Unitatea în Hristos. Cuvânt la festivitatea de intronizare (München, 5 iunie 1994)

Înalt Prea Sfinţite şi Prea Sfinţiile Voastre, Prea Cucernici Părinţi, Stimaţi invitaţi şi iubiţi credincioşi!

Primele cuvinte pe care aş dori să le adresez în aceste momente solemne diasporei ortodoxe româneşti din Eu­ropa, care mă primeşte astăzi ca pă­rinte sufletesc, sunt cuvintele Mântui­torului spuse femeilor mironosiţe în di­mineaţa Învierii:

„Bucuraţi-vă!“ şi „Nu vă temeţi!”

• Bucuraţi-vă, că iată Dumnezeu vă­zând lacrimile şi rugăciunile voastre Vă trimite astăzi păstor prin care Vă va izbăvi de păcate dacă veţi asculta de glasul lui!
• Bucuraţi-vă, că Hristos Vă întâmpină astăzi şi se face Mântuitorul vostru prin servitorul Său!
• Bucuraţi-vă, că Duhul Sfânt va rămâ­ne peste voi şi vă va descoperi ade­vărul care liberează (Ioan 8, 32) prin cel pe care Dumnezeu l-a uns ca să vă fie părinte duhovnicesc!
  
• Nu vă temeţi unii de alţii, ci iubiţi-vă între voi!
• Nu vă temeţi de necazurile şi ispite­le lumii acesteia, ci „îndrăzniţi, zice Hristos, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33)! Iar „biruinţa care a biruit lu­mea este credinţa noastră“ (Ioan 5,4)! Prin credinţă suntem biruitori!
• Nu vă temeţi de ziua de mâine, ci puneţi-vă toată încrederea în Hristos cel ce ne-a făgăduit că este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacuri­lor (cf. Matei 28, 20)!
• Nu vă temeţi nici de moarte, căci Hristos-viaţa noastră este cu noi pâ­nă şi în moartea noastră, pe care o transformă în Paşte adică în pasaj, trecere în Viaţa cea fără de sfârşit.
• Deci, „Bucuraţi-vă pururi” (1 Ioan 5,16) pentru toate câte Dumnezeu a făcut şi nu vă temeţi de nimic căci „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31)

După acest cuvânt biblic de salut, care aş dori să devină realitatea noastră de toate zilele, îngăduiţi-mi să exprim în numele Bisericii Mame recunoştinţa pentru aportul diasporei româneşti din Europa şi din America la eliberarea Ţării din robia cea mai cruntă pe care am cunoscut-o în istoria noastră: dic­tatura comunistă. Suntem convinşi că fără rezistenţa constantă a românilor care au luat drumul pribegiei pentru că n-au putut să accepte înlănţuirea şi te­roarea comunistă, rezistenţă exprima­tă sub diferite forme, şi îndeosebi prin emisiunile celor două posturi de radio libere: Vocea Americii şi Europa libe­ră, dictatura din România ar fi făcut ra­vagii şi mai mari, iar Revoluţia din de­cembrie 1989 n-ar fi cuprins atât de re­pede întreaga ţară şi putea fi şi mai sângeroasă. Fiindcă suntem la München, sediul postului Europa liberă, salut cu toată dragostea pe ostenitorii şi colaboratorii săi şi chem binecuvân­tarea Domnului asupra lor şi asupra muncii pe care o mai au de împlinit. Iar pentru cei ce au trecut la Domnul în frunte cu istoricul George Ciorănescu (+ 1993), mă rog ca Hristos pe care l-au slujit, prin slujirea semenilor lor, să-i odihnească în lumina feţei Sale.

Iubiţi credincioşi şi fraţi creştini,

Evenimentul de astăzi stă sub semnul şi puterea învierii Domnului nu numai pentru că el are loc în această perioa­dă pascală în care „prăznuim omorâ­rea morţii şi începătura altei vieţi veşnice” (Canonul Sf. Paşti, Oda 7), ci, mai ales, pentru că cei care l-au pre­gătit dintru început i-au voit ca manife­stare a dorinţei de înviere a diasporei ortodoxe româneşti din întreaga Eu­ropă şi totodată ca germene care să rodească efectiv această înviere.

