ianuarie 31 2014

Sfinte moaște în Germania: invitație și soluție parțială pentru creștinii ortodocși

articol de Cornelia Delkeskamp-Hayes (Corinna.Delkeskamp-Hayes@gmx.de), preluat de pe site-ul www.orthodoxengland.org.uk/oerelde.htm

traducere: Valentin Călin Hoffmann, Cristina Gherasim şi ierod. Grigorie Benea

A. Problema – Descriere şi invitaţie

Înaltpreasfinţite Părinte, Preacuvioşi Părinţi, iubiţi fraţi întru Hristos, stimaţi oaspeţi! Prin această conferinţă vă aşteptaţi probabil să aflaţi o listă satisfăcătoare a locurilor de pelerinaj care pot fi vizitate. Cu toate acestea, în locul ei veţi afla – în partea a doua a prezentării mele – doar un început de listă, în timp ce în prima parte vă adresez invitaţia şi rugămintea stăruitoare de a o completa. Cum aşa?

Chiar daca ne-am limita – din nefericire, inevitabil – numai la teritoriul actual al Germaniei, sarcina (de a întocmi o listă) e pur şi simplu mult prea mare. Literatura, internetul, prietenii din toate eparhiile ortodoxe şi contactele cu birourile parohiale locale, decanatele şi muzeele au scos la iveală un material care depăşeşte cadrul unei conferinţe. Dacă se aruncă o privire numai asupra marilor locuri de pelerinaj, cu moaşte aduse din afară în Germania – cum ar fi Trier (cu moaştele Sf. Ap. Matia), Köln (cu racla Sfinţilor trei Crai de la Răsărit, moaştele Sf. Pantelimon/Pantaleon şi mâna Sf. Ier. Nicolae), sau Frankfurt (cu moaştele Sf. Ap. Bartolomeu), Benediktbeuren cu Sf. Benedict de Nursia, Sf. Liborie (Liborius) din Paderborn, Sf. Cosma şi Damian din Hildesheim –, atunci nu pare mult. La o a doua privire însă, detaliile covârşesc: începând chiar din sec. al IV-lea (prin Sf. Împărăteasă Elena), moaştele au ajuns în provinciile romane de pe Rin. Din vremea papei Teodor încoace (642-649), datorită primejdiei longobarzilor, multe din sfintele moaşte sunt scoase afară din Roma, şi acestea împreună cu cele provenite din alte ţări, din jurul Mediteranei şi din sudul şi vestul Franţei proaspăt creştinate, ajung în Austrasia acelei vremi (1).

Ocazii (de aducere a sfintelor moaşte) au fost ctitoriile domnitorilor, decretele episcopale, donaţiile papale sau, în fine, simplele furturi din morminte (dacă ne gândim la raportul lui Einhard – secretarul şi ginerele lui Carol cel Mare – despre „câştigarea” Sfinţilor Petru şi Marcelin pentru bazilica din Seligenstadt). Cucerirea oraşului Milano de către Friedrich I, apoi pelerinajele şi cruciadele în Ţara Sfântă şi la Constantinopol au favorizat redistribuirea în stil mare a moaştelor, care a continuat în secolele următoare şi până în prezent, prin achiziţiile făcute în urma cumpărării sau prin darurile primite în urma cererilor, îndeosebi de la Roma. Moaştele câştigate au fost deseori plimbate în lungul şi latul Germaniei, înapoiate, dezmembrate, împărţite. Cele iniţial 11 tovarăşe care o însoţeau pe Sf. Ursula din Köln, s-au transformat în 11.000 de fecioare, după descoperirea într-un cimitir roman de lângă biserica lor a unui număr impresionant de oseminte; acestea au fost apoi vândute din Köln într-un perimetru întins parohiilor din Nordrhine-Westfalen.

Acest – se poate spune aşa – transport în masă, îngreunează hotărârea de a alege care din aceste multe şi în acelaşi timp difuze urme ar trebui luate mai întâi în considerare pentru întocmirea unei liste. În realitate însă, popoarele migratoare barbare (huni, unguri, normanzi); războaiele ţărăneşti (în urma Reformei), care luptau împotriva moaştelor; războiul de 30 de ani cu armatele sale protestante; apoi şi mai mult secularizarea de după 1803 au redus puternic numărul sfintelor moaşte. De exemplu în Mainz, odinioară un loc de frunte în ceea ce priveşte cinstirea moaştelor, moaştele rămase au fost adunate şi depuse în Dom într-un sarcofag comun, în faţa căruia credinciosul trebuie să decidă acum dacă se roagă lui Ferrutius, Crescens, Teonest, Aureu, Maxim, Iustina, Alban, Martin sau unuia din cei doi Rupert. Apoi, în afară de obişnuitele incendii ale oraşelor, neîntrerupte de-a lungul secolelor, la care s-au adăugat şi cele două războaie mondiale cu bombardamentele lor, la acţiunea de distrugere în masă a moaştelor a contribuit, cel puţin în Bavaria (Bayern), Conciliul Vatican II (2), prin declararea sfinţilor ale căror moaşte au fost aduse de la Roma, în special în secolele XVI-XVII, ca fiind pur şi simplu „inexistenţi”. Pe de altă parte însă, Sinodul de la Cartagina din anul 525 recomanda ca în fiecare biserică să se găsească moaştele sfântului al cărui nume îl poartă biserica (Namenspatron), iar în altar să fie aşezate moaştele sfântului de hram (Geweihter Heiliger). Că această rânduială a fost luată foarte în serios, ne-o arată un raport al lui Alcuin: un arhiepiscop de Köln nu a putut sfinţi noua biserică a Sf. Gheorghe din faţa porţilor oraşului, până când, într-un sfârşit, s-a putut face rost de moaştele Sf. Gheorghe (ctitorii mireni sau clerici obişnuiau astfel ca înainte de punerea pietrei de temelie a unei biserici să meargă în pelerinaj până la Roma pentru a obţine sfintele moaşte, sau se decideau asupra hramului în funcţie de moaştele ce puteau fi procurate). Aceasta conduce la presupunerea, cel puţin teoretică, a existenţei sfintelor moaşte în altarul tuturor bisericilor vechi, iar după Reformă măcar în altarul celor catolice, şi astfel câmpul de cercetare devine practic nelimitat. (Aceasta fără a lua în considerare faptul că sfinte moaşte se pot găsi şi în obiecte precum cruci (Triumphkreuzen), coloane de susţinere şi sculpturi în lemn.)

