Diaspora Ortodoxă; Autonomia şi modul ei de proclamare (München, 24.11.2016)

Prelegere susținută de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim în cadrul conferinței „Die Orthodoxie nach der Panorthodoxen Synode: Resonanz, Rezeption, Spannungen”, organizată de Departamentul de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ludwig-Maximilian” din München (24 noiembrie).

1. Introducere. Mai întâi aş dori să mulţumesc D-lui Prof. Dr. Athanasios Vletsis pentru invitaţia la acest Simpozion pe care am primit-o cu foarte mare bucurie. De la întemeierea secţiei de învăţământ ortodox în cadrul Universităţii din München urmăresc cu admiraţie activitatea profesorilor şi studenţilor care dau mărturia unei Ortodoxiei irenice, lipsită de orice triumfalism, a unei Ortodoxii care nu se defineşte pe sine prin opoziţie cu celelalte Tradiţii creştine, ci prin mărturia propriei Tradiţii bazată pe Sfânta Scriptură şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi, cei mai mulţi comuni Orientului şi Occidentului creştin.

Am fost invitat aici să fac un scurt comentariu al textelor cu privire la „Diaspora Ortodoxă” şi  la „Autonomia şi modul ei de proclamare”, adoptate de Sfântul şi Marele Sinod ortodox din Creta.

Ca unul care am participat la Sinod, permiteţi-mi să vă mărturisesc că am trăit întâlnirea celor 156 de episcopi ca pe un eveniment harismatic, atât în Liturghiile euharistice care au însoţit zilnic lucrările Sinodului, cât şi în colegialitatea episcopilor, foarte evidentă, cu toate părerile diferite care s-au exprimat. Dar cred că tocmai în acest pluralism de gândire stă lucrarea Duhului. Dacă Sinodul a avut totuşi loc, deşi cei mai mulţi nu credeau în posibilitatea întrunirii lui, se datorează rolului decisiv al Sanctităţii Sale, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului, care merită din partea tuturor un „Axios”! din inimă.

Acelaşi „Axios” îl merită Patriarhul Bartolomeu pentru felul în care a prezidat lucrările Sinodului. Am simţit atenţia lui faţă de fiecare vorbitor, precum şi libertatea în discuţii, mai cu seamă, în deciziile adoptate, deşi unele pot fi amendate şi ameliorate.

2. Diaspora Ortodoxă este un subiect care preocupă lumea ortodoxă mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial când, datorită fenomenului masiv al emigrării, s-a înmulţit numărul jurisdicţiilor ortodoxe care se suprapun pe acelaşi teritoriu, ceea ce contravine practicii vechi a Bisericii, din Răsărit şi din Apus, potrivit căreia nu pot exista doi episcopi în aceeaşi cetate. Primele jurisdicţii ortodoxe în Diaspora au apărut în SUA, unde Biserica Rusă a transferat în 1922 eparhia sa din Alaska, creată în 1799, iar Patriarhia de Constantinopol a înfiinţat o Arhiepiscopie în 1921. Pe continentul european, prima eparhie ortodoxă a apărut în Franţa, în 1921, şi anume exarhatul de la Paris, cu jurisdicţie peste toate parohiile ruseşti din Europa Occidentală. Diaspora ortodoxă apare ca temă pentru Sfântul şi Marele Sinod ortodox de la începutul pregătirilor lui, în 1961, iar prima Conferinţă Panortodoxă Presinodală din 1976 o pune pe locul întâi din cele zece teme reţinute pentru Sinod.