Nu pot pomeni aici pentru că sunt prea mulţi: preoţi şi credincioşi, care s-au străduit, cu mari sacrificii – adeseori fără să fie înţeleşi sau rău înţeleşi – pentru a se ajunge la acest început. De altfel,cei mai mulţi cunoaşteţi dure­rile naşterii Mitropoliei în fruntea căreia m-aţi chemat ca să fiu primul slujitor. Totuşi un nume trebuie amintit, mai ales că cel ce l-a purtat cu atâta demni­tate şi credinţă nu mai este printre noi: profesorul Constantin Nagacevschi, personalitate de frunte a exilului româ­nesc din Germania. El a trebuit să moară înainte de a-şi vedea visul îm­plinit pentru ca jertfa supremă a vieţii sale, ca cea a soţiei meşterului Manole din cunoscuta Baladă cu acelaşi nume, să fie garanţia necesară reuşitei visului său, care astăzi, iată, începe să se înfiripeze.

Tuturor care au ostenit pentru acest în­ceput atât de dificil, li se cuvine mulţu­mirea şi recunoştinţa noastră. Să fie încredinţaţi că sămânţa unităţii diaspo­rei româneşti din Europa, pe care ai semănat-o cu trudă, este lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu, pe care El însuşi îl va desăvârşi.

Nu intenţionez să mă opresc aici, nici măcar în trecere, asupra motivelor de dezbinare ale diasporei româneşti, une­le îndreptăţite în ochii oamenilor, altele numai imaginare, dar care nici unul nu o poate justifica în faţa lui Dumnezeu. Desigur, acest adevăr este valabil ori­unde există dezbinare: în familiile noa­stre, în bisericile noastre, în popoarele noastre, în lume… Pentru că dezbina­rea este opera prin excelenţă a diavolului. „Diabolos“ în limba greacă, nu în­seamnă oare tocmai dezbinătorul, separatorul, învrăjbitorul? Cel care di­struge unitatea realizată de iubire! Dez­binarea este, prin urmare, opusul iubirii, adică opusul lui Dumnezeu şi de aceea nu poate fi niciodată justificată. Omeneşte vorbind, nu cred că Dum­nezeu iubeşte ceva mai mult ca uni­tatea oamenilor în diversitatea daruri­lor Duhului Sfânt, care pecetluieşte pe fiecare ca persoană unică. Şi aceasta pentru că unitatea în diversitate ţine de natura creaţiei şi este o taină care re­flectă taina lui Dumnezeu însuşi, în ca­re unitatea absolută, asigurată de Ta­tăl, coexistă cu diversitatea tot atât de absolută a Persoanelor. Dumnezeu ne-a creat diferiţi prin diversitatea darurilor cu care ne-a înzestrat dar şi uniţi în aceeaşi unitate prin dragostea pe care a pus-o în noi.

Sfântul Grigore de Nyssa şi alţi părinţi ai Bisericii văd chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după care a fost creat la început omul, nu numai în fiecare om, ci mai ales în umanitatea luată ca întreg, adică în omul universal sau Adam-ul total, care ar trebui să fim fiecare din noi dacă am fi uniţi prin dragoste cu toţi semenii noştri. Numai când oamenii în diversitatea lor sunt uniţi, se reflectă în ei taina lui Dumnezeu: Unul şi Trei, în acelaşi timp. Însă Adam cel dintâi şi pe urma sa toţi oamenii până astăzi au făcut din diversitatea lor motiv de divi­ziune şi de dezbinare. Noi nu suntem uniţi pentru că, neavând dragostea lui Dumnezeu în noi, nu ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem: diferiţi unii de alţii. Dimpotrivă, ne temem unii de alţii. Iar, în aceasta se relevează esenţa în­săşi a păcatului, adică frica de celăl­alt. Care duce la refuzul sau negarea lui: „nu te accept pentru că nu eşti ca mine“, sau, „pentru mine tu nu exişti”. Primul păcat n-a fost oare tocmai refu­zul lui Dumnezeu, Acest Celălalt prin excelenţă? Numai pentru că-L refuzăm pe Dumnezeu, ne putem refuza unii pe alţii! lată gravitatea păcatului dezbină­rii în care ne complăcem atât de uşor! Depăşirea dezbinării, oriunde ar exista ea, nu se poate realiza decât prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, care a surpat peretele din mijloc al separării şi a desfiinţat vrăjmăşia în trupul Său, unindu-i pe toţi oamenii întru Sine. Pentru ca să-i zidească într-un sin­gur om nou, şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe toţi, uniţi într-un singur trup, prin cruce … (cf. Ef.2, 14-16).