Pe de altă parte, încercarea de a verifica astăzi locurile unde se găsesc moaşte întâmpină anumite greutăţi. Din cauza iluminismului – critic Bibliei – şi a creştinismului moralizator al secolului XIX, cinstirea sfintelor moaşte în Apus, chiar în mediul catolic, a devenit „demodată”. Pentru mulţi episcopi, preoţi şi parohii, prezenţa lor a devenit asemeni amintirii penibile a unei faze timpurii depăşite a evlaviei populare. În timp ce ghidul de artă al anilor ’50 nota cel puţin prezenţa moaştelor, aceste indicaţii au dispărut din ediţiile mai noi. Chiar Stefan Beissel, cel care a întocmit în anul 1890 un studiu de referinţă pe tema cinstirii moaştelor, s-a văzut nevoit să dea ample explicaţii pentru a motiva importanţa domeniului său de cercetare. Racle cu moaşte au fost îndepărtate din biserici şi „parcate” în muzee ca fiind importante din punctul de vedere al istoriei artei; oseminte de martiri şi mărturisitori au ajuns, împachetate în cartoane, în podurile sau pivniţele caselor parohiale sau ale bisericilor. Unii paracliseri sunt puşi în dificultate când sunt întrebaţi despre moaşte, deoarece locul nevrednic în care sunt depozitate trebuie ferit de atenţia opiniei publice. La Johannesberg, în Fulda, preotul a vorbit despre „nu mai puţin de 50 de moaşte deosebit de importante”, de autenticitate incertă, păstrate „în cutiuţe” etichetate, cărora apoi nu li se mai dă nici o atenţie. Custodele Domului din Halberstadt ştie că în tezaurul Domului se află “300 de moaşte”, de care nu se îngrijeşte nimeni. Unele mănăstiri şi biserici au început să-şi vândă propriile moaşte, iar acestea se pot acum achiziţiona chiar şi din talciocuri sau de pe internet. De exemplu, biserica “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” din Washington DC a reuşit să strângă o nepreţuită comoară de moaşte, provenită din mănăstiri belgiene care sunt fericite dacă sfintele moaşte, devenite pentru ei între timp inutile, îşi găsesc acum un loc potrivit.

Pe de altă parte însă, în ultimele decenii multe biserici, cu precădere cele din mediul rural, încearcă să-şi revitalizeze tradiţiile. Astfel, mai ales în Rheinland, moaştele vechi sunt din nou cinstite. Dar perioada de respingere din trecut obligă acum la o privire atentă asupra autenticităţii (moaştelor) şi la o separare cu grijă a „grâului” de „neghină”. Să luăm exemplul Sfântului Apolinarie, primul episcop de Ravenna. Timp de secole s-a spus că osemintele sale, împreună cu racla Sfinţilor 3 Crai de la Răsărit, au fost aduse în Germania, după cucerirea oraşului Milano, de către cancelarul lui Friedrich I, Rainald von Dassel, şi depuse la Remagen. Cu toate acestea, moaştele Sfântului Apolinarie continuă să se afle şi astăzi la Ravenna. Deoarece Sf. Apolinarie a devenit ocrotitor al oraşului Düsseldorf în sec. al XIV-lea, şi pentru a justifica furtul moaştelor sale din Remagen, parohia Sf. Lambert (Lambertus) din Düsseldorf s-a străduit să rezolve dilema: se presupune astăzi că s-au făcut anumite confuzii şi că este vorba de un alt Sfânt Apolinarie, şi anume Apolinarie din Reims, martirizat sub Diocleţian, ale cărui moaşte au fost aduse pe vremea lui Otto al III-lea în Rheinland şi au ajuns astfel în Remagen şi Düsseldorf. Mulţumită unei astfel de conştiinţe critice treze, credinciosul căutător de moaşte se poate astăzi baza pe cercetările istorice temeinice, atâta vreme cât nu este influenţat de limbajul lor secularizat.

Fireşte că tocmai acest nou avânt a condus, pe de altă parte, la o multiplicare a izvoarelor – în special prin internet, unde în multe cazuri parohiile se prezintă ca locuri de pelerinaj –, iar între aceste izvoare există diverse contradicţii. Pe ghidul bisericilor nu se poate pune nici o bază: dacă e vorba despre moaşte, acestea deseori fie au dispărut după tipărirea broşurii, fie au fost dezgropate şi duse în alte locuri. Chiar şi atunci când te adresezi personal cu întrebări secretarelor preoţilor, poţi câteodată primi alte răspunsuri decât atunci când te adresezi preotului însuşi. Astfel, existenţa moaştelor depinde deseori de implicarea persoanei de la care primeşti informaţiile.

Din toate acestea reiese clar: este indispensabilă colaborarea mai multor persoane. Aceasta apare necesar mai ales când se vizitează locurile de pelerinaj; este bine de ştiut, de exemplu, experienţa avută în privinţa felului în care se poate ajunge la moaştele greu accesibile. Nu întotdeauna zilele de sărbătorire ale sfinţilor sunt cele mai convenabile pentru a te închina în linişte la sfintele lor moaşte. (De exemplu, nu este o idee bună să mergi în duminica Sfântului Bartolomeu, imediat după sfârşitul liturghiei noastre, la Domul din Frankfurt pentru a te închina Sfântului Bartolomeu: acolo tocmai se termină slujba croaţilor, care stau cu ochii pe racla de sticlă adusă din muzeu şi îi îndepărtează rapid pe ortodocşii care doresc să o sărute). O selecţie a celor mai importante şi relativ sigure locuri de pelerinaj pentru creştinii ortodocşi va apărea în revista „Der Bote” (3). Însă referitor la localităţile mai mici şi la locurile asupra cărora există semne de întrebare, cei interesaţi mă pot contacta pe e-mail şi îmi pot cere lista mea de lucru completă. Ar fi frumos dacă ulterior mi-aţi transmite cunoştinţele şi experienţele dumneavoastră, pentru a obţine treptat o imagine completă. Astfel, invitaţia acestei conferinţe este: ajutaţi-mă! Şi faceţi ajutorul dumneavoastră uşor de urmărit pentru ceilalţi, prin indicarea exactă a surselor. Căci după cum pentru fiecare bucăţică de sfinte moaşte este nevoie de un act, prin care să se poate identifica, tot la fel este nevoie şi pentru orice informaţie primită, pentru ca să poată fi valorificată – fie că provine din literatură, fie că a fost aflată personal (din convorbiri sau văzută cu ochii proprii).

Dar cum pentru orice invitaţie este nevoie mai întâi de a arăta limpede la ce anume sunteţi invitaţi, doresc să închei această primă parte a conferinţei mele cu un cuvânt asupra criteriilor care stau la baza cercetărilor de până acum. Aceste criterii se referă la întrebările:

1. Cum se definesc sfintele moaşte?

2. Cât de sigură trebuie să fie existenţa lor?

3. Cui pot să aparţină sfintele moaşte?

1. Termenul de moaşte (4) se referă – în primul rând – la rămăşiţele trupeşti, adică, de cele mai multe ori, la oseminte. Într-un sens mai larg, acest termen („Reliquie”) poate fi extins şi asupra resturilor de veşmânt, alte textile sau obiecte de uz. Astfel, în Domul din Aachen sunt păstrate spre cinstire părticele din veşmântul lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al Sf. Ioan Botezătorul – şi aceasta nu este chiar cu totul de necrezut, deoarece ele reprezintă un dar al patriarhului Ierusalimului la sfinţirea în anul 799 a acestei prime biserici a Apusului închinate Născătoarei de Dumnezeu. Tot astfel sunt cinstite şi cârjele de episcop ale Sfinţilor Magnus, Bonifatie şi Severin la Füssen, Fulda şi, respectiv, Köln. Apoi, în toată lumea, şi de asemenea şi la noi, se găsesc împrăştiate incredibil de multe părticele din lemnul Sfintei Cruci. Însă, cu excepţia bucăţii din lemnul Sfintei Cruci (Staurothek) aflată în Muzeul Domului din Limburg (5) şi a Crucii maridin biserica Sf. Ap. Matia din Trier, nu am luat în considerare, pentru lista mea, celelalte părticele şi nici cele mai multe bucăţi de veşmânt, limitându-mă, în afara câtorva excepţii întemeiate, la moaştele primare (6) de sfinţi.

