Părintele Lavrentie, mult ostenitorul şi mult miluitorul (Nürnberg, 1 octombrie 2003)

Cuvânt al ÎPS Serafim la Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, Nürnberg, 1 octombrie 2003

Sfântul Isaac Sirul ne spune că semnul sfinţeniei este o „inimă compătimitoare”. O inimă care aprinzându-se de dragostea de Dumnezeu şi de oameni participă la suferinţa acestora, încearcă s-o ia asupra ei pentru ca s-o uşureze. O inimă compătimitoare este deci o inimă plină de milă faţă de tot omul şi faţă de  întreaga creaţie, căci în ea trăieşte în modul cel mai real Dumnezeu şi împreună cu El toată umanitatea şi toată creaţia. Omul care a ajuns să aibă o astfel de inimă se aseamănă întru toate cu Dumnezeu. „Nu mai trăiesc eu, ci Dumnezeu trăieşte în mine!” (Galateni 2, 20).

 Părintele Lavrentie Şovra de la Sfânta Mănăstire Frăsinei († 2002) a avut o astfel de inimă şi prin aceasta el a atins măsura sfinţeniei. Cine l-a cunoscut personal şi a avut el însuşi cât de cât o inimă sensibilă, a putut face în preajma Părintelui o experienţă duhovnicească deosebită: chipul Părintelui iradia o lumină lăuntrică rar întâlnită pe faţa oamenilor, rugăciunea lui, deşi puţin înţeleasă datorită unei neputinţe de vorbire, îi înfricoşa pe demoni, cuvântul său, uneori greu de desluşit, era plin de tâlc duhovnicesc. Chiar şi glumele sale erau instructive, căci Părintele nu-şi îngăduia să spună ceva numai de dragul de a se afla în vorbă. Sute şi mii de credincioşi s-au folosit de rugăciunea şi sfatul Părintelui. Cei ce nu l-au întâlnit niciodată pe Părintele Lavrentie pot regreta că nu au făcut efortul de a se întâlni cu un om sfânt. De asemenea şi cei ce l-au cunoscut sau l-au întâlnit, dar „au trecut pe alături”, fără să facă efortul de a pătrunde câtuşi de puţin în taina acestui călugăr îmbunătăţit. Iată însă că ucenicii Părintelui ne mijlocesc prin această carte, ca şi prin cea care a precedat-o: „Părintele Lavrentie – Chipul reamintirii veşnice”, cunoaşterea lui şi apropierea de el. Căci citind mărturiile credincioşilor care l-au cunoscut pe Părintele şi s-au folosit de rugăciunea lui intrăm în „taina” lui, îl cunoaştem sau recunoaştem aşa precum el a fost şi trăim intens în comuniune cu el.

Deşi l-am cunoscut pe Părintele Lavrentie de mulţi ani de zile şi m-am bucurat de rugăciunea Sfinţiei Sale şi chiar de dezlegare în Taina Spovedaniei, regret totuşi că nu l-am căutat mai des şi că nu m-am folosit mai mult de înţelepciunea şi pilda vieţii sale. Aşa se întâmplă adeseori: învăţăm să-i preţuim pe oameni abia când ei nu mai sunt printre noi! De fapt, oamenii sfinţi, cum a fost şi Părintele Lavrentie, strălucesc mai mult după moarte decât în cursul vieţii lor. Dumnezeu le descopere faptele după moarte ca oamenii să se folosească de ele. Puţini au cunoscut îndeaproape viaţa Părintelui, nevoinţele şi faptele sale minunate atât timp cât el a trăit pe pământ. Acum, după trecerea sa la cele veşnice, mulţi credincioşi descoperă cine a fost cu adevărat Părintele Lavrentie şi se pot zidi sufleteşte, dacă urmează viaţa şi sfaturile sale.

De fapt, viaţa Părintelui a fost deosebit de simplă. Dar tocmai în simplitatea vieţii sale se ascundea măreţia acestui călugăr nevoitor, care a întrecut cu înţelepciunea lui pe mulţi cărturari în ale teologiei. Căci înţelepciunea lui nu venea din studiul abstract, ci din experienţa proprie întemeiată pe rugăciune, pe post şi nevoinţă ascetică, pe tăierea voii şi ascultare, care l-au adâncit în iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Sfaturile Părintelui erau radicale, ca Evanghelia: nu puteţi sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui mamona; nu eşti creştin dacă nu te rogi şi nu posteşti, dacă nu mergi regulat la biserică şi nu împlineşti faptele milei creştine, ajutând pe cei săraci, toate acestea fiind condiţii pentru a dobândi dragostea care este „plinirea Legii”.  Necazurile, ispitele şi bolile care vin asupra oamenilor sunt consecinţa păcatelor lor şi nu ale altora. Dumnezeu le îngăduie ca omul să se întoarcă la El, adică la o viaţă curată şi sfântă, singura care-i asigură pe pământ fericirea şi în veşnicie mântuirea. Toate păcatele se „ispăşesc” prin nevoinţă în rugăciune şi în post, cu multă răbdare, aşteptând cu încredere ziua izbăvirii. Astăzi oamenii sunt nerăbdători. Fiecare vrea să se vindece de boala sa sau să treacă peste necazul său după o slujbă sau câteva rugăciuni şi zile de post. Ei uită că boala sau necazul care-i încearcă sunt consecinţa unor păcate mari sau mici, repetate, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, ani de-a rândul. Atunci şi vindecarea presupune adeseori ani de nevoinţă, de rugăciune şi de post sau alte fapte bune pe măsura puterilor fiecăruia. Important este ca răbdând suferinţa să nu cârtim şi să ne întoarcem cu totul la Dumnezeu, schimbându-ne radical viaţa. Aceasta aşteptă, de fapt, Dumnezeu de la fiecare om.