Aici este sintetizată întreaga operă de mântuire a lumii realizată de Dumne­zeu prin Fiul Său care s-a făcut Om, a murit şi a înviat tocmai pentru ca să „adune laolaltă pe toţi fiii lui Dum­nezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 52). În Iisus Hristos, umanitatea întreagă este recreată. Ea redevine „un singur om nou“, adică omul universal sau omul total, creat de Dumnezeu de la început ca să nu fie separat de nimeni şi de nimic, ci să poarte în sine pe toţi semenii săi şi întreaga creaţie. De ace­ea, numai în Iisus Hristos şi prin Iisus Hristos noi putem deveni oameni noi, adică oameni autentici, pentru că în El nu mai suntem separaţi de nimeni şi de nimic. Iar misiunea Bisericii constă tocmai în această recreare a omului în Iisus Hristos.

Înţelegem dintr-o dată că, credinţa nu este doar un simplu fapt social sau un compartiment al vieţii noastre. Ea nu ţi­ne doar de viaţa noastră privată şi nu se poate reduce la mărturisirea cu gura a adevărurilor divine, nici la forme şi practici golite de conţinut. Ea vizează direct transformarea (metanoia) noa­stră totală, recrearea în Iisus Hristos, viu şi lucrător în lume prin Duhul Sfânt în Biserica Sa, care cuprinde potenţial întreaga creaţie. Se înţelege de la sine ce implicaţii sociale are o credinţă vie şi lucrătoare, care urmăreşte constant recrearea omului în Iisus Hristos! Desigur, procesul restaurării noastre duhovniceşti începe cu Botezul care ne grefează în trupul lui Hristos, făcându-ne mădularele Sale şi mădulare unii altora (cf. 1 Cor. 12, 27; Ef. 4,15- 16; 25), pentru ca toţi să ne împărtăşim de viaţa Divină în tainele Bisericii, în frunte cu Euharistia.

Euharistia îndeosebi ne constituie per­manent în trupul lui Hristos, ne face una cu El şi cu toţi semenii, noştri. În Li­turghie, participăm la viaţa lui Hristos, îi ascultăm cuvântul Său dumnezeiesc, învăţăm să ne iubim unii pe alţii, renun­ţând la egoismul nostru şi ne împărtă­şim cu Trupul şi Sângele Lui fără de care nu putem avea viaţă în noi. „Adevărat, adevărat, zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi“ (Ioan 6, 53). lată de ce viaţa creştină, care nu se înte­meiază pe comunitatea euharistică, se reduce la un individualism ucigător al comuniunii, care constituie Fiinţa în­săşi a lui Dumnezeu şi fiinţa însăşi a omului.

De aceea, primul meu îndemn pe care vi-i adresez cu toată dragostea, este tocmai în legătură cu biserica, locul întâlnirii noastre cu Dumnezeu: Străduiţi-vă să participaţi cu regularitate la toate slujbele ei pentru ca să nu vă lipsiţi de harul şi puterea Duhului Sfânt, care ne vin prin ele. Liturghia ortodoxă ca şi toate celelalte slujbe sunt de o frumuseţe şi de o adâncime mistică inegalabile. Ele reprezintă cu adevărat „expresia cea mai înaltă a culturii umane” (ChristosYannaras), tot ceea ce omul a putut crea mai frumos pentru cultivarea sufletului său. Dacă „sufletul culturii este cultura sufletului” (Baudelaire), este evident că nici o altă formă a culturii nu cultivă sufletul ome­nesc ca şi cultura bisericească în ex­presia ei liturgică.

Desigur, ţine de datoria preoţilor să slujească frumos, după rânduiala pre­văzută şi să explice credincioşilor în­ţelesurile adânci ale Sf. Liturghii şi ale celorlalte Laude bisericeşti, pentru ca aceştia să-şi poată hrăni atât inima cât şi mintea prin armonia dintre „numen” şi „lumen“, dintre taină (mister) şi in­teligenţă. Să fim cu toţii conştienţi că puterea Bisericii vine din rugăciunea ei. O comunitate care-şi împuţinează rugăciunea slăbeşte în iubirea dintre membrii săi şi nu va avea nici puterea mărturisirii în afară.

Dar, desigur, viaţa noastră creştină de transformare permanentă în Hristos însuşi pentru a ajunge la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârs­tei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13) nu se reduce la participarea la slujbele bisericeşti, căci nu putem fi creştini nu­mai de duminică sau numai de sărbă­tori. La sfârşitul Liturghiei preotul ne în­deamnă: „Cu pace să ieşim“, (îndemn care s-a păstrat în Liturghia tuturor confesiunilor) pentru a continua acasă, la locul de muncă şi pretutindeni slujba din biserică, făcând din toate Liturghie (Euharistie) cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel (1 Cor.10, 31; Col. 3, 17).