2. În ceea ce priveşte autenticitatea moaştelor, în aproape toate cazurile rămâne deschisă întrebarea: s-au cinstit de la început moaştele adevărate sau abia mai târziu în mod festiv? Apoi: în urma tuturor construcţiilor, reconstrucţiilor şi renovărilor bisericilor arse sau distruse de-a lungul timpului, s-au păstrat moaştele adevărate, ori au fost acestea schimbate sau înlocuite cu altele? Dovezile istorice sunt de cele mai multe ori incomplete. M-am ghidat aici după sfatul părintelui Paisie de la Schitul Sf. Spiridon din Geilnau: când este cel puţin posibil ca într-un loc un sfânt să fie prezent prin moaştele sale, atunci putem să i ne închinăm: el ştie că noi ne închinăm lui, chiar dacă se poate ca între timp ceva să se fi petrecut cu moaştele sale. Numai acolo unde nu există această posibilitate, este bine să ne reţinem (de la a ne închina).

3. Cine sunt acum sfinţii ale căror moaşte le cinstim? Cu siguranţă nu sunt oameni perfecţi. Toţi oamenii sunt păcătoşi. Unii sfinţi au greşit chiar în învăţătura lor teologică. Un sfânt este un om care a primit har de la Dumnezeu într-un fel recunoscut de ceilalţi. Această recunoaştere apare deosebit de limpede în timpul vieţii sau după moarte, în urma minunilor săvârşite. Acum, cu minunile este o altă poveste. Întâmplări care contrazic explicaţiile ştiinţifice se găsesc şi în afara Bisericii. Pe de altă parte, chiar şi între creştinii ortodocşi, minunile pot fi şi demonice. Iar în acest caz nu sunt socotite semn al harului lui Dumnezeu.

Pentru a hotărî cine este un sfânt ale cărui moaşte sunt, astfel, demne de cinstire, un creştin este îndrumat către Biserică. Sigur că şi Biserica întâmpină dificultăţile sale: ca Trup al lui Hristos,Biserica este adunarea sfinţilor, şi mai ales a celor faţă de care Dumnezeu S-a făcut cunoscut şi Şi-a arătat, prin minuni, harul Său. Logica lumească este aici depăşită. Din fericire, pentru noi, credincioşii, această logică are valoare limitată. Viaţa trăită în Hristos înseamnă să primim cu smerenie ceea ce Biserica (aşa cum este ea) ne învaţă în duhul tradiţiei ortodoxe.

A înţelege aceasta este un lucru important. Într-o cultură neortodoxă, dar totuşi creştină, credincioşii ortodocşi nu se mai pot baza pe ceea ce a fost aprobat de tradiţia evlaviei popularede aici sau de clerul local În fiecare caz particular, trebuie să demonstrăm dacă Biserica pe a cărei judecată ne bazăm este (Biserica) cea una nedespărţită, sau dacă ea este deja slăbită spiritual, înşelată prin învăţături false şi despărţită de comuniunea cu unicul Trup al lui Hristos. Cu aceasta apare problema complicată de a stabili momentul şi locurile în care tradiţia credinţei de la Vatican s-a îndepărtat atât de mult de adevărata Biserică sobornicească şi apostolească (7), încât judecata instituţiilor acestei credinţe slăbite a ajuns să nu mai fie demnă de încredere pentru creştinii ortodocşi.

Dacă ne referim însă la astfel de delimitări în timp şi spaţiu, nu este totuşi vorba de aroganţa de a judeca sfinţenia unor persoane cinstite ca sfinte în afara Bisericii noastre adevărate. Sfântul Iustin Popovici l-a prăznuit pe Francisc de Assisi, iar Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco l-a numărat cu sfinţii pe Ansgar din Bremen, misionar în Scandinavia. Faţă de toate acestea, pe noi ca şi creştini ortodocşi (aflaţi mai mult sau mai puţin în starea de „oi”) ne interesează doar să ştim în ce putem avea încredere. Şi dacă din lista de faţă lipsesc mai mulţi sfinţi ale căror moaşte sunt cinstite (sau neglijate) în Germania, vă rog să nu înţelegeţi aceasta ca pe o judecată asupra lipsei sfinţeniei acestor moaşte; este doar o judecată dictată de lipsa noastră de certitudine. […]

B. Moaşte ale sfinţilor importanţi pentru creştinarea Germaniei

Acum, criteriile care au stat la baza alcătuirii listei mele provizorii sunt bine clarificate şi invitaţia către dumneavoastră la împreună-lucrare precizată. În timpul rămas, am să vă prezint o selecţie a moaştelor sfinţilor care au avut cel mai important rol în creştinarea Germaniei. M-am limitat numai la sfinţii care au venit din afară dar şi-au desfăşurat lucrarea pe pământul acestei ţări şi sunt cinstiţi aici până astăzi. Se pot distinge două perioade:

I. Imperiul Roman până la declinul său, la începutul sec. al V-lea

II. Regatul franc, începând cu convertirea regelui Clovis în anul 496

I. Din timpul Imperiului Roman

Primii mesageri ai credinţei creştine pe teritoriul Germaniei de azi au fost soldaţii romani, împreună cu însoţitorii lor, care şi-au prestat serviciul în provinciile Germania, Raetia şi Noricum. Dintre ei, cel mai important rol l-au avut primii martiri. Ştim doar puţine lucruri despre cei ce au mărturisit în timpul prigoanei lui Diocleţian. Fără îndoială, sunt multe morminte de martiri deasupra cărora s-au construit biserici, care mai apoi au fost distruse în timpul migraţiei popoarelor.

1. Mireni

Aici ne-au rămas moaşte ale martirilor aşa-numitei Legiuni tebane: o armată formată în Teba Egiptului, care a trecut Alpii cu scopul de a înăbuşi o răscoală a galilor. Conducătorul acestei legiuni, Mavrichie (Mauritius), împreună cu cei 520 de ostaşi creştini ai săi, au fost martirizaţi sub Maximinian (împărat al Imperiului Roman împreună cu Diocleţian) în St. Maurice en Valais, pe Rhon, pentru că n-au vrut să jertfească idolilor şi să-i prindă pe creştini. Împăratul Otto I, care datorează ajutorului acestui sfânt victoria asupra ungurilor la Lechfeld (955), l-a declarat pe Mavrichie sfânt naţional. De aceea, parte din moaştele sale se află şi în Domul Sf. Mauritius din Magdeburg.

Dar şi alte unităţi ale acestei legiuni au murit în provinciile Rinului de jos şi mijlociu. Doar puţini ofiţeri sunt cunoscuţi cu numele: astfel, Cassius şi Florentius sunt cinstiţi în catedrala din Bonn, pe locul pătimirii lor, iar moaştele Sfinţilor Victor şi Mallosus se află în Domul dinXanten, după cum s-a confirmat în urma unor săpături din 1930.

O martiră a prigoanei lui Diocleţian este şi Sfânta Muceniţă Afra, al cărei mormânt se află în Domul din Augsburg. Acesteia i s-a adus o cinstire neîntreruptă chiar şi după prăbuşirea Imperiului Roman în sudul Germaniei şi în ţările din jurul Alpilor.

