• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Vizită arhierească în Saxonia și instalare de preot în Chemnitz

În perioada 8-9 noiembrie 2014, Preasfințitul Părinte Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, s-a aflat în vizită pastorală în Saxonia (Leipzig și Chemnitz).

De Soborul Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri, Preasfinția Sa a slujit Sfânta Liturghie, înconjurat de un sobor de preoți, în biserica de cimitir din Lindenau, Leipzig. Credincioșii din Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Gheorghe” din Leipzig și-au primit, ca de obicei, arhiereul cu multă bucurie.

 

În cuvântul de învățătură rostit în cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinția Sa a explicat că mărturiile despre existența îngerilor se află în Sfânta Scriptura chiar din primul verset. Când Dumnezeu a creat cerul și pământul, cuvântul „cerul” nu se referă la bolta cerească sau la universul văzut, ci se înțelege această lume a ființelor netrupești, spirituale, adică lumea îngerilor. Dacă însă mărturisim credința în această lume îngerească, se pune și problema relației noastre cu ea, sau mai ales dacă avem sau nu o relație cu ea. Nu e suficient să mărturisim că noi credem în îngeri, ci trebuie și să ne rugăm lor. Dar dacă rugăciunea „Îngerașul meu” este spusă de copii, ea însă nu se mai potrivește și pentru adulți. De aceea, și relația noastră cu Sfinții Îngeri trebuie să evolueze, iar aceasta se reflectă și în rugăciunea pe care le-o adresăm. Astfel de rugăciuni sunt în rugăciunile de dimineață, precum și cele din cadrul Sfintei Liturghii sau al celorlalte slujbe bisericești.

Prin mărturisirea credinței în Dumnezeu trebuie să ne punem mai serios problema existenței Sfinților Îngeri și a întreținerii unei relații cu ei. În același timp, trebuie să știm că această lume nevăzută a îngerilor cuprinde și îngerii căzuți, adică demonii. Deși de multe ori se vorbește chiar și în spațiul nereligios despre aceste „puteri pozitive sau negative”, nu se ia în serios relația cu ele sau influența pe care ei o au asupra noastră. Și puterile pozitive, adică îngerii sunt mai mult chemați sau folosiți tot într-un mod egoist, consumist. Adică sunt chemate ca omul să se liniștească, să-i meargă bine, să doarmă bine, să nu se supere, sau altele asemenea, adică cu o referire doar la aici și acum, la o stare cât mai pozitivă a sufletului nostru, dar fără să se privească la dimensiunea veșniciei spre care ne orientează de fapt puterile cerești. Îngerii creați de Dumnezeu au rolul de a mijloci omului voia dumnezeiască și de a-l ajuta pe om să împlinească această voie, sprijinindu-l de fapt să își împlinească destinul său, chemarea pe care Dumnezeu i-a dat-o. Acest lucru se observă ușor în Sfânta Scriptură, mai ales în Vechiul Testament. Atunci când Dumnezeu voia să transmită ceva omului făcea aceasta prin mijlocirea unei făpturi îngerești care lua o formă umană pe care omul să o poată înțelege, percepe, să o poată recunoaște. Există în Vechiul Testament așa-numitele teofanii, adică arătări ale lui Dumnezeu, care luau forma unor anghelofanii, adică arătări îngerești. De exemplu, este foarte cunoscută arătarea lui Dumnezeu întreit către Avraam la stejarul de la Mamvri din cartea Facerii. Arătarea celor trei îngeri nu e altceva decât o mijlocire a lui Dumnezeu care este fără formă. Și îngerii sunt fără formă, dar iau o formă pentru ca omul să îi poată recunoaște. De aceea, și arătările Sfintei Fecioare Maria în spațiul catolic sunt diferite de cele din spațiul ortodox. Părintele Teofil Părăian spunea că aceasta se întâmplă pentru că Dumnezeu se arată omului așa încât omul să îl poată recunoaște. Aripile îngerilor reprezintă faptul că ei se pot mișca cu o viteză foarte mare, aceasta însă nu înseamnă că noi vom găsi vreodată vreo pană de înger. Și veșmintele cu care noi îi pictăm însemnă frumusețea viețuirii lor, a slujirii pe care o au. Faptul că Sfântul Arhanghel Mihail este zugrăvit cu o sabie de foc înseamnă să el este gata pentru a tăia orice rău, iar crinul din mâna Arhanghelului Gavriil nu este altceva decât bunavestire pe care a adus-o către Maica Domnului. Cuvântul „înger” vine din grecește și înseamnă „trimis”, iar arhanghelul este întâistătător al îngerilor.