Inima noastră, familia, semenii, natura şi tot ce există, sunt tot atâtea altare pe care, fiecare din noi, ca preoţi ai crea­ţiei, trebuie să aducem jertfă lui Dum­nezeu, silindu-ne să trăim o viaţă cura­tă şi sfântă, în gând, în cuvânt şi în fap­tă, silindu-ne să ne respectăm şi să ne slujim unii pe alţii, să respectăm şi să înfrumuseţăm natura înconjurătoare. Să nu uităm că taina semenului nos­tru, „taina fratelui” în expresia Sf. Ioan Gură de Aur, este tot atât de sfântă ca şi Tainele Bisericii.

Dar această slujire continuă presupu­ne, pe de o parte lupta permanentă, şi de câte ori teribilă, împotriva păcatului şi răului din noi, pentru despătimirea noastră, iar pe de altă parte, cultivarea binelui şi a virtuţilor, adică a deprinde­rilor bune. Iar armele pe care le avem la dispoziţie sunt rugăciunea, postul şi asceza în general, spovedania, şi îm­părtăşirea cu trupul şi sângele Domnului … Prin toate acestea participăm şi noi la „crucea“ prin care Dumnezeu ne-a recreat în Hristos „într-un sin­gur om nou“, „uniţi într-un singur trup“ (Ef. 2,16).

Într-adevăr numai prin cruce ajungem la biruinţă. Numai silindu-ne să murim mereu omului vechi, supus păcatului, putem să ne îmbrăcăm în omul cel nou care este după asemănarea lui Hristos. Să fim însă încredinţaţi că pe tot parcursul acestui proces nu sun­tem singuri. În purtarea crucii, adică în suferinţele şi ispitele de fiecare zi, Hris­tos este alături de noi şi de asemenea Maica Domnului şi toţi sfinţii, ca şi se­menii noştri întru credinţă. Căci Biseri­ca este tocmai această comuniune a sfinţilor. De când Hristos a înviat, cru­cea este străbătută de puterea şi lumi­na învierii. De aceea, există o bucurie a crucii care ne dă mereu curajul luptei şi puterea biruinţei. Până când păcatul din noi va fi consumat de dragostea lui Hristos, care va cuprinde desăvârşit fi­inţa noastră lăuntrică, unificând-o şi fă­când-o asemenea Lui. Iar semnul ace­stei biruinţe, adică semnul sfinţeniei, zice Sf. Isaac Sirul, este tocmai inima compătimitoare, adică inima care cu­prinde în iubirea ei pe tot omul şi în­treaga făptură.

Iubiţi credincioşi şi fraţi creştini!

Dumnezeu a rânduit în Biserica Sa „multe feluri de trepte şi de slujbe” pot­rivit nevoilor ei (cf. I Cor. 12, 28). Dacă chemarea noastră este comună şi ace­eaşi pentru toţi, adică „sfinţirea noa­stră“ (cf. I Tes. 4, 3; Evr. 12, 14), sau re­crearea în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, şi dacă această chemare nu se poate realiza decât în comuniunea or­ganismului viu care este Biserica şi nu izolat, apoi fiecare ajunge aici prin în­mulţirea propriului său talant şi prin slujirea sa specifică. Într-un organism sunt multe mădulare, fiecare cu rostul şi funcţiunea sa, dar niciunul nu pretin­de să fie altceva decât ceea ce este. Dimpotrivă fiecare împlinindu-şi func­ţiunea specifică îşi aduce contribuţia la binele general al organismului. Aşa es­te şi în Biserică zice Sf. Apostol Pavel: „Darurile sunt diferite, dar acelaşi Duh. Şi diferite slujiri sunt, dar ace­laşi Domn. Şi lucrările sunt diferite, dar este acelaşi Dumnezeu care lu­crează toate în toţi…” (I Cor. 12, 4-6). Toţi suntem ontologic egali, fie episcopi, fie preoţi, fie laici. Toţi împreună for­măm poporul lui Dumnezeu, toţi parti­cipăm la sfinţenia lui Hristos şi ne îm­părtăşim de ea pe măsura credinţei şi efortului propriu. Toţi suntem preoţii Dumnezeului celui viu prin participa­rea la unica preoţie a lui Hristos, dar fiecare „în rândul cetei sale“. Episco­pul este cel dintâi, chemat să fie capul Bisericii, acolo unde ea se manifestă în lume, într-un anumit loc.