De asemenea, în secolul IV Sf. Ursula (pe care se presupune că iniţial o chema Pinnosa şi abia mai târziu a fost confundată cu o altă creştină), fiica unui rege britanic, a suferit moarte mucenicească în Köln, împreună cu (posibil) alte 11 fecioare, pe când se întorceau dintr-un pelerinaj la Roma. Nu ştim dacă ele au fost martirizate de huni sau în timpul unei alte prigoane. Moaştele ei se găsesc în biserica Sf. Ursula din Köln.

Pe lângă mireni şi mucenicii proveniţi dintre mireni, lucrarea de propovăduire a fost impulsionată, bineînţeles, de episcopii comunităţilor timpurii din zona Rin-Mosel şi Bavaria. Mulţi dintre ei au fost cinstiţi chiar de la început ca sfinţi, iar unii şi ca martiri.

2. Clerici

a. Regiunea Rin-Mosel (8)

Lucrarea cea mai însemnată în regiunea Rin-Mosel s-a făcut pornind de la centrele administraţiei romane Trier, Köln şi Mainz.

Primul episcop al Trier-ului a fost Euharie (Eucharius), la mijlocul sec. al III-lea. El ar fi fost trimis din Roma, ca misionar, în Galia. Împreună cu urmaşul său, Valerie, odihnesc în cripta bisericii Sf. Ap. Matia (Matthiaskirche) din Trier. Din păcate, moaştele sfântului episcop Maximin al Trier-ului nu mai sunt astăzi accesibile: deasupra mănăstirii sale de odinioară se află azi o sală de sport. El a trăit pe la 330 şi a fost prieten şi ocrotitor al Sf. Atanasie al Alexandriei (cel Mare). Atunci când, sub împăratul Constantie (fiul lui Constantin cel Mare), Atanasie a fost exilat în urma disputei cu susţinătorii arianismului, Maximin l-a adăpostit la Trier. Totuşi, ni s-au păstrat moaştele mai multor ucenici ai Sfântului Maximin, pe care acesta i-a hirotonit preoţi şi care apoi şi-au desfăşurat cu succes lucrarea de propovăduire în regiunea râului Mosel. Dintre aceştia fac parte nobilul Castor, venit din Acvitania (9), care a trăit ca pustnic la Karden(şi ale cărui moaşte se află în biserica închinată lui din Koblenz), precum şi Potentius (cu fiii săi Felicius şi Simplicius), care au ţinut tot de misiunea lui Castor şi care odihnesc în mănăstirea Steinfeld din Eifel. Moaşte ale ultimilor trei se găsesc, de asemenea, într-o cruce cu moaşte din biserica Sf. Castor din Karden.

Acestei zone îi aparţine Lubentie (Lubentius) – un ucenic al Sf. Martin din Tours, care a trăit ca propovăduitor în Kobern pe Mosel şi în regiunea Lahn-ului, mormântul său aflându-se la Dietkirchen lângă Limburg – şi Chiriac, ale cărui moaşte sunt cinstite la Taben-Roth, lângă Trier.

Un alt sfânt episcop de Trier, Paulin (Paulinus, +358), al cărui mormânt se află în biserica ce-i poartă numele din Trier, se trage tot dintr-o familie nobilă din Acvitania. El a venit la Trier ca misionar împreună cu înaintaşul său Maximin, şi a luptat, ca şi acesta, împotriva arianismului. La Sinodul de la Arles (353) s-a declarat de partea Sf. Atanasie al Alexandriei, fapt pentru care a fost exilat de către acelaşi împărat arian Constantie în Frigia (Asia Mică), unde a şi murit.

b. Köln

În Köln îl avem pe Matern (Maternus, +328), primul episcop atestat documentar, probabil episcop de Tongres şi chiar de Trier, unde se află osemintele sale, în biserica Sf. Ap. Matia, alături de cele ale Sf. Euharie şi Valerie. Faptul că a fost invitat de împăratul Constantin cel Mare la sinoadele împotriva donatismului din 313 de la Roma şi din 314 de la Arles, înseamnă că activitatea sa ca misionar în regiunea Rinului de jos a fost foarte apreciată. Diaconul său, Paulin, a fost omorât în Köln în timp ce propovăduia Evanghelia (şi este cinstit în biserica Sf. Petru). După aproape o sută de ani a păstorit în Köln Sf. Severin, într-o vreme în care controlul roman intrase în declin, oraşul ajungând sub stăpânirea francilor păgâni. Despre el se spune că a auzit un cor ceresc în clipa în care Sf. Martin din Tours (+397) şi-a dat sufletul. Este cinstit în biserica Sf. Severin (Severinskirche) din Köln.

c. Mainz

În Mainz, primul episcop a fost probabil Crescent, la mijlocul sec. al IV-lea. Şi el a trăit pe vremea decăderii puterii romane. La o năvălire a germanilor, a suferit moarte martirică şi acum odihneşte acolo, în Dom, într-o raclă comună. În acelaşi loc se află şi moaştele episcopului Teonest şi ale tovarăşului său, Alban. Amândoi au venit ca misionari din Italia, la începutul sec. al V-lea, trecând prin Galia şi Augsburg şi ajungând la Mainz, unde au încercat să îl sprijine pe episcopul Aureu (Aureus) împotriva barbarilor. Împreună cu episcopul Aureu, cu sora sa Iustina (sau diaconul Iustin) şi cu mulţi alţi creştini, Teonest şi Alban au fost omorâţi chiar în Dom de către vandali (huni). A suferit aceeaşi soartă şi Maxim, urmaşul lui Aureu pe scaunul episcopal, care după distrugerea oraşului i-a întărit în credinţă pe creştinii rămaşi. Moaştele tuturor acestor sfinţi mucenici se află de asemenea în Dom.

d. Sud-est

Acum, în ceea ce priveşte lucrarea episcopală în sud-estul Germaniei, nu sunt sigură decât în privinţa episcopului Valentin. În anul 435 a ajuns la Passau, dar locuitorii de acolo l-au alungat de mai multe ori. A trăit ca episcop rătăcitor şi propovăduitor în Raetia şi Tirol. Abia în sec. al VIII-lea, moaştele sale au fost aduse înapoi din Trento la Passau, unde sunt cinstite şi azi în Domul Sf. Ştefan (Stephansdom).

Am ajuns astfel la cea de-a doua perioadă a lucrării de încreştinare desfăşurată pe teritoriul Germaniei de azi, şi anume la perioada de după creştinarea regatului franc (începând cu botezul lui Clovis din anul 496).

II. Din timpul regatului franc (10)

În linii mari, îi putem distinge pe primii misionari ai regatul franc după locul lor de provenienţă: începutul îl fac propovăduitorii veniţi între sec. VI-VIII din partea de apus a regatului, deja încreştinată. Aproape în acelaşi timp, în sec. VI-VII, îşi fac apariţia călugării rătăcitorii irlandezi, al căror drum către partea de răsărit a regatului a trecut prin regatul franc de apus, şi din acest motiv uneori pot fi cu greu deosebiţi de misionarii acvitani. În perioada de sfârşit de sec. VII şi în sec. VIII, s-a desfăşurat lucrarea de propovăduire a anglo-saxonilor, care s-au îndreptat către neamurile păgâne înrudite cu ei din Saxonia. Încheierea o fac primii misionari autohtoni.

a. Activitatea misionară a propovăduitorilor franci (500-750)

Pe de o parte, activitatea s-a concentrat pe refacerea creştinismului în regiunea Rinului, iar pe de altă parte pe convertirea Bavariei, care se afla sub stăpânirea francilor din sec VI şi care, cu excepţia casei domnitoare, rămăsese păgână.