Îngerii sunt trimiși ai lui Dumnezeu să vestească omului voia Lui. Îngerii sunt vestitori ai dreptății și ai milei lui Dumnezeu către om. Iar arhanghelii Mihail și Gavriil sunt simbolurile prin excelență ale acestei vestiri: Arhanghelul Gabriel al vestirii milei și dragostei lui Dumnezeu către om, iar Arhanghelul Mihail este vestitor al dreptății lui Dumnezeu către om. Când îi prăznuim pe Sfinții Îngeri se pune problema în ce măsură și noi ne asemănăm lor, acceptăm și urmăm vestirea pe care Dumnezeu o face prin ei. În ce măsură suntem și noi trimiși ai lui Dumnezeu către ceilalți oameni, pentru a le vesti și celorlalți bunătatea, dragostea, mila și dreptatea lui Dumnezeu. Și în popor există asemănarea aceasta și se spune că atunci când cineva aduce o veste bună, este ca un înger. Și atunci de ce să nu încercăm și noi să ne asemănăm îngerilor și să fim vestitori de veste bună către cei din jurul nostru? Deci, noi, cei maturi, nu ne vom mai ruga îngerilor lui Dumnezeu: „eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt crud, tu fă-mă tare…”, ci o să ne rugăm: „Sfinte Îngere, păzitorul vieții mele, călăuzește-mă să pot împlini voia lui Dumnezeu, călăuzește-mă să îi ajut și pe alții să împlinească voia lui Dumnezeu!”. Și precum noi ne bucurăm de insuflările și întărirea spre bine pe care ni le dă îngerul păzitor, tot așa trebuie să îi ajutăm și pe ceilalți, așa cum fiecare părinte ca un înger o face cu copilul lui. Atunci când îi prăznuim și ne rugăm Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil să ne rugăm lor să fim pentru ceilalți și rugători și mijlocitori ai bunătății și dreptății dumnezeiești, ai sensului pe care Dumnezeu îl pune în creație. Ne rugăm ca îngerii să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu ca și noi să putem mijloci mai departe pentru ceilalți.

În același timp, îngerii aduc vești bune, iar vestea bună prin excelență este Evanghelia. Deci avem cu toții vestea cea bună, pe care ne-a dat-o Dumnezeu cadou, dar adeseori nici noi nu o citim și nici altora nu o împărtășim. Cuprinsul acestei vești bune trebuie citit, trebuie căutat și înțeles și trebuie împărtășit și altora. Prin aceasta devenim și noi, la rândul nostru, îngeri binevestitori pentru cei din jurul nostru. De aceea și toți sfinții, dar și marii oameni ai fiecărui popor, au avut și au în continuare pentru noi un rol de îngeri: precum lumina unor stele ce s-au stins de demult călătorește prin univers încât raza ajunge către ochiul nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai există, astfel din țara trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credința nu mai sunt, pentru că ei au trecut la Domnul. Și aici îi am în vedere pe oamenii mari din istorie, ca pe Sfântul Ștefan cel Mare sau pe alți domnitori sau sfinți din neamul nostru, care revarsă din binefaceri asupra noastră și asupra celor care vor urma după noi până când va exista lumea aceasta. La fel se întâmplă și cu noi cu toții. Tocmai de aceea este nevoie și de o judecată finală, universală, la care vom fi avuți în vedere de Dumnezeu cu consecințele faptelor noastre. Să încercăm să ne asemănăm îngerilor și să răspândim lumina și binele și frumosul în jurul nostru. Atunci suntem cu adevărat în comuniune cu ei, ceea ce să dea Dumnezeu să se întâmple. Aceasta ar trebui să facem și atunci când ne alegem conducătorii bisericești sau lumești: să îi alegem pe cei care luminează cât de cât și să îi îndepărtăm pe cei care fac umbră. Trebuie să căutăm lumina și pe oamenii care aduc lumina.