Episcopul adună poporul lui Dumne­zeu din locul respectiv (care este Eparhia sa) şi-l constituie în Biserica lui Hristos, prezidând Euharistia, pe care o slujeşte împreună cu toţi preoţii şi credincioşii din acel loc. De aceea, Sf. Ignatie al Antiohiei putea să spună încă la sfârşitul secolului I că „episco­pul ţine locul pe care l-a avut Hris­tos la Cina cea de Taină” şi că „aco­lo unde este episcopul, acolo este Biserica”, căci fără Episcop Biserica nu poate să existe. Episcopul este de­ci, în Biserică, chipul lui Hristos-Păstorul cel bun care şi-a pus viaţa pentru oile Sale. Mântuitorul Iisus Hristos a încredinţat apostolilor, iar aceştia episcopilor, misiunea de a-L reprezenta în lume, de a-l actualiza lucrarea de mân­tuire în fiecare generaţie până la sfârşitul veacurilor, „Iată Eu vă trimit pe voi (în lume) ca pe nişte miei în mij­locul lupilor… Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi de Mine se leapă­dă…” (Luca 10, 3,16).

Ceea ce se cere deci episcopului şi celor pe care el şi-i asociază misiunii pe care a primit-o de la Hristos, adică preoţilor, este ca ei să fie cu adevărat icoana lui Hristos în lume. A lui Hristos cel blând şi smerit, cel sărac şi nevi­novat, îndelung răbdător şi iertător, ru­gător şi ascultător până la moarte. Pre­dica noastră nu va avea nici o putere de angajare în credinţă şi transforma­re a credincioşilor dacă nu este însoţi­tă de exemplul unei vieţi curate, sincere şi smerite, lipsită de interese şi velei­tăţi omeneşti. Ea nu va fi decât „aramă sunătoare şi chimval răsunător”, oricât de documentată şi savantă ar fi. Episcopul şi preotul trebuie să fie în toate ca şi Hristos, „Mai-marele păsto­rilor” (I Petru 5, 4), pentru ca credincio­şii să recunoască în ei vocea lui Hristos, chemarea Sa, viaţa Sa. Altfel nu putem fi păstori adevăraţi ai turmei, ci cel mult năimiţi (slujbaşi plătiţi) incapabili să-şi pună viaţa pentru oi, dacă nu chiar lupi răpitori care împrăştie şi risipesc oile. Din păcate, Biserica are parte şi de ast­fel de contra-păstori! Dar oile nu merg după ei, căci nu cunosc glasul lor. Şi ast­fel aceştia vor rămâne singuri, să se păstorească pe ei înşişi!

Apostolul care s-a citit astăzi ne atrage atenţia tocmai nouă păstorilor, zicându-ne: „…luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 28). Iar Apostolul Pe­tru roagă pe episcopi (şi pe preoţi) „să păstorească turma lui Dumnezeu nu cu silnicie ci de bună voie, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi stă­pâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru 5, 2-3).

Având toate aceste îndemnuri înscrise pe tablele inimii mele de când am fost hirotonit ca preot şi apoi ca episcop, mă voi strădui şi în noua misiune pe care Dumnezeu mi-o încredinţează as­tăzi să fiu cu adevărat păstorul cel bun care-şi pune sufletul pentru oile sale. Grija cea dintâi îmi va fi ca şi până acum slujirea la Sf. Altar şi rugăciu­nea, convins fiind că fără legătura constantă cu Dumnezeu prin rugăciune, omul se reduce la limitele naturii şi de­vine opac faţă de lucrarea Duhului Sfânt în el. Dumnezeu nu poate lucra decât prin omul care I se deschide prin rugăciune şi asceză. Tragedia lumii creştine de astăzi vine tocmai din slăbi­rea ei în rugăciune şi asceză. Omul nu este tare decât în măsura în care se roagă şi posteşte. Numai atunci el simte şi vede cât de minunat lucrează Dumnezeu în viaţa lui şi ce fericire aduce unirea cu El. Desigur, ca episcop am datoria de a mă ruga pentru toţi pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat spre păstorire: preoţi şi credincioşi, cum da­tori suntem să ne rugăm unii pentru alţii. Iar rugăciunea îmi va deschide in­ima şi o va sensibiliza făţă de toate ne­voile lor: sufleteşti, mai întâi, căci aces­tea sunt cele mai multe astăzi, dar şi trupeşti. Întărit de rugăciune, mă voi strădui deci „să mă fac tuturor toate” pentru ca să aduc în sufletul fiecăruia o rază de lumină şi de nădejde, şi „în orice chip să mântuiesc măcar pe unii” (I Cor. 9, 22). Să îndrăzniţi deci să apelaţi la mine, în ciuda distanţelor care ne pot separa, şi Dumnezeu îmi va da pentru fiecare cuvânt potrivit de mângâiere şi ajutor.