1. Regiunea Rinului

În zona Rinului, Evergislus este cunoscut ca primul episcop de Köln cu nume franc (sec. VI). Se crede că a fost ucenicul Sf. Severin în Tongres, căruia i-a urmat apoi ca episcop de Köln. Moaştele sale au fost aduse din Tongres în Köln în sec. al XI-lea (biserica Sf. Petru). Sfântul Goar se pare că provenea dintr-o familie nobilă din Acvitania. După hirotonia sa ca preot, a înfiinţat pe Rin o sihăstrie (pe locul căreia mai târziu s-a construit o mănăstire, peste mormântul său aflându-se acum biserica Sf. Goar, al cărei ocrotitor este), a făcut multă milostenie şi a ajutat corăbierilor de pe Rin să ocolească stâncile periculoase de sub „Lorelei” (11). Astfel a propovăduit el în această regiune. A refuzat să fie episcop de Trier. A adormit întru Domnul în 575. Moaştele lui sunt cinstite azi în Koblenz, în biserica Sf. Castor.

2. Bavaria

Activitatea misionară în Bavaria a fost sprijinită în mare măsură de Ducele Theodo (660-717). Aşa a ajuns Sf. Emmeram, din împrejurimile oraşului Poitiers, ca episcop misionar în Regensburg, pentru a continua lucrarea monahilor Eustatie şi Agil. Într-un pelerinaj la Roma a devenit victima unei calomnii şi, în anul 652, a fost ucis de către un fiu al ducelui. Sfântul este cinstit astăzi în biserica Sf. Emmeram din Regensburg. Tot în Regensburg se află, în Niedermünster, moaştele urmaşului său în scaunul episcopal, Erhard (+c. 700), care se pare că se trăgea tot din sudul Franţei (sau, după cum spun alţii, ar fi fost irlandez) şi care a înfiinţat multe mănăstiri în Alsacia. Până spre Salzburg a ajuns propovăduirea Sf. Rupert (+c. 717), a cărui origine este şi ea neclară (francă sau irlandeză). Mai întâi, Sf. Rupert a fost episcop de Worms, dar în anul 700 a urmat chemării lui Theodo. După câţiva ani de propovăduire în regiunea Regensburg-ului şi între slavi, s-a retras în vechiul oraş roman Juvavum (actualul Salzburg), complet distrus, unde ducele îi dăruise proprietăţi. În Salzburg s-a ocupat de reconstrucţie, a zidit biserici şi a înfiinţat mănăstiri. Parte din moaştele sale au ajuns şi în Domul dinMainz (12). În sfârşit, Sfântul Corbinian (+730) a trăit mai întâi ca sihastru în zona oraşului Chartes, apoi a plecat în pelerinaj la Roma în anul 710, unde a fost hirotonit episcop misionar şi a propovăduit Evanghelia în Elveţia şi Bavaria, sprijinit fiind tot de ducele Theodo. A întemeiat în Freising biserica Sf. Ştefan, din care mai târziu s-a dezvoltat mănăstirea Weihenstephan. Mormântul său se află în Domul din Freising.

b. Activitatea misionară a călugărilor rătăcitori irlandezi din sec. VI-VII

Aceşti misionari au propovăduit şi în alte regiuni de pe râul Mosel, în sudul Baden-ului, în Franken şi în Bavaria.

1.Regiunea Mosel

Pe râul Mosel, lângă Trier, Sf. Wendelin (+671), un fiu de rege irlandez, a întâlnit, cu prilejul unui pelerinaj făcut la Roma împreună cu tovarăşii săi, o obşte asemănătoare celor monahale, formată însă din mireni. Mai târziu, el a rămas ca pustnic în apropierea unei mănăstiri de călugări. Moaştele sale odihnesc în St. Wendel, dar o parte din ele se află şi în Bühl, lângă Laupheim (la sud de Ulm),Trillfingen, lângă Haigerloch şi Obergermaringen – toate în regiunea Schwaben –, precum şi în Köln-Müngersdorf şi Asbach-Krankel din Rhineland.

2. Sudul Baden-ului

În sudul Baden-ului a fost importantă lucrarea de propovăduire a Sf. Fridolin (+538). Mai întâi, el şi-a desfăşurat activitatea de misionar în Irlanda, iar mai târziu a înfiinţat o mănăstire pe locul mormântului Sf. Ilarie din Poitiers. În urma unei vedenii, pleacă în Alemania (13) şi se stabileşte lângă Säckingen, pe o insulă de pe Rin primită în dar. Mănăstirea pe care a fondat-o acolo (în care sunt cinstite moaştele sale), a dobândit o mare importanţă în sec. al IX-lea. Landelin (+ începutul sec. al VII-lea) a trăit ca sihastru în Ortenau în Baden, dar a fost socotit vrăjitor şi de aceea a fost ucis. Moaştele lui sunt venerate în Ettenheimmünster, unde s-a construit o biserică pe locul martiriului său. Pirmin (+753), care a fost fie vizigot, fie roman, fie poate chiar irlandez, a fost hirotonit episcop misionar în anul 720 în Franţa şi apoi, din însărcinarea regelui Carol Martel, a plecat în Alemania. A înfiinţat pe insulaReichenau de pe Bodensee cea mai importantă mănăstire a sa, şi apoi alte mănăstiri în Ortenau şi Pfalz. Moaştele sale odihnesc în Reichenau şi în biserica parohială din Hornbach.

3. Franken (14)

Activitatea misionară în Franken i-a fost încredinţată episcopului irlandez Kilian de către Papa Romei Conon. La început, Kilian a trăit ca monah în Irlanda, după rânduiala Sfântului Columban, iar după hirotonia sa întru episcop a ajuns, împreună cu preotul Coloman şi cu diaconul Totnan, în regiunea Würzburg-ului. Aici, cei trei i-au învăţat pe păgâni agricultura, prelucrarea lemnului şi creşterea vitelor, câştigând astfel pe mulţi la credinţă. Critica adusă la adresa căsătoriei ducelui Gozbert cu văduva fratelui său a dus la uciderea sfinţilor în anul 689. Moaştele lor odihnesc în catedrala Neumünster din Würzburg.

4. Bavaria

În Bavaria a trăit Sfântul Alto (+760), probabil irlandez de origine, care se pare că a ajuns în zona din jurul Dachau-ului, împreună cu Sf. Virgil din Salzburg, şi a vieţuit acolo mai întâi ca pustnic. Mănăstirea înfiinţată de el, Altomünster (care adăposteşte şi sfintele lui moaşte), a fost sfinţită de Sfântul Bonifatie.

Marin, episcop rătăcitor irlandez (sau acvitan), hirotonit la Roma de către Papa Eugen I, a trăit tot ca sihastru împreună cu diaconul Anian în Irschenberg. Amândoi au fost ucişi acolo de vandali în anul 697. Moaştele lor se află la locul martiriului, în Wilparting lângă Rosenheim.

c. Activitatea misionară anglo-saxonă de la sfârşitul sec. VII şi din sec. VIII

Diferitele stadii ale misiunii anglo-saxone se pot grupa în jurul marilor personalităţi ale Sfinţilor Willibrord şi Bonifatie.