Cea mai mare dificultate în rezolvarea problemei Diasporei conform cu canoanele ţine de o realitate naturală, firească şi anume aceea că credincioşii fiecărei jurisdicţii sunt ataşaţi sentimental şi cultural de Bisericile lor de origine, care au limbi liturgice şi tradiţii diferite. Având în vedere fragilitatea credinţei celor mai mulţi credincioşi precum şi ataşamentul lor faţă de ţara şi Biserica de origine, este imposibil unui episcop sau unui preot să-i păstorească dacă nu le împărtăşeşte întru totul limba şi cultura în care aceştia au fost crescuţi. Altfel se pune problema cu credincioşii născuţi în Diaspora, care nu mai sunt atât de mult ataşaţi de Biserica de origine precum au fost părinţii sau bunicii lor. Ei s-au integrat în societatea în care s-au născut şi cei mai mulţi preferă rugăciunea în limba ţării în care trăiesc. Aceştia nu reprezintă însă decât o minoritate. Există deci un „conflict” între generaţii: dacă prima generaţie de emigranţi nu poate concepe altă jurisdicţie bisericească decât jurisdicţia Bisericii de origine, generaţiile următoare se pliază noilor realităţi în care trăiesc şi tind spre o Biserică locală.

Ataşamentul ortodocşilor din Diaspora faţă de Biserica-Mamă nu diferă întru nimic de ataşamentul credincioşilor catolici sau evanghelici din Diaspora faţă de ţările şi Bisericile lor de provenienţă. În Germania, există numeroase comunităţi catolice italiene, spaniole sau poloneze care folosesc în cult limba maternă a credincioşilor şi care sunt păstorite de preoţi de acelaşi neam. De asemenea, comunităţile evanghelice germane din Diaspora sunt deservite de pastori germani care ţin de Biserica Evanghelică din Germania.

Trebuie spus şi aceea că ortodocşii care trăiesc pe teritoriul unei ţări în care există o Biserică Ortodoxă locală au adeseori preoţi din ţările lor de origine, dar ţin canonic de episcopul locului. Aici principiul teritorialităţii funcţionează tot atât de bine ca şi în Biserica Catolică. Înţelegem deci că nu putem vorbi despre o Diasporă Ortodoxă decât în ţările în care nu există o Biserică Ortodoxă locală.

Toţi ortodocşii recunosc faptul că viitorul firesc al Ortodoxiei în Diaspora este acela al constituirii treptate de Biserici Ortodoxe locale, cu organizare și conducere proprie, recunoscute ca autonome sau chiar autocefale, la fel cum au evoluat istoric toate Bisericile Ortodoxe locale. Ortodocşii din America ajunşi la a treia, a patra sau chiar a cincea generaţie se simt jigniţi să li se spună că fac parte din Diaspora. Ei au deja rădăcini profunde in societatea americană, se simt americani mai mult decât greci, ruşi, sârbi sau români şi vor să aibă o Biserică a lor în comuniune cu ansamblul Bisericilor Ortodoxe locale, dar fără să fie subordonată vreuneia dintre ele. Aşa se face că în 1970, Biserica Ortodoxă Rusă a acordat autocefalia Mitropoliei sale din America, cea mai veche eparhie ortodoxă de pe continentul american, care avea în jurisdicţia ei o vestită Şcoală de teologie ortodoxă, Seminarul Sf. Vladimr, ca şi foarte multe parohii anglofone. În OCA (Orthodox Church of America) au intrat de la început şi o eparhie românească şi una bulgărească. Din păcate, OCA n-a fost recunoscută pană astăzi decât de câteva Biserici Ortodoxe locale. În  1994, Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din America (SKOBA), în frunte cu arhiepiscopul grec Iakovos, întrunită la Ligonnier în SUA, a propus Patriarhului ecumenic constituirea unei Biserici Ortodoxe Autocefale în America. Propunerea nu a fost luată în seamă şi s-a soldat cu „retragerea” arhiepiscopului Iakovos!

Nici o Biserică Ortodoxă locală, în frunte cu Patriahia ecumenică, nu încurajează procesul firesc de formare de Biserici locale în Diaspora. Este adevărat şi faptul că, la ora actuală, numai ortodocşii din America şi cei din Franţa care au rădăcini profunde în ţările respective şi sunt bine organizaţi, având un număr mare de eparhii, şcoli de teologie proprii, numeroase mânăstiri şi o bună colaborare interortodoxă,  îndeplinesc condiţiile pentru a constitui o Biserică locală, autonomă sau autocefală. În toate celelalte regiuni ale lumii, Diasporele ortodoxe sunt de dată mai recentă şi nu sunt pregătite pentru a primi statutul de Biserici locale.