Părintele Lavrentie îndemna la o viaţă ascetică pe toţi care-l căutau, indiferent de starea lor socială sau de condiţiile în care trăiau. Pretindea post, chiar şi de la femeile gravide, recomanda metanii şi celor care se plângeau de diferite boli ale oaselor (reumatisme, artrite…). El ştia că cele mai multe boli vin din excesul de mâncare şi băutură ca şi din lipsa de mişcare. Cei care l-au ascultat, mărturisesc cum postind chiar şi în timpul sarcinii şi observând abstinenţa conjugală până la înţărcarea noului născut s-au bucurat de copii sănătoşi, inteligenţi şi blânzi. Metaniile se dovedesc, de asemenea, ca fiind o adevărată binecuvântare pentru întreţinerea sau recuperarea sănătăţii. Fiecare creştin se poate bucura de această binecuvântare făcând câteva zeci de metanii pe zi (în mai multe rânduri).

Recomandările Părintele Lavrentie apărau ca porunci, dar rostite pe un ton blând şi întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Simţeai curăţia sufletului său care dorea să te angajeze într-o viaţă creştină responsabilă. Numai Dumnezeu ştie câte păcate şi câte suferinţe a luat asupra sa Părintele Lavrentie din milă faţă de oameni. Căci dacă unii s-au vindecat în chip minunat prin rugăciunile Părintelui, aceasta înseamnă că el s-a împovărat cu păcatele şi neputinţele lor. Este aici o mare taină a vieţii duhovniceşti, greu de înţeles pentru noi!

Mila Părintelui pentru cei ce apelau la ajutorul său era fără limită. Trecea peste orice oprelişti, chiar şi peste neputinţele trupeşti (căci în ultimii ani ai vieţii a suferit el însuşi ca puţini alţii), numai şi numai ca să poată face bine oamenilor. Din milă faţă de oameni, făcea eforturi supraomeneşti, călătorind regulat la distanţe mari, stând în picioare ore în şir la Taina Sf. Maslu şi miruind sute de credincioşi, nedormind nopţi întregi… Iar tot ce primea de la credincioşi împărţea la săraci şi pentru zidirea de biserici. Aşa s-a sfinţit pe sine Părintele Lavrentie, mult ostenitorul şi mult miluitorul! Şi aşa a întors la Dumnezeu şi a întărit în credinţă pe mulţi credincioşi care l-au căutat la Frăsinei sau l-au întâlnit în bisericile în care slujea. Nu există o misiune mai folositoare pentru Biserică decât misiunea prin propria nevoinţă pusă în slujba oamenilor. În acest sens, vrednicul de pomenire, Părintele Arhimandrit Iustin Popovici († 1978), mare teolog sârb, spunea: „Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet. Există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi”.

Aceste cuvinte rezumă admirabil misiunea Bisericii într-o lume din ce în ce mai materialistă şi prin aceasta tot mai înstrăinată de Dumnezeu. Nimic nu zideşte pe oameni ca exemplul propriu al unei vieţii ascetice, senine şi echilibrate, liberă de povara patimilor şi a păcatelor care se nasc tocmai din lipsa de înfrânare. Să fim convinşi că asceza nu urmăreşte omorârea trupului – „căci nimeni, niciodată nu şi-a urât trupul său” (Efeseni 5, 29), ci omorârea patimilor care lucrează prin trup şi ne ucid sufletul.

Am în faţă cartea „Părintele Lavrentie, chipul reamintirii veşnice”, care reproduce pe prima copertă o fotografie a Părintelui. Este un chip iconic de o puritate rar întâlnită, o revărsare de lumină lăuntrică. Faţa Părintelui radiază de bunătate, dar şi de suferinţă. De o suferinţă transfigurată. Este suferinţa oamenilor cu care Dumnezeu l-a însărcinat ca să o transfigureze în focul rugăciunii şi nevoinţei sale.

Prin moartea Părintelui Lavrentie, Biserica noastră pierde un mare ascet şi un mare mijlocitor la Dumnezeu pentru oameni. Oare se va mai ridica altul în locul său? Să-L rugăm pe Dumnezeu să nu ne lipsească cu totul de astfel de oameni – căci ei sunt tot mai rari astăzi – şi să-l rugăm pe Părintele Lavrentie să-şi aducă mereu aminte de noi, ajutându-ne în necazurile şi pătimirile noastre. Şi să aşteptăm, rugându-ne, ziua în care el va fi trecut în calendar împreună cu sfinţii.

Mitropolitul Serafim