1.Willibrord

Willibrord (+739) este primul propovăduitor anglo-saxon important, devenit apoi apostol al Frisiei de apus. A crescut în Anglia de nord şi a fost educat ca monah benedictin, a fost hirotonit preot în Irlanda şi apoi a plecat în Europa la cererea lui Pippin al II-lea, împreună cu alţi 12 propovăduitori. A implicat sistematic familia domnitoare francă în activitatea misionară. Călătorii repetate la Roma i-au adus numirea ca episcop. Willibrord a fost primul propovăduitor care s-a îngrijit de o cooperare strânsă cu Roma (15), fapt devenit apoi tipic pentru anglo-saxoni. După anul 719 a fost puternic sprijinit de Sf. Bonifatie. Dublul sprijin prin Pippin II şi Papa Serghie I a asigurat stabilitatea strădaniilor sale duhovniceşti, mai ales în Utrecht şi în mănăstirea sa din Echternach, unde a şi trecut la cele veşnice la aproape 81 de ani. Moaştele sale sunt cinstite în Echternach, dar şi în biserica Sf. Paul din Aachen.

Sf. Suitbert (Swithbert) face parte din însoţitorii lui Willibrord. În decursul uneia din călătoriile sale la Roma, a fost trimis în Anglia şi hirotonit acolo episcop, deoarece în zonă se simţea nevoia prezenţei unui episcop. Mai târziu s-a ocupat, cu mai puţin succes, de propovăduirea în rândul bructerilor (16), încă nesupuşi domniei francilor, aflaţi în zona râurilor Lippe şi Ruhr. Pentru aceasta Pippin al II-lea i-a dăruit, drept centru al misiunii sale, insula Kaiserswerth, aflată pe teritoriul franc. De acolo, monahii săi au continuat lucrarea de propovăduire şi au înfiinţat multe biserici, astfel încât Suitbert a ajuns să fie cinstit ca apostol al ţinutului Berg (17). Cu toate acestea, a suferit moarte martirică în 713, în urma năvălirii saxonilor (moaştele sale odihnesc în Kaiserswerth lângă Düsseldorf).

De asemenea, sfinţii fraţi Ewald (cel Blond şi cel Brunet, +695), care aparţin aceluiaşi cerc al Sf. Willibrord şi care au fost chemaţi de el din Irlanda, au încercat să propovăduiască creştinismul, după pilda lui, printre saxonii din Lippe. Au fost însă ucişi înainte de a-şi putea începe lucrarea, în apropiere de Dortmund. Moaştele lor se află la Köln, în biserica Sf. Kunibert.

2.Bonifatie

A doua mare grupă de propovăduitori anglo-saxoni este în legătură cu Sf. Bonifatie (Winfrith), mare organizator şi înnoitor al Bisericii, socotit apostolul Germaniei. La început, Bonifatie a trăit ca monah englez, dobândind o vastă cultură şi câştigându-şi prin aceasta preţuirea curţii regale, după care şi-a urmat însă chemarea la propovăduire. După trei ani de împreună-lucrare cu Willibrord, a plecat la Lahngau, în Niederhessen, şi apoi în Franken, ca urmare a cererii papei Grigorie al II-lea. În urma unor călătorii repetate la Roma, a fost însărcinat cu realizarea unei legături mai strânse între clerul local şi patriarhia Romei, şi de asemenea a fost numit episcop. După tăierea stejarului închinat zeului Thor din Geismar, a putut călători în Thuringia, unde a imprimat o orientare completă spre Roma, în ciuda împotrivirii irlandezilor de acolo, sprijinit fiind de regele Carol Martel şi, mai târziu, de regele Carloman. În acelaşi timp, această orientare a condus la o mai puternică independenţă a Bisericii faţă de nobilimea francă. Certurile avute cu episcopii franci corupţi, nesupuşi Romei şi în parte chiar eretici, i-au împovărat anii din urmă. Către sfârşitul vieţii, Sfântul Bonifatie i-a cedat ucenicului său Lull scaunul de arhiepiscop de Mainz, iar el s-a dedicat încă o dată propovăduirii, în partea de nord a Frisiei. Aici a suferit moarte de mucenic la Dokkum, în anul 754. Moaştele sale odihnesc în Domul din Fulda, oraşul său de suflet.

Printre cei ce au suferit moarte martirică împreună cu Sf. Bonifatie se află şi Sf. Adalar, primul episcop de Erfurt, şi Sf. Eoban, ale căror moaşte se află în Domul din Erfurt.

Printre propovăduitorii chemaţi de Bonifatie din Anglia în regatul franc se numără mai întâi Sfântul Wigbert (+737), care a fost stareţ la Fritzlar şi apoi la Ohrdruf, ale cărui moaşte sunt cinstite în Fritzlar, şi Sf. Burchard din Wessex (+754), pe care Bonifatie l-a hirotonit episcop de Würzburg. Acolo, Burchard a descoperit moaştele Sfântului Kilian. Mulţumită intervenţiilor lui pentru urcarea pe tron a lui Pippin al III-lea, episcopilor din Würzburg le-a fost conferit şi titlul de duce. La bătrâneţe s-a retras la mănăstirea Sf. Andrei, ridicată de el în Würzburg, care acum îi poartă numele; acolo se află şi mormântul său.

Între ucenicii englezi ai lui Bonifatie se numără şi Sfântul Willibald, călugăr benedictin, care a plecat în pelerinaj la Roma împreună cu tatăl şi cu fratele său şi apoi a petrecut mai mulţi ani în Ierusalim şi Constantinopol. După aceasta, l-a ajutat pe fratele său, Wunibald (Winebald), să reconstruiască mănăstirea de la Monte Cassino, fiind apoi chemat de Bonifatie (cu care probabil se înrudea) în Germania, unde a fost hirotonit episcop de Eichstätt. Propovăduirea lui Willibald a fost încununată de succes, aducând la credinţă mai ales pe cei din rândurile nobililor din Bavaria, Franken şi Alemania, fiind numit din această pricină „episcopul nobililor”. Pe fratele său, Wunibald, l-a numit stareţ al nou înfiinţatei mănăstiri duble (18) din Heidenheim, unde mănăstirea de maici o avea ca stareţă pe sora celor doi, Walburga, chemată din Anglia. Această mănăstire a ajuns un centru de învăţătură şi de opere caritative. Moaştele celor trei fraţi sunt cinstite azi în Eichstätt.

La fel s-a întâmplat şi cu Sf. Sola (+794), chemat din Anglia tot de Sf. Bonifatie, care a propovăduit în zona Altmühltal, având ca centru de misiune chilia întemeiată de Willibald în Solnhofen.

Printre maicile anglo-saxone de o vastă cultură chemate din Anglia, se numără şi nepoata lui Bonifatie, Sf. Lioba (+782), sub a cărei îndrumare Sf. Walburga şi-a petrecut câţiva ani în mănăstirea Tauberbischofsheim. Sf. Bonifatie a fost primul propovăduitor care a implicat şi femeile în lucrarea de întărire a credinţei. Alte mănăstiri înfiinţate de Sf. Lioba sunt şi Kitzingen şi Ochsenfurt (19). Moaştele ei sunt cinstite în Fulda (Petersberg).

d. Primii propovăduitori autohtoni din aceeaşi perioadă

Aceşti sfinţi pot fi împărţiţi după zona geografică în care au propovăduit, cum ar fi cei din Rheinland, cei de pe linia sudică a râului Main şi cei din Germania de sud. I-am grupat în funcţie de data morţii.