Un element negativ în colaborarea interortodoxă îl constituie aşa-numitul filetism sau ataşamentul exagerat faţa de limba, cultura şi tradiţiile unui popor, care a condus la un fel de autarhism religios (izolare totală) la nivel local. Diferitele Biserici Ortodoxe Autocefale, datorită condiţiilor istorice vitrege prin care au trecut, au piedut în mare parte exerciţiul comuniunii cu celelalte Biserici locale şi au devenit pe nesimţite Autarhii sau entităţi suficiente lor însele, care nu mai simt nevoia de celelalte, ca să nu vorbim de nevoia celorlalţi creştini! Filetismul a fost condamnat ca erezie de un Sinod din Constantinopol în 1872, fără însă ca el să înceteze. Dimpotrivă, cu trecerea timpului, filetismul s-a radicalizat. În fond, toate Bisericile Ortodoxe locale sunt, mai mult sau mai putin, filetiste, iar cele care acuză pe celelalte de filetism se dovedesc a fi ele cele dintâi filetiste!

Se ştie că Patriarhia ecumenică ridică pretenţii jurisdicţionale asupra întregii Diaspore Ortodoxe pe baza canonului 28 al Sinodului IV ecumenic, care dă Patriarhului de Constantinopol  dreptul de a hirotoni episcopi pentru ţinuturile barbare din diocezele Pont, Asia şi Tracia. În viziunea Patriarhiei de Constantinopol teritoriile barbare de care vorbeşte canonul trebuie extinse la întreaga Diasporă de astăzi!  Totuşi nici o altă Biserică Ortodoxă, cu excepţia Bisericilor de limbă greacă, ale căror credincioşi din Diaspora ţin, începând cu 1922, de Patriarhia de Constantinopol, nu acceptă această interpretare.

În acelaşi timp, trebuie subliniată angajarea deosebită a Patriarhiei ecumenice, cu rolul ei de coordonare la nivel panortodox şi cu cea mai importantă Diasporă, în rezolvarea problemei Diasporei Ortodoxe pe baze canonice. Astfel s-a ajuns ca a IV-a Conferinţă Presinodală Panortodoxă din 2009 să definitiveze documentul intitulat „Diaspora Ortodoxă şi Regulamentul de Funcţionare a Adunărilor Episcopale din Diaspora”, care a fost pus, în anii următori, în aplicare prin crearea de Adunări Episcopale în 12 regiuni ale lumii. Documentul a fost adoptat, cu mici amendamente, de Sinodul din Creta.

În Document se afirmă de la început „voinţa comună a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe ca problema Diasporei Ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca ea să fie organizată în conformitate cu ecleziologia ortodoxă şi cu practica şi tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe” (Articolul 1. a). Părinţii sinodali recunosc faptul că „în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi pastorale, să se treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii” şi de aceea decid „păstrarea Adunărilor episcopale stabilite de cea de-a IV-a Conferinţă Presinodală Panortodoxă până la momentul potrivit” (Articolul 1. b). Din Adunările Episcopale fac parte toţi episcopii ortodocşi canonici care au jurisdicţie în regiunea respectivă; ele sunt prezidate de cel dintâi dintre ierarhii Bisericii Constantnopolului. (Articolul 2. b). Rolul acestor Adunări este grija pentru manifestarea unităţii Ortodoxiei, pentru dezvoltarea de acţiunii comune, pentru promovarea nevoilor pastorale ale credincioşilor, precum şi reprezentarea lor în raport cu celelalte culte şi cu societatea din regiune, în ansamblul ei (cf. Articolulul 1. c). Adunările Episcopale nu anulează episcopilor membri competenţele lor administrative şi caracterul canonic şi nici nu le restricţionează drepturile în Diaspora (cf. Articolul 5). Articolul 7 stipulează că: „Bisericile Ortodoxe sunt obligate să nu promoveze acţiuni care ar putea împiedica procesul rezolvării canonice a problemei Diasporei, cum ar fi conferirea arhiereilor unor titluri deja existente şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a facilita activitatea Adunărilor Episcopale şi restabilirea ordinii canonice normale în Diaspora”.