Cu privire la noul proiect al centrului parohial din Leipzig, Preasfințitul Părinte Sofian a spus că viitoarea biserică va fi un loc care va mărturisi despre identitatea și demnitatea noastră de creștini ortodocși. Trebuie să ne înțelegem și să ne iubim identitatea noastră pentru a o putea mărturisi mai mult. Dacă noi nu ne înțelegem și nu ne prețuim identitatea, nu vom putea să o împărtășim și copiilor. Iar o identitate se poate construi cu seriozitate și responsabilitate, doar raportându-ne la Dumnezeu și la destinul nostru veșnic.

După agapă, arhiereul a vizitat, împreună cu preotul paroh drd. Ioan Forga și câțiva credincioși, locul viitorului centru parohial din Leipzig.

În ziua următoare, Preasfințitul Părinte Sofian a săvârșit Sfânta Liturghie în mijlocul credincioșilor din Chemnitz și împrejurimi. Această parohie a fost înființată prin râvna părintelui Ioan Forga din Leipzig și la cererea credincioșilor din această zonă. Cu această ocazie a fost instalat ca preot paroh părintele ieromonah Athanasie Ulea.

În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Episcop-vicar a vorbit despre învierea fiicei lui Iair și despre însemnătatea duhovnicească a unei parohii. El a pornit de la un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul care era repetat deseori de către părintele Teofil Părăian: „Când Dumnezeu vrea să se întâmple un lucru, toată făptură ajută pentru împlinirea acelui lucru, iar când Dumnezeu nu binevoiește, toată făptura se pune împotrivă”.  

În baza Evangheliei care s-a citit trebuie să ne punem foarte serios problema destinului nostru veșnic, și în viața aceasta, dar și a vieții veșnice. Avem în vedere viața veșnică atât în lumea aceasta, cât și în veșnicie, în dimensiunea în care vom intra după moartea noastră biologică, pentru că viața veșnică începe aici și acum. Viața veșnică o construim, o alcătuim aici și acum prin tot ceea ce facem. Nu intrăm în ea doar în momentul morții noastre biologice, ci veșnicia a început cu existența fiecăruia dintre noi. Noi suntem destinați veșniciei, iar această veșnicie ne-o construim prin modul nostru de viață. Un poet român, Vasile Militaru, spunea frumos: „Dacă raiul nu-ţi e-n suflet şi din inimă l-ai şters, / Nu-l mai poţi găsi, să-l cauţi în întregul univers”. Și atunci viața noastră creștină, faptul că aparținem bisericii, că aparținem unei parohii, trebuie să aibă în centrul atenției, exact așa cum spune și Sfântul Apostol Pavel, dimensiunea veșnică a existenței noastre pe care suntem chemați să o construim din viața aceasta pentru veșnicie. În Evanghelia care s-a citit astăzi s-a putut vedea că Mântuitorul Iisus Hristos se prezintă pe Sine ca Domn și Stăpân peste viață și moarte, deși minunea relatată în Evanghelia de astăzi este de fapt o resuscitare la viața de dinainte a celei care a murit, a fiicei lui Iair. Prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos suntem însă introduși într-o altă dimensiune, în dimensiunea în care vom intra și noi la învierea trupurilor noastre pentru a trăi în veșnicie în comuniune cu Dumnezeu, în Împărăția Sa. Viața unui creștin pe pământ trebuie să aibă în continuu în atenție și să țină seama de această dimensiune a veșniciei la care suntem chemați cu toții. Relația noastră cu Dumnezeu nu este doar pentru ca să avem anumite beneficii aici pe pământ, cum se întâmplă adeseori: să ne dea Dumnezeu sănătate, să ne dea Dumnezeu câte ceva, ci scopul relației cu Dumnezeu trebuie să fie comuniunea cu el spre comuniunea veșnică cu El. Ea este o relație întemeiată pe dragoste. De exemplu, când doi oameni se căsătoresc, ei nu se căsătoresc ca, în primul rând, unul să cumpere mașina, iar altul să facă de mâncare sau să spele hainele, ci pentru comuniunea pe care o vor avea. Sau copiii își iubesc părinții nu doar pentru că părinții le cumpără câte ceva, ci tocmai pentru importanța relației pe care trebuie să o aibă împreună. La fel se pune și problema cu referire la Dumnezeu. Tot ceea ce facem în raport cu Dumnezeu trebuie să aibă în vedere această relație personală de iubire față de El și privind la dimensiunea veșniciei la care suntem chemați cu toții să o trăim. Cu atât mai mult, întemeierea și existența unei parohii trebuie să se bazeze pe această orientare a noastră spre Dumnezeu, să îl aibă în centru pe Dumnezeu, oamenii unindu-se unii cu alții tocmai pentru că sunt uniți cu Dumnezeu.

