale organismelor bisericești amintite se iau cu votul majorității și sunt obligatorii pentru toți. În sinoade și în gremiile administrative amintite, nu se pune niciodată în discuție credința Bisericii, adică dogmele și canoanele după care se conduce viața bisericească. Cazurile de abatere de la credința și morala Bisericii sunt trimise spre judecată la organismele abilitate: Consistoriu bisericesc eparhial, Consistoriu mitropolitan și Consistoriu Central. Monahii sunt judecați de Consistoriul monahal, iar ierarhii de Consistoriul arhieresc. Prin erezie și păcate grave, credinciosul cade din starea de har primită la botez și se autoexclude din Biserică. Reprimirea sa în comuniunea Bisericii se face prin Taina Pocăinței sau a mărturisirii păcatelor (una din cele 7 Taine ale Bisericii) care implică un timp de oprire de la împărtășirea euharistică și împlinirea unui canon de rugăciune și asceză.

Biserica Ortodoxă este o Biserică a Tradiției. Ea a rămas fidelă învățăturii de credință moștenită de la Apostolii Domnului și dezvoltată organic de Sinoadele ecumenice din primul mileniu și de Sfinții Părinți ai Bisericii. Tradiția ne înrădăcinează în trecut și ne dă sentimentul stabilității și continuității. Fără Tradiție, am fi lipsiți de rădăcini și vulnerabili. Tradiția nu înseamnă totuși împietrire în forme și obiceiuri. Dimpotrivă Tradiția este viața însăși a Bisericii în Duhul Sfânt, care se exprimă prin forme și obiceiuri conforme cu învățătura ei de credință. Abaterile de la credința Bisericii falsifică viața ei și pune în pericol mântuirea oamenilor. Cea mai mare luptă în toată istoria Bisericii a fost lupta împotriva ereziilor. De aceea prima sarcină a episcopului este de a veghea la transmiterea dreptei credințe. Episcopul este garantul unității de credință în eparhia sa.

Există o unitate strânsă între credința Bisericii și rugăciunea ei, în frunte cu Euharistia. „Credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă credinţa”, spune Sfântul Irineu al Lyonului (Adv. Haer. IV, 18, 5). Dogmele, care exprimă credința Bisericii, sunt adevăruri existențiale, mântuitoare și nu adevăruri abstracte, fără legătură vie cu rugăciunea și cu viața Bisericii. Ele au inspirat cultul Bisericii și se regăsesc în slujbele ei, sub formă de imnuri și rugăciuni, ca adevăruri doxologice prin care ne unim cu Dumnezeu. Teologia nu este o știință abstractă, ci o funcție a Bisericii; ea zidește Biserica din a cărei rugăciune se inspiră în mod constant. Este de neconceput o teologie în afara Bisericii. Părinții ascetici spun chiar că teolog este cel ce se roagă cu adevărat (Evagrie Ponticul). Căci nu putem vorbi despre Dumnezeu dacă nu suntem uniți cu El prin rugăciune. Aceiași Părinți spun că: singură crucea este teolog, adică numai cel ce trăiește taina crucii în viața sa se poate numi teolog. Teologia scolastică, ca știință abstractă despre Dumnezeu, nu zidește Biserica și nu ajută la mântuirea nimănui.   