Partea a doua a Documentului conţine „Regulamentul de Funcţionare a Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă” din care nu amintim decât faptul că „Deciziile Adunării Episcopale sunt luate prin unanimitate! (Art. 10).

Practica de până acum a Adunărilor Episcopale a dovedit utilitatea lor, înainte de toate pentru întărirea spiritului de comuniune şi coresponsabilitate a episcopilor din Diaspora.

3. Documentul „Autonomia şi modul ei de proclamare” este cel mai scurt Document din cele şase Documente aprobate de Sfântul şi Marele Sinod (are doar trei Articole). Transmis spre examinare de cea de-a V-a Conferinţă Panortodoxă Preconciliară, Documentul a fost aprobat cu unele mici amendamente. În practica bisericească, Instituţia Autonomiei exprimă „statutul de independenţă relativă sau parţială al unei părţi ecleziale în raport cu jurisdicţia canonică a Bisericii Autocefale de care aparţine canonic” (Articolul 1). Există diferite grade de  dependenţă cu privire la relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde canonic şi de asemenea diferite moduri de aplicare a autonomiei în practica eclezială, fără însă ca Documentul să le numească (Articolul 1. a şi 1. c). Articolul 1. b stipulează că „alegerea Întâistătătorului Bisericii Autonome este aprobată sau efectuată de către organismul ecleziastic competent al Bisericii Autocefale, al cărei Întâistătător este pomenit de către Întâistătătorul Bisericii Autonome”. În unele forme de autonomie, Întâistătătorul Bisericii Autonome participă la Sinodul Bisericii Autocefale (Articol 1. d).

Articolul 2 arată dreptul Bisericii Autocefale de a acorda autonomie unei părţi a sa în limitele circumscripţiei sale teritoriale canonice, precum şi procedura pentru obţinerea autonomiei.  Articolul 3 prezintă consecinţele proclamării autonomiei. Acestea sunt:

a) Întâistătătorul Bisericii Autonome pomeneşte doar numele Întâistătătorului Bisericii Autocefale.
b) Numele Întâistătătorului Bisericii Autonome nu este înscris în diptice.
c) Biserica Autonomă primeşte Sfântul Mir de la Biserica Autocefală.
d) Episcopii Bisericii autonome sunt aleşi, instalaţi şi judecaţi de organismul bisericesc competent propriu. În caz de incapacitate evidentă a Bisericii Autonome în această privinţă, ea este asistată de către Biserica Autocefală de care depinde.

4. Încheiere. O întâmplarenefericită a fost aceea că la semnarea Documentelor, episcopii din Diaspora, cu excepţia celor din jurisdicţia Constantinopolului, au constatat cu surprindere o schimbare subtilă în titulatura lor. Potrivit „noii titulaturi”, eu n-aş mai fi mitropolit ortodox român al Germaniei, ci în Germania. Aceasta ar însemna că aş fi doar un delegat al Bisericii Ortodoxe Române în Germania sau că sunt sufragan al Mitropoliei greceşti a Germaniei! Bineînţeles că toţi episcopii din Diaspora şi-au corectat mai întâi titulatura şi apoi au semnat Documentul. 

În încheiere aş dori să-mi exprim nădejdea că Sfântul şi Marele Sinod Ortodox din Creta reprezintă începutul unei noi etape istorice a Ortodoxiei, care-şi regăseşte treptat exerciţiul colegialităţii episcopale la nivel panortodox.

Mitropolitul Serafim