1. Rheinland şi Niedersachsen (Saxonia de jos)

Sfântul Kunibert (+663) provenea dintr-o familie nobilă de pe Mosel şi a fost educat la curtea regelui Austrasiei, Chlotar al II-lea sau Dagobert. Episcop de Köln din 623, a dus eparhia la înflorire, a înfiinţat mănăstiri, i-a ajutat pe săraci şi pe bolnavi şi a fost, împreună cu Pippin cel Bătrân, printre cei mai apropiaţi sfetnici ai regelui Dagobert. La scurt timp după alegerea sa, un porumbel i-a descoperit mormântul Sfintei Ursula. Importanţa sa politică stă în faptul că, împreună cu un duce, a fost numit să conducă „Pfalz und Reich” pentru fiul lui Dagobert, Sigismund al III-lea, iar la moartea lui Dagobert a reprezentat interesele lui Sigismund la împărţirea moştenirii în ţinutul Compiegne din Neustria (20). Moaştele sale odihnesc în biserica pe care el a construit-o, a Sfântului Clement, numită acum Sf. Kunibert.

De asemenea, Sfântul Rupert din Bingen (+732) se trăgea dintr-o familie aleasă de pe Rinul mijlociu, în care doar mama, Berta – şi ea cinstită ca sfântă –, era creştină. După moartea tatălui său păgân, mama sa l-a crescut şi, la vârsta de doar 15 ani, el a plecat într-un pelerinaj la Roma. La întoarcere, a construit o biserică lângă Bingen şi a trăit acolo ca sihastru, dar a murit de timpuriu în urma unei boli. Moaştele lui odihnesc azi în Bingen-Rochusberg.

Sfântul Liudger (+809) provenea dintr-o familie nobilă din Frisia (Friesland). În casa bunicilor săi l-a întâlnit pe Sfântul Bonifatie, puţin înainte de mucenicia sa de la Dokkum. A fost educat în mănăstirea Sf. Martin din Utrecht de către sfântul stareţ Grigorie, un ucenic al lui Bonifatie, iar apoi a studiat în York cu învăţatul englez Alcuin. După hirotonirea sa ca preot în Köln, s-a întors să propovăduiască în Frisia, unde, ca localnic, a fost mai bine primit decât misionarii anglo-saxoni (şi astfel, roadele propovăduirii sale au fost mai bogate). Aşa a ajuns, alături de Willibrord şi Bonifatie, unul din cei trei apostoli ai Frisiei. Când frisienii s-au alăturat unei răscoale saxone, Liudger a trebuit să se retragă şi a petrecut câţiva ani în mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. Carol cel Mare l-a chemat din nou în Frisia, dar o nouă răscoală a întrerupt şi această muncă binecuvântată. A respins onoranta numire ca episcop de Trier şi, în loc, şi-a ales propovăduirea în Niedersachsen. Centrul lucrării sale a fost actualul (oraş) Münster, al cărui întâi episcop Sf. Liudger a acceptat în cele din urmă să fie. A înfiinţat numeroase şcoli duhovniceşti, biserici şi o mănăstire în Münster, reuşind, în cele din urmă, să-şi îndeplinească şi dorinţa mai veche de a întemeia o mănăstire benedictină în Essen-Werden. Lucrarea sa despre Sfântul Bonifatie şi despre învăţătorul său, Grigorie, îl arată drept unul dintre puţinii episcopi ziditori de biserici, printre ale cărui activităţi s-a numărat şi scrisul. Ca episcop rătăcitor, şi-a străbătut atât eparhia, cât şi întreaga Frisie, în lung şi-n lat. În smerenia şi milostenia sa, a fost o pildă tuturor, dragostea sa biruind, în cele din urmă, chiar şi împotrivirea saxonilor. Moaştele lui sunt cinstite până azi în Essen-Werden.

2. Pfalz, Hessen şi Franken

Sfânta stareţă Bilhilda (+c. 734) s-a născut în Veitshöchheim lângă Würzburg. A fost o nepoată a episcopului de Mainz, Rigibert, şi se pare că ar fi fost căsătorită cu regele păgân Hetan al Thuringiei. Rămasă văduvă de tânără, a înfiinţat fosta mănăstire Altmünster (21) din Mainz, pe care a înzestrat-o cu proprietăţi lângă Würzburg. Parte din moaştele sale se află în Veitshöchheim şi în biserica Sf. Petru din Mainz.

Între ucenicii pe care Sfântul Bonifatie şi i-a făcut din rândul localnicilor, şi care au ajuns ei înşişi sfinţi, se numără, în primul rând, Sf. Sturm din Austria superioară, pe care Bonifatie l-a cunoscut la prima sa şedere în Bavaria şi pe care l-a trimis la Fritzlar, pentru a fi format ca monah de către stareţul Wigbert. Sturm a trăit la început ca pustnic, până când Bonifatie l-a trimis să propovăduiască în Hessen, aşezându-l stareţ al mănăstirii nou înfiinţate de el din Fulda. Această mănăstire a devenit un centru duhovnicesc important: subordonată nemijlocit Papei, s-a bucurat de o independenţă deosebită. După martiriul lui Bonifatie în Dokkum, Sturm i-a adus moaştele la Fulda. Pretenţiile concurente ale altor episcopi asupra Fuldei au dus la exilarea lui Sturm la o mănăstire de lângă Jumièges, vreme de doi ani. Însă, după revenirea sa la Fulda, Sturm a putut aplica cu folos importantele experienţe câştigate acolo. Moaştele sale odihnesc azi în Domul din Fulda, alături de cele ale învăţătorului său, Bonifatie.

Cuviosul Megingaud (+794), franc de origine şi urmaş al episcopului Burchard de Würzburg, a fost mai întâi călugăr, iar apoi stareţ la Fritzlar. În anul 787 a renunţat la episcopie şi s-a retras la mănăstirea Neustadt Moaştele lui se găsesc în catedrala Neumünster dinWürzburg.

3. Şvabia (Schwaben) şi Bavaria

Alemanul Otmar (+759) s-a desăvârşit ca monah în Chur, a fost apoi hirotonit preot şi a primit conducerea schitului întemeiat de Sfântul Gall. Din acest schit, Otmar a înălţat renumita mănăstire din St. Gallen, cu vestitul său spital pentru bolnavi şi leproşi, şi cu chilii pentru 50 de călugări. În urma unor certuri pentru proprietate, a fost defăimat, condamnat şi închis pe insula Werd de lângă Stein, pe Rin, unde a adormit întru Domnul. Cinstirea sa s-a răspândit şi în Germania. Parte din moaştele lui au ajuns la Attenhausen lângă Krumbach şi la Untersulmetingen în Oberschwaben (22).

Sfântul Wikterp (+749), din nobilimea bavareză, este primul episcop cunoscut de Augsburg. Datorită importanţei avute la propovăduirea în ţinutul Allgäu, este cinstit ca sfânt. Moaştele sale odihnesc în Domul din Augsburg.

Lucrare de propovăduire în ţinutul Allgäu a fost însă desăvârşită mai ales de Sfântul Magnus (Maginold, Mang). El a fost confundat de timpuriu cu unul din propovăduitorii veniţi împreună cu Sf. Columban (din Irlanda). În realitate, el a propovăduit Evanghelia în estul ţinutului Allgäu, răspunzând cererii Sf. Wikterp. A înfiinţat o chilie în Füssen care, mai târziu, a devenit mănăstirea benedictină Sf. Mang, unde moaştele sale odihnesc până azi. Se spune că toiagul acestui sfânt apără împotriva insectelor şi a animalelor sălbatice. Părţi din el sunt păstrate în Füssen, Schussenried şi Wangen.