Iubiţi credincioşi şi fraţi creştini!

Ştiu că nici unul n-a părăsit ţara de bi­nele din ea; ştiu şi câtă osteneală de­puneţi aici ca să vă realizaţi. Nu uitaţi că singură Biserica vă poate vindeca rana produsă de despărţirea de locuri­le natale şi de cei dragi, căci numai în ea vă puteţi reîntâlni cu toţi. În Biseri­că trăim în comuniunea părinţilor, moşi­lor şi strămoşilor noştri ca şi în comu­niunea cu toţi cei vii, oriunde s-ar afla ei. Şi tot Biserica vă dă curajul şi pute­rea ca să vă purtaţi crucea de fiecare zi a încercărilor de tot felul câte vin asupra noastră, oriunde am trăi. De aceea, împreună cu preoţii din Mitropolie, ne vom strădui să întărim viaţa duhovnicească din parohiile deja existente şi să formăm şi alte comuni­tăţi, acolo unde vieţuiesc români.

Să nu vă fie ruşine de originea voastră, nici de credinţa pe care o aveţi. Dim­potrivă, arătaţi-vă vrednici de ele printr-o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi oa­menilor. De când Hristos a venit în lu­me, nici un neam, nu este mai ales decât altul. Aleşii lui Dumnezeu sunt cei ce cred în Hristos din fiecare neam şi fac voia Lui.

Să nu uităm totuşi că provenim dintr-un popor încreştinat încă de la forma­rea sa şi că credinţa creştină ne-a mo­delat fiinţa după învăţăturile evanghe­lice, făcând din înaintaşii noştri oame­ni blânzi şi buni, răbdători şi ospitalie­ri, care au ştiut întotdeauna să-şi ape­re cu cinste şi vitejie „sărăcia şi ne­voile şi neamul” (Eminescu). Şi fiind­că trăim în această parte a Europei este bine să amintim celor de aici rolul pe care l-a avut poporul român, secole de-a rândul, în apărarea Europei de in­vazia otomană. De aceea, Papa Sixt al IV-lea putea numi, la vremea sa, pe Ştefan cel Mare şi Sfânt „atlet a lui Hristos şi apărător al creştinătăţii”. De asemenea Europa întreagă, prin ambasadorii săi la Constantinopol în 1714 a putut admira credinţa domnitorului martir Constantin Brâncoveanu care a preferat moartea prin tăierea capu­lui, împreună cu cei patru copii ai săi, decât să se lepede de botezul său.

Dar trecutul nu ne edifică decât în mă­sura în care ne convertim neîncetat la Hristos. De aceea creşteţi-vă copii în credinţă şi dragoste faţă de Dumne­zeu şi faţă de Biserica Sa.

„Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5,17).

„Orice lucraţi, din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oa­meni” (Coloseni 3, 23).

„Umblaţi întru iubire…” „Iar desfrâu şi orice necurăţie şi poftă de avere nici să se pomeneas­că între voi, precum se cuvine sfin­ţilor”„Nici vorbe de ruşine, nici glume ne­cuviincioase, ci mai degrabă mulţu­mire” (Efeseni 5, 2-5)

Trăiţi în pace şi înţelegere cu toţi oamenii, dând fiecăruia respectul şi cinstea care se cuvin lui Hristos însuşi. „Ascultaţi pe conducătorii voştri du­hovniceşti şi vă supuneţi lor fiindcă ei priveghează pentru sufletele voa­stre, având să dea seamă de ele…“ (Evrei 13, 17).

