Sfânta Liturghie în viaţa credincioşilor (Nürnberg, 28.06.2022)

Articol al IPS Părinte Mitropolit Serafim pentru revista Apostolia, iulie-august 2022.

Sfânta Liturghie, în cadrul căreia se săvârșește Euharistia sau taina Trupului și Sângelui Domnului, este slujba cea mai importantă a Bisericii. Adunarea credincioșilor la rugăciune în biserică pentru săvârșirea Euharistiei și împărtășirea lor cu Sfintele Taine transformă întreaga Adunare în Biserica lui Hristos, despre care Sf. Ap. Pavel spune că este „trupul lui Hristos” (cf. Coloseni 1,18) Astfel credincioșii devin tainic (mistic) mădulare ale Trupului Domnului, ale acestui imens organism care este Biserica și mădulare unii altora (cf. I Cor 12, 27); toți devin una cu Hristos și una între’olaltă (cf. I Cor 10, 17). Ce taină mare este aceasta! Numai Hristos euharistic îi unește și îi socializează cu adevărat pe oameni! Fără Euharistie nu există Biserică. Toate grupările care nu au Euharistie nu sunt și nu pot fi Biserica lui Hristos. Cea mai completă tâlcuire a Liturghiei o datorăm unui credincios mirean: Sfântul Nicolae Cabasila care a trăit în secolul al XIV-lea.

Părinţii din vechime spuneau că, în vremurile de pe urmă, Dumnezeu va mântui pe oameni prin necazurile care vor veni asupra lor din cauza înmulţirii păcatelor. Astăzi, se pare că trăim aceste vremuri. Într-adevăr, doar necazurile îi fac pe cei mai mulţi să caute Biserica, să participe la Sf. Liturghie, să se roage şi să postească pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu. Dacă sunt primite fără tulburare și puse pe seama păcatelor propri, necazurile ne fac mai înțelepți și ne ajută să ne îndreptăm viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Iar a trăi după voia lui Dumnezeu, înseamnă a ne găsi locul în Biserică, a fi conştienţi că nu putem trăi legătura noastră cu Dumnezeu în mod singuratic, ci numai încadraţi în organismul mare al Bisericii, prin care suntem în comuniune vie cu Dumnezeu în Sfânta Treime, cu Maica Domnului, cu îngerii şi cu sfinţii, ca şi cu semenii noştri trecuți în veșnicie și cu cei care trăiesc pe pământ. Aceasta este Biserica: comuniunea sfinţilor; a sfinţilor – care prin harul lui Dumnezeu și nevoința lor au devenit una cu Hristos – şi a noastră, a credincioşilor, care tindem spre sfinţenie. Iar Sfânta Liturghie este marele laborator al sfinţeniei! În Sfânta Liturghie devenim contemporani cu Mântuitorul Hristos, participăm la marea dramă a vieții Sale pământești de la nașterea în Betleem și până la răstignirea pe cruce, moartea și învierea Sa. Iar cu fiecare împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului, Hristos i-a tot mai mult chip în noi, devenim una cu El.

De aceea este important să urmărim cu atenţie desfăşurarea Sfintei Liturghii, de la începutul până la sfârșitul ei, nu ca spectatori, ci cu conștiința că suntem împreună-slujitori cu preotul şi că locul nostru din biserică nu-l poate umple nimeni decât noi înşine. A nu participa la Sfânta Liturghie, înseamnă a-L uita în mod voit pe Hristos, care se jertfeşte pe masa Sf. Altar, pentru mântuirea tuturor și a fiecăruia în parte, pentru binele tuturor și al fiecăruia în parte. A nu participa la Sfânta Liturghie, înseamnă a prefera idolii lumii acesteia, adică: somnul, petrecerea, plimbările, prietenii care ne vin în vizită tocmai când ar trebui să mergem la biserică… Să nu uităm că duminica este „ziua Domnului” şi nu a omului. Ea trebuie cinstită cu sfinţenie, adică închinată lui Dumnezeu, dacă vrem să-L avem pe El apărător şi ocrotitor, căci Dumnezeu cinsteşte pe cei ce-L cinstesc pe El, respectându-I poruncile. Cine participă cu atenţie Sfânta Liturghie, încercând să se lase pătruns de rugăciunile şi cântările ei, acela simte cum dulceaţa lor îi umple inima şi cum harul lui Dumnezeu îl transformă, dându-i gânduri bune, de iertare şi de pocăinţă ca şi curaj în lupta cu ispitele şi necazurile vieţii. Noi nu ne dăm seama de cât bine ne lipsim dacă nu participăm regulat la Sfânta Liturghie! Și de cât bine ne lipsim dacă nu ne împărtășim regulat cu Trupul şi Sângele Domnului, căci „cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, acela are viaţă veşnică” (In 6, 54). Pentru aceasta trebuie să ne silim să ducem o viaţă plăcută lui Dumnezeu, ferindu-ne de păcate, rugându-ne zilnic şi făcând cât mai mult bine semenilor noştri, căci legea lui Hristos se cuprinde în iubirea semenilor.

Viaţa creştină înseamnă, după Sfântul Nicolae Cabasila, retrăirea împreună cu Hristos a vieţii Sale pământeşti, de la naştere până la înălţarea la cer, trecând prin cruce, moarte şi înviere. Necazurile şi suferinţele vieţii acesteia nu se pot compara cu slava viitoare. Ele ţin de condiţia umană în starea ei de cădere şi sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca prin ele să ajungem la omorârea „omului vechi” din noi şi nașterea „omului nou” în Hristos. Dar bucuria Învierii, izvorâtă din credinţa nestrămutată în biruinţa finală, copleşeşte şi transfigurează orice necaz, orice suferinţă. Viaţa creştină este, în fond, o bucurie şi o sărbătoare neîncetată. „Asemenea copiilor, zice un filozof român (Horia-Roman Patapievici), găsesc în a fi creştin sentimentul bucuriei înalte şi certitudinea că sărbătoarea deja a început prin noi şi că desfăşurarea ei nu are capăt”.

† Mitropolitul Serafim