C. Lista sfinţilor şi data lor de pomenire

În timpul Imperiului Roman, până la finele sec. al V-lea

Mireni: Mauritius (Mavrichie, 22 sept., +287); Cassius (Casie) şi Florentius (Florentie) (10 oct.,+303); Vikto (Victor) şi Mallosus; Afra (5 aug., +c. 304); Ursula/Pinnosa (21 oct.)

Clerici: în regiunea Rin-Mosel: cu influenţe din Trier: Eucharius (Euharie, 8 dec.); Valerius (Valerie, 28 ian.); Maximin (+29 mai c. 349); Kastor (Castor, 13 feb. şi 12 nov.); Potentius, Felicius şi Simplicius; Lubentius (Lubentie, 13 oct., +c. 350); Quiriakus (Chiriac); Paulinus (Paulin, +31 aug. 358)
     Köln: Maternus (Matern, 14 nov., +328); Paulinus (Paulin, 4 mai); Severin (23 oct., +c. 403)
     Mainz: Crescens şi Theonest (Teonest) (30 oct., +425); Alban (21 iul., +c. 400); Aureus (Aureu) şi Justina/us (Iustina/Iustin) (16 iun.); Maximus (Maxim, 18 nov., +378)
     În sud-est: Valentin (7 ian., +c. 470)

În regatul franc, după convertirea lui Clovis (496)

a. Activitatea misionară a propovăduitorilor franci (500-750)

În regiunea Rinului: Evergislus (24 oct., +sec. V); Goar (6 iul., +c. 575)
În Bavaria: Emmeram (22 sept., +c. 652); Erhard (8 ian., +c. 700); Rupert (27 mar., +c. 717); Korbinian(Corbinian, 8 sept., +730)

b. Activitatea misionară a călugărilor rătăcitori irlandezi din sec. VI, VII

Pe râul Mosel: Wendelin (21 oct., +c. 671)
   În sudul Baden-ului: Fridolin (6 mar.,+c. 538); Landelin (21 sept., +sec. VII); Pirmin (3 nov., +753)
   În Franken: Kilian, Koloman (Colman) şi Totnan (+8 iul. 689)
   În Bavaria: Alto (9 feb., +c. 760); Marinus (Marin) şi Anianus (Anian) (15 nov. şi 1 dec., +697)

c. Activitatea misionară anglo-saxonă din sec. VII şi VIII

Willibrord (+7 nov. 739); Suitbert (Swithbert, +1 mar. 713); fraţii Ewald (3 oct., +c. 695)
Bonifatius (Bonifatie), Adalar şi Eoban (+5 iun. 754); Wigbert (13 aug., +c. 738); Burchard (14 oct., +c. 754); Willibald (+7 iul. 786/7); Wunibald (Winebald, 18 dec. 761); Walburga (25 feb. 779); Sola (+3 dec.794); Lioba (+28 sept. c. 782)

d. Primii propovăduitori autohtoni

În Rheinland şi Niedersachsen: Kunibert (12 nov., +c. 663); Rupert (15 mai, +732); Liudger (+26 mar.809)
În Pfalz, Hessen, Franken: Bilhildis (Bilhilda, 27 nov., +c. 734); Sturmius (Sturm) (+17 dec. 779); Megingaud (+16 mar. 794)
În Schwaben şi Bavaria: Otmar (+16 nov. 759); Wikterp (+18 apr. 749); Magnus (6 sept., +c. 665)

Note

(1) Această regiune cuprindea teritorii aflate astăzi în estul Franţei, vestul Germaniei, precum şi Belgia, Luxemburgul şi Olanda de azi. (n.t.)

(2) 11 oct 1962-8 dec 1965 (n.t.)

(3) Revistă editată de Arhiepiscopia pentru Germania a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor. Pe Internet, lista cu moaştele sfinţilor, împreună cu mai multe vieţi de sfinţi ortodocşi din Apus şi Răsărit (în limba germană), se găseşte la: http://www.orthodoxe-kirche.de/Literatur/Heiligenleben/FmpGoClick/db.html (n.t.)

(4) Cuvântul echivalent în germană este „Heiltum”; acest cuvânt este însă în text mai rar folosit, mai des fiind folosit cuvântul „Reliquie-Reliquien”; acesta are un înţeles mai larg pe care autoarea îl explică în continuare. (n.t.)

(5) Este vorba de o casetă (stavrotecă) bizantină, din sec. X, care conţine o bucată foarte mare din lemnul Sf. Cruci, împreună cu mai multe sfinte moaşte. A fost furată din Constantinopol în sec. XIII, în timpul celei de-a patra Cruciade. (n.t.)

(6) Moaştele primare se referă la osemintele sfinţilor. (n.t.)

(7) Pentru a înţelege acest paragraf este nevoie să ştim că, în învăţătura ortodoxă, Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească pe care o mărturisim în Crez este Biserica Ortodoxă. (n.t.)

(8) Mosel (Moselle), râu care izvorăşte din Franţa, curge prin Luxemburg şi Germania şi se varsă în Rin. (n.t.)

(9) Regiune în sud-vestul Galiei. (n.t.)

(10) Regatul franc se întindea în partea de vest şi centrală a Europei, între sec V-IX, clădit pe fostul Imperiu Roman de Apus. (n.t.)

(11) Stâncă pe malul Rinului, în apropiere de St. Goarshausen, într-un loc în care cursul Rinului se îngustează foarte mult, dând naştere unui curent puternic şi îngreuind astfel mult navigaţia. (n.t.)

(12) Mormântul Sf. Rupert şi cea mai mare parte a moaştelor lui se află în Salzburg până astăzi. (n.t.)

(13) Regiune cuprinsă între Rin, Main şi Lech (n.t.)

(14) Regiune în sudul Germaniei care cuprinde nordul landului Bavaria, nord-est din Baden-Württemberg şi sudul Thuringiei (Thüringen). (n.t.)

(15) În acea vreme, Roma era centrul vieţii duhovniceşti şi bisericeşti în Apus, şi o mare ocrotitoare a credinţei ortodoxe în faţa ereziilor. Papa Romei era patriarhul întregului Apus. (n.t.)

(16) Neam germanic. (n.t.)

(17) Regiune care a făcut parte din Imperiul Roman şi care se află la estul Rheinland-ului, având capitala la Düsseldorf. (n.t.)

(18) Mănăstirile duble, răspândite în vechime atât în Apus cât şi în Răsărit, erau două mănăstiri alăturate, una de călugări şi alta de maici, care aveau de obicei acelaşi stareţ. (n.t.)

(19) Aceste mănăstiri au avut-o ca stareţă pe o altă sfântă venită din Anglia, Sfânta Tecla. (n.t.)

(20) Neustria a constituit partea de NV a regatului franc, cuprinsă între Loire şi Schelde, între 511-737. (n.t.)

(21) Desfiinţată în 1781. (n.t.)

(22) Cea mai mare parte a moaştelor sale se află însă în oraşul St. Gallen din oraşul elveţian cu acelaşi nume. (n.t.)