5. Ortodoxia în Diaspora.

 Bisericile Ortodoxe locale care se identifică cu un anumit popor, în sensul canonului 34 apostolic amintit mai sus, au și Diaspore, adică credincioși care trăiesc în afara țării lor de origine. Această realitate este veche de cel puțin 200 de ani. Așa au apărut primele eparhii ortodoxe în Alaska și în America, apoi în Europa de Vest și în Australia. Primii emigranți ortodocși au fost rușii, apoi grecii, antiohienii, sârbii, românii, bulgarii și georgienii. Toți acești ortodocși sunt constituiți în eparhii în comuniune canonică cu Bisericile lor de origine. Principiul organizării lor nu este cel teritorial, potrivit tradiției Bisericii, ci cel național. Așa se face că peste tot în Diaspora jurisdicțiile ortodoxe se suprapun, adică pe același teritoriu păstoresc episcopi de diferite neamuri. Conform hotărârilor panortodoxe mai recente, episcopii din  diaspora sunt constituiți pe țări sau regiuni geografice în Conferințe episcopale care deși nu au statut de sinod, manifestă unitatea ortodoxă și împreuna lucrare a episcopilor în probleme de interes comun pentru Ortodoxia din zona respectivă. Idealul este ca toți ortodocșii dintr-o țară sau regiune să se constituie potrivit principiului teritorialității într-o Biserică Ortodoxă locală, de sine stătătoare, autonomă sau chiar autocefală. Un exemplu înainte mergător îl avem în Biserica Ortodoxă din America (OCA) care a obținut autocefalia de la Biserica Ortodoxă Rusă în 1970. Această Biserică are la ora actuală peste 600 de parohii, câteva mânăstiri și o facultate de teologie. Din păcate, celelalte Biserici Ortodoxe, în primul rând Patriarhia ecumenică, nu recunosc această autocefalie și își păstrează propriile lor jurisdicții în America. Desigur pentru ca ortodocșii dintr-o țară să se poată constitui într-o Biserică locală unită, trebuie să ajungă la o anumită maturitate: să fie bine înrădăcinați pe pământul în care trăiesc, să adopte în cult limba țării respective, să aibă școli teologice, mânăstiri etc. În prezent, doar ortodocșii din SUA și cei din Franța întrunesc aceste condiții. Trebuie ținut seama și de emigrația economică, foarte numeroasă, de după căderea Cortinei de Fier. Numai din România au plecat în ultimii 30 de ani 7 milioane de români care s-au stabilit, mai cu seamă, în Europa de Vest și în SUA. Este vorba deci de o emigrație nouă care se adaugă unei emigrații mai vechi aflată deja la a patra sau a cincea generație. Dacă credincioșii din emigrația nouă sunt foarte atașați față de Biserica lor Mamă, nu se poate spune același lucru de credincioșii din generația veche care nu se mai consideră români, ci doar ortodocși și nu pot spune că trăiesc într-o diasporă românescă. Ei vor o Biserică Ortodoxă locală, autonomă sau autocefală.

6. Episcop al întregii Biserici.

Paul Evdokimov, un mare teolog rus din Diaspora, profesor la Institutul „St. Serge” din Paris (+1970), spunea că, privind pe orizontală, episcopul este episcop al eparhiei pentru care a fost hirotonit, ale cărei limite geografice nu le poate depăși, dar privind pe verticală, el este episcop al întregii Biserici. Dacă în virtutea unității ontologice a tuturor oamenilor, „toți sunt responsabili pentru toți” (Dostoievski), cu atât mai mult episcopul este responsabil pentru întreaga Biserică și pentru toată umanitatea recapitulată în trupul lui Hristos. Nici unui credincios, nici unui preot, iar episcopului cu atât mai mult, nu-i poate fi indiferentă starea Bisericii cu problemele și frământările ei.

Astăzi, Bisericile creștine, mai cu seamă din societățile industrializate, trec printr-o criză nemaiîntâlnită în istoria lor, care atinge temeliile înseși ale credinței lor milenare. Datorită secularizării extreme, Biserica nu mai este văzută ca „reper moral” al societății. Dimpotrivă duhul decadent al societății se luptă ca Biserica să-și schimbe învățătura tradițională și să accepte toate deviațiile de la morala evanghelică și naturală care conduc inevitabil la robie și moarte spirituală. Libertate nu înseamnă a te conduce după instincte și a face ce vrei. Liber este numai acela care se luptă să-și disciplineze instinctele, să biruie răul și să facă numai binele. Iar Biserica îl ajută pe credincios să se ridice deasupra sa însăși, cum îi cere firea sa creată de Dumnezeu tocmai pentru a se depăși pe sine printr-un elan neîncetat. Urmând instinctelor sale primare, omul se desfigurează pe sine însuși, își pierde echilibrul sufletesc și suferă cumplit.

Despre ucenicii Săi, creștinii, Hristos spune: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra. De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată cu picioarele de oameni”. (Matei 5, 13). Când Biserica acceptă duhul lumii acesteia decăzute, se face ea însăși una cu lumea, iar oamenii o vor călca cu picioarele! Dumnezeu să ne păzească!

Noi credem însă cu tărie că Biserica lui Hristos nu va fi biruită nici de porțile iadului, (Matei cf. 16, 18) chiar dacă ea va rămâne o mică minoritate. „Nu te teme turmă mică pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția” (Luca 12, 32).  

 

+ Mitropolitul Serafim