Părintele Sofian cel blând și smerit

de Mitropolitul Serafim

Marea mişcare de renaştere duhovnicească iniţiată de Sfinţii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ prin revenirea la izvoarele filocalice ale Ortodoxiei, şi-a arătat din plin roadele ei prin apariţia a numeroşi „stareţi” (duhovnici) în Rusia secolului XIX şi în România secolului XX. Putem spune fără să greşim că secolul XX este pentru Biserica noastră secolul marilor duhovnici. Aşa precum Dumnezeu a pregătit Rusia prin marii stareţi de la Optina, Valaam, Solovăţ … pentru a înfrunta fiara apocaliptică a comunismului, tot aşa a pregătit şi România ca să reziste acestei fiare prin marii noştri duhovnici răsăriţi din acelaşi curent paisian de la Neamţ.

 Părintele Sofian Boghiu de la Antim este, alături de Sfinţii Grigorie Dascălul şi Gheorghe de la Cernica, unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai paisianismului la noi. Dacă primii doi au fost ucenici direcţi ai Sfântului Paisie de la Neamţ, Părintele Sofian a cunoscut paisianismul prin intermediul marilor stareţi de la Optina şi anume, printr-un ucenic al acestora, Părintele Ioan Kulâghin, supranumit „cel străin”, refugiat la Bucureşti, la începutul celui de-al doilea război mondial.

Mişcarea de reînnoire duhovnicească născută în jurul „Rugului aprins”, iniţiat de poetul Sandu Tudor (Părintele Daniil) şi de Părintele Sofian la mănăstirea Antim, a adus roade în sufletele multor bucureşteni, îndeosebi intelectuali. Aceştia au putut experimenta rugăciunea continuă prin rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, chiar şi în timpul lucrului care îi solicita în primul rând intelectual. Căci, în general, se credea că rugăciunea lui Iisus nu se poate face în timpul unui lucru care ne angajează intelectual.

Prin experienţa duhovnicească de la „Rugul aprins”, unică în Ortodoxia contemporană, mănăstirea Antim s-a făcut repede cunoscută în Bucureşti şi în întreaga ţară. Dar dacă „Rugul aprins” de la mnăstirea Antim a avut o existenţă efemeră (de aprox. 10 ani), duhul filocalic paisian a fost continuat de Părintele Sofian atât prin slujirea liturgică, cu un caracter aparte la mănăstirea Antim, cât şi prin marea sa lucrare de îndrumare duhovnicească, îndeosebi prin Taina Spovedaniei. Părintele Sofian a fost timp de mai bine de o jumătate de secol duhovnicul prin excelenţă al Bucureştiului. Chipul luminos şi vorba sa blândă impresionau pe oricine se afla în preajma sfinţiei sale. Răbdarea cu care spovedea zilnic ore în şir, ascultând păcatele oamenilor era un mare dar al Părintelui Sofian. Nu cred că a plecat cineva de sub patrafirul părintelui neuşurat şi nemângâiat.

Dumnezeu m-a învrednicit să mă spovedesc de multe ori la Părintele Sofian. La prima spovedanie am trăit o experienţă unică în viaţa mea: am plecat de sub patrafirul Părintelui atât de uşurat încât aveam impresia că nu mai trăiesc pe pământ, că toate patimile m-au părăsit deodată. Am trăit această uşurare timp de câteva zile, după care, din păcate, am revenit la „normalul” nenormal.

Părintele Sofian a fost şi un predicator iubit de credincioşi pentru cuvintele sale simple, dar profunde, încărcate de puterea rugăciunii şi a trăirii sale duhovniceşti. Predicile din biserică precum şi expunerile în faţa tinerilor de la ASCOR, publicate în parte, nu sunt elaborate sau construite în mod intelectual, ci sunt spontane, orale şi tocmai de aceea pline de duh. Căci Părintele vorbea din prisosinţa inimii transmiţând duh şi nu cunoştinţe acumulate la nivelul minţii. Astfel cuvântul său devenea izvor de apă vie, care potoleşte setea lăuntrică după Dumnezeu şi nu satisface doar o curiozitate intelectuală.

Părintele Sofian a fost şi un mare pictor de biserici deşi nu s-a putut dedica prea mult acestei lucrări pe care o iubea atât de mult. Fireşte, darul picturii se adăuga şi completa armonios celelalte daruri cu care Părintele a fost înzestrat de Dumnezeu.

Părintele Sofian a fost asemenea unui înger în trup; el ne-a arătat că sfinţenia este posibilă şi că numai „sfinţenia este plinirea umanului”.