„Şi pacea lui Dumnezeu care covâr­şeşte orice minte, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filipeni 4, 7). În încheiere, aş dori să asigur pe toţi fraţii mei întru Hristos, fie ortodocşi, fie catolici, fie protestanţi, de rugăciunea şi de dragostea mea, fără deosebire. Slujirea şi lucrarea mea pastorală nu se va reduce la diaspora româneas­că, ci ele se vor prelungi firesc în sluji­rea unităţii întregii diaspore ortodoxe şi a unităţii creştine în general, la care m-am referit în cuvântul meu. O unita­te adevărată, care nu poate fi decât în Hristos, nu se construieşte niciodată în detrimentul sau împotriva altei uni­tăţi. De aceea, rog pe toţi episcopii con­fesiunilor reprezentate aici să mă pri­mească ca pe un împreună slujitor pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Sunt convins că, în ciuda dificultăţilor prin care trece ecumenismul astăzi, înaintarea pe drumul unităţii creştine este ireversibilă şi nu poate fi împiede­cată de nici-o putere ostilă. Lumea în­treagă îşi caută unitatea ei, prin lucra­rea lui Dumnezeu, care este minunată în ochii noştri (Psalmul 117, 23). Fap­tul că am fost martorii unei minuni atât de mari, ca aceea a căderii comunis­mului totalitar şi ateu, care permite po­poarelor să se apropie, trebuie să ne dea curajul şi puterea de a ne angaja cu toată fiinţa în slujirea unităţii voită de Dumnezeu. Dar să nu uităm că ori­ce unitate începe şi sfârşeşte cu res­pectul infinit al unuia faţă de celălalt. Un cald şi respectuos cuvânt de mul­ţumire aduc în numele preoţilor şi cre­dincioşilor români stabiliţi în această ţară, autorităţilor germane, reprezen­tate aici de Doamna Juliane Kalonna de la Bonn, pentru ajutorul şi ocrotirea de care ne bucurăm din partea Sta­tului. Le asigurăm de preţuirea şi loiali­tatea noastră şi le rugăm să ne sprijine şi în continuare.

Aceeaşi mulţumire caldă o datorăm şi Bisericilor Catolică şi Evangelică pentru ajutorul, sub multiple forme acordat Bisericii Române şi comunită­ţilor româneşti din Germania şi din în­treaga Europă. Să fie încredinţate că ceea ce au făcut şi fac în numele lui Hristos pentru noi se va răsfrânge po­zitiv asupra relaţiilor ecumenice şi uni­tăţii Bisericii.

Nu pot să sfârşesc cuvântul meu fără să mulţumesc din inimă tuturor partici­panţilor la această sărbătoare a diasporei româneşti.

Gândul meu de recunoştinţă se îndre­aptă mai întâi spre delegaţia de ierarhi români formată din:

Î.P.S. Dr. Daniel Ciobotea, Mitropo­litul Moldovei şi Bucovinei şi P.S. Episcop Dr. Teofan Sinaitul, Vicar Patriarhal, care au binevoit să vină aici pentru a mă instala în noua misiune primită. Îl rog pe Î.P.S. Sa să se facă interpretul sentimentelor mele de preţuire faţă de întreg Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Mulţumesc de asemenea celorlalţi episcopi ortodocşi prezenţi aici:

Î.P.S. Sa Simeon al Mitropoliei bulga­re pentru Europa de Vest;

Î.P.S. Sa Anatoly, Arhiepiscopul ucrainian de Paris şi Europa de Vest; Î.P.S. Sa Iulius al Eparhiei siriene din Europa Centrală şi Benelux;

P.S. Sa Karekin al Eparhiei armene din Germania.

Mulţumesc soborului de preoţi ca şi re­prezentanţilor Bisericilor Ortodoxă, Ca­tolică, Lutherană şi Calvină din Germa­nia, Franţa, Austria, Elveţia, Italia, Bel­gia, Republica Moldova, România, pre­cum şi reprezentanţilor Radio-Televiziunii Germanie şi Române şi ai presei.

Îngăduiţi-mi să citez pe nume doar pe câţiva:

Protoprezbiter Radu Miron, reprezen­tantul mitropolitului Augustinos, Ger­mania;

Protoprezbiter Dr. Peter Plank, repre­zentantul Bisericii Ortodoxe Ruse din Germania;

Prelat Dr. Lothar Waldmüller, Domkapitular, reprezentant al Cardinalului Wetter şi al Conferinţei episcopilor ca­tolici din Germania;

Oberkirchenrat Dr. Klaus Jürgen Roepke, reprezentantul episcopului Engelhardt, preşedintele Consiliului Bi­sericii Evanghelice din Germania; Doamna Jutta Boysen, reprezentan­ta secretarului general Jean Fischer al Conferinţei Bisericilor Europene din Geneva;

Prelat Dr. Albert Rauch, Directorul In­stitutului Bisericilor Orientale, Regensburg;