Un Sfânt Părinte ale cărui scrieri sunt prezente în Filocalie prezintă existența umană ca un cerc și spune că noi toți suntem în jurul lui Dumnezeu în acest cerc și cu cât ne apropiem mai mult de centrul cercului, adică de Dumnezeu, Care este centrul universului, cu atât suntem mai aproape și unii de alții. Cu cât însă ne depărtăm mai mult de centru, care este Dumnezeu, cu atât ne depărtăm mai mult și unii de alții, chiar atunci când poate pe raza sau pe perimetrul cercului, ne apropiem în anumite grupuri de interese. Vedem astfel că pentru a avea atât apropierea de Dumnezeu, cât și apropierea firească de toți cei care sunt ai lui Dumnezeu, trebuie să venim aproape de Dumnezeu. Și acesta este și sensul fiecărei parohii: ea trebuie să ne aducă aproape de Dumnezeu și, prin aceasta, și aproape unii de alții. Din păcate, având în vedere condițiile de viață din România, condiții foarte grele, mulți ați plecat din cercul în care vă găseați acolo, din comunitățile de acolo și ați venit în împrăștierea, în diaspora de aici. Aici v-ați dorit să fiți iarăși în jurul lui Dumnezeu, tot într-un astfel de cerc, iar un astfel de cerc este fiecare parohie, care practic este parte componentă a cercului mare care este Biserica Ortodoxă în ansamblul său. Practic și în țară la noi condițiile sunt atât de grele, pentru că în cea mai mare parte și acolo oamenii nu stau în jurul cercului care îl are în centru pe Dumnezeu, ci stau în alte cercuri de interese, de interese egoiste, personale, de grup, de tot felul, care fac ca țara să nu poată să înainteze așa cum ar trebui. Și nu vă este străin probabil gândul, că noi românii avem și un duh al dihoniei: cam greu ne unim și cam greu rămânem la a face ceva bun împreună. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, chiar spune adeseori în glumă, că avem spirit de inițiativă, ne dorim să facem ceva, dar imediat terminăm: „pe român e greu să-l pornești, că îndată se oprește!”. Aceasta este, din păcate, o realitate pe care trebuie să o avem în vedere. Trebuie să știm bine cine suntem și cu cine avem de lucru în viața noastră, să ne raportăm la noi cu părțile bune, dar și cu scăderile noastre, pentru ca să le putem corecta, să le putem depăși. Și parohia nu este altceva, sau relația cu Dumnezeu, faptul că suntem membri ai Trupului lui Hristos, nu este altceva decât un spațiu al desăvârșirii noastre, al chemării noastre spre o comuniune tot mai adevărată și cu Dumnezeu și cu semenii și la o propășire a noastră, la o înaintare a noastră, la un urcuș al nostru prin credință. De aceea, este un prilej de o deosebită bucurie faptul acesta că puteți să aveți o comunitate parohială în orașul acesta, în Chemnitz, pentru că nu se pot organiza parohii chiar în toate orașele. Bine că sunteți cumva suficient de numeroși pentru a putea exista parohia și bine că am găsit și un părinte tânăr și cu râvnă, care și-a asumat faptul de a pune pe picioare această parohie. Spuneam, de curând, că parohiile noastre de aici, din diasporă, majoritatea se susțin prin contribuția credincioșilor care le formează și prin jertfa preoților care le coordonează. Parohia aceasta o întemeiem de dragul credincioșilor care locuiesc aici, în Chemnitz, și pentru a vă ajuta să puteți trăi în credința ortodoxă, așa cum v-ați născut, cum ați fost botezați, cum ați fost crescuți, pentru a vă putea ajuta să mergeți spre centru, care este Dumnezeu în comuniune, ținând seama unii de alții și ajutându-vă unii pe alții. Părintele Athanasie e tânăr, de curând hirotonit preot, a studiat pe lângă studiile teologice și psihiatria și profesează aici în Germania. Iar psihologul/psihiatrul este tot un vindecător de suflete și, adeseori, acești vindecători de suflete nu cred în suflet. Ori această îmbinare cu preoția, ca om care crede în destinul veșnic al ființei umane, crede în existența sufletului, este foarte bună. Și pe de altă parte, să fii preot având ajutorul cunoștințelor de psihologie este iarăși un mare avantaj. Vă îndemn să îi stați aproape și să îi răspundeți chemării pe care v-o adresează și eventual să îi chemați și pe alții care încă nu au auzit chemarea lui. Aș dori să ilustrez prin următoarea povestire acest lucru:

„La mitropolitul Nicolae Bălan al Sibiului a venit delegația unui sat să se plângă că preotul lor este bețiv:

-          Înaltpreasfințite, preotul pe care ni l-ați rânduit acum 20 de ani este bețiv. Vrem să ne dați altul.

Mitropolitul cercetează situația și le răspunde:

-          Preotul acesta nu este preotul pe care vi l-am dat acum 20 de ani. Atunci eu v-am dat un preot curat, un preot cu entuziasm, un preot cu râvnă. Asta este ce ați făcut voi din el!”

De aceea, să aveți în vedere că și preotul este om și și-ar putea pierde entuziasmul dacă la chemarea, la îndemnurile, la rugăciunea lui credincioșii nu răspund. Preotul poate să facă o parohie bună doar dacă parohia respectivă conlucrează. Altfel, el rămâne singur și ar putea chiar să aibă dezamăgiri.

Am înțeles că în primăvară a fost întemeiată și o parohie greco-catolică în localitatea aceasta. Noi ne îngrijim însă de credincioșii noștri ortodocși în primul rând și-i chemăm pe credincioșii ortodocși să vină în parohia lor. Greco-catolicii se prezintă în general a fi parohii românești; mai spun că sunt și parohii românești unite cu Roma, tot felul de denumiri care să mascheze de fapt adevărata identitate pe care nu o prezintă deschis pentru ca să atragă cât mai mulți credincioși ortodocși la ei. Bineînțeles că un credincios ortodox, atunci când nu are parohie ortodoxă, poate să meargă și să se roage și într-o biserică catolică, dar în momentul în care există o comunitate ortodoxă, trebuie să își asume participarea la comunitatea din care face parte, pentru că e vorba de identitatea lui și de identitatea comunității față de care el are o responsabilitate. Nu poți să mergi unde vrei tu, ci trebuie să mergi acolo unde aparții. Un exemplu ar fi acela că fiecare dintre noi are mulți prieteni, dar are o singură familie. Dar dacă îți lași soția și dormi în fiecare noapte pe la prieteni, nu aș mai zice că ai familie. La fel este și cu biserica: poți să mergi la prieteni, poți să îi vizitezi, să ai o relație bună cu ei, dar trebuie să știi care este identitatea ta. Și cred că la acest lucru vă va putea ajuta și exemplul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, care a fost ales ocrotitor al parohiei acesteia împreună cu Sfântul Vitus, un sfânt cinstit de către populația germană, pentru că Sfântul Ștefan cel Mare, și personal și împreună cu ostașii și țărănimea moldavă din vremea aceea, au apărat cu prețul vieții lor, au apărat cu orice sacrificii țărișoara lor și credința lor pentru a o păstra așa cum o primiseră de la înaintași și a o transmite mai departe urmașilor lor. Cunoașteți acel cuvânt: „Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri”. Ce facem noi cu credința pe care am primit-o de la părinți? Păi nu putem spune că tot un dumnezeu e și pe-acolo și nu luăm în seamă destinul nostru veșnic, faptul că avem un destin spre o viață veșnică