Pfarrer Siegfried Walter Schullerus,reprezentantul episcopului Christoph Klein din Sibiu;

Prelat Jürgen Schwarzenburg, re­prezentantul episcopului Josef din Hildesheim;

Monseniorului Helmuth Kühn şi De­canului Joachim Vobbe, reprezen­tanţii episcopului Siegberg Kraft şi ai Sinodului Bisericii Vechi Catolice din Germania;

Preşedintele Alfred Stirnemann al Fundaţiei PRO ORIENTE, Viena; Prodecan Hans Wolfgang Jokisch, München;

Dr. Franz Csermiti de la Misiunea Ca­tolică Ungară din München;

Frau Eva von Slatinay de la Comisia Ecumenică, München;

Erich Brockhaus de la Diakonisches Werk, Berlin;

Protoprezbiter Gregoire Bertrand Hardy, decanul Consiliului arhiepiscopesc pentru Franţa al Arhiepiscopiei româneşti pentru Europa Occidentală împreună cu grupul de preoţi şi credin­cioşi francezi;

Dom Nicolas, Abatele mănăstirii benedictine din Lerins şi Dom Siluan de la Mânăstirea St. Wandrille din Franţa;

Dom Emmanuel Jungklaussen, Aba­tele mănăstirii benedictine din Niederaltaich, Germania, împreună cu Arhi­mandritul Irineu;

Maica Olga, stareţa mănăstirii orto­doxe de la Bussy en Othe, Franţa, îm­preună cu Maica Mariam;

Părintele Elie de la mănăstirea orto­doxă Schimbarea la Faţă a Domnului, Tarasson, Franţa;

Protoprezbiter Slobodan Milunovic, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Sâr­be din Germania;

Protoprezbiter Mesfin Feleke, repre­zentantul Bisericii Ortodoxe Etiopiene din Germania;

Pfarrer Ulrich Schad, Biserica Evan­ghelică, Karlsruhe;

Pfarrer Jean Peter Daniel, Strasbourg; Domnul Joachim Schmitz, Aachen; Protoprezbiter Dr. Petre Buburuz, Chişinău;

Preot Prof. Dr. Constantin Galeriu, de la Facultatea de Teologie din Bucu­reşti;

Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, de­can şi Preot Prof. Dr. Liviu Streza, prodecan, de la Facultatea de Teologie din Sibiu;

Preot Prof. Dr. Dumitru Abrudan, de­canul Facultăţii de Teologie din Oradea; P.C. Pr. Constantin Pârvu, vicar pa­triarhal;

P.C. Pr. Aurel Răduleţ, vicarul Arhie­piscopiei, Sibiului;

P.C. Pr. Romul Zaharie, protopopul Făgăraşului;

Poetul Ioan Mircea;

Pictorul Sorin Dumitrescu;

Fratele Petre Giurgi din Sfatul Fră­ţesc pe ţară al Oastei Domnului;

Dr. Bucur Corneliu, Directorul Muze­ului Tehnicii Populare din Sibiu, Dr. Pavel Chirilă, Directorul Asociaţiei şi Spitalului Christiana din Bucureşti, Dr. Aurel Creţu, Directorul Asociaţiei Christiana din Sibiu;

Stareţii şi stareţele mănăstirilor: Cozia, Agapia, Văratec, Secu, Golia, Tismana, Râmeţ şi Topliţa. Mulţumesc, de asemenea, Consiliului mitropolitan care s-a ostenit cu pregă­tirea acestei sărbători, reprezentanţi­lor parohiilor din Eparhie ca şi condu­cerii parohiei evanghelice Sf. Luka din München care ne găzduieşte cu ge­nerozitate.

Punându-mi toată încrederea şi nădej­dea în Dumnezeu, pornesc în misiu­nea pe care Ei mi-a încredinţat-o, încu­rajat de dragostea cu care am fost în­conjurat încă de la venirea mea aici, cu o lună în urmă, din partea tuturor celor cu care am venit în contact.

Nu mă îndoiesc de loc că Dumnezeu, care lucrează minunat cu cei ce se pre­dau Lui, mă va face şi pe mine, instru­mentul şi lucrării Sale în lume. Mulţumindu-vă încă o dată tuturor, chem binecuvîntarea Domnului peste toţi şi Vă fac urările cele mai calde de pace şi de sănătate.

Harul Domnului nostru lisus Hris­tos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin.

 

† Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

 

München, 5 iunie 1994