în comuniune cu toți înaintașii noștri. Luăm mult prea ușor lucrurile acestea și lăsăm să ni se dilueze identitatea și nu știu ce se mai poate alege din copiii care din părinți cu o identitate foarte diluată nu mai pot să primească nici ei una solidă, ci și mai diluată. Practic noi suntem cu toții un inel în lanțul existenței de la înaintașii noștri spre urmașii noștri. Suntem noi un inel trainic sau un inel care se cam rupe? Trebuie să ne punem serios problema aceasta! Cum ne raportăm la moștenirea pe care ne-au dat-o părinții noștri? Cum o trăim, cum o prețuim și cum reușim să o transmitem mai departe? Deci, parohia este un loc care să vă ajute în apropierea de Dumnezeu, în construirea propriei identități și în creșterea sau în formarea acestei identități în condițiile concrete de viață pe care le avem aici, în mijlocul poporului german. Însă această identitate poate fi înțeleasă, poate fi definită cu adevărat, poate fi asumată cu seriozitate doar când avem în vedere destinul nostru veșnic al tuturor, chemarea veșnică a tuturor. Atunci ne raportăm corect și la noi, și la semenii noștri, și la conaționalii noștri, și la cei în mijlocul cărora trăim. Raportându-ne la Dumnezeu, găsim și raportarea corectă la cei din jurul nostru. Tot ca ortodocși suntem în comuniune cu celelalte popoare ortodoxe, cu ceilalți creștini ortodocși care s-au născut sau au venit în Biserica Ortodoxă, astfel că în parohia de aici vor putea să vină să se roage împreună cu credincioșii români ortodocși și credincioșii ortodocși de alte etnii, fie ei greci sau ruși sau sârbi sau alții, precum și ortodocși germani care locuiesc aici. În slujbe se va folosi în principal limba română, dar se va folosi și germana care ne unește cu toți ceilalți și vă rog să îi aveți mereu în vedere și pe ceilalți. Fiecare știți ce bine te simți atunci când ești străin undeva și când localnicii de acolo te primesc cu ocrotire, cu grijă. La fel trebuie să facem lucrul acesta și în cadrul comunității ortodoxe. Părintele Teofil spunea la Mănăstirea Sâmbăta adeseori că mănăstirea este tinda raiului, este poarta cerului, este casa lui Dumnezeu și locul împlinirilor.

Vă doresc și din partea Mitropolitului Serafim, și din partea mea, ca parohia pe care o facem aici să vă fie tuturor o casă a lui Dumnezeu, o poartă spre cer, să vă fie un loc al împlinirilor. La Mănăstirea Sâmbăta un părinte se plângea și spunea: „Măi ce bine ar putea fi aici”, zicând către ceilalți: „Mânca-v-ar raiul!”. Dar părintele îi răspundea: „Părinte, ar putea să fie bine, dar cu alți oameni. Că dacă noi mergem în rai, noi stricăm raiul, că nu suntem de rai”. Trebuie să veniți unii spre alții, să vă ajutați unii pe alții, să vă iubiți unii pe alții, să vă ocrotiți unii pe alții, să faceți slujba împreună ca să vă puteți bucura de ea. Strana trebuie să cânte în așa mod încât să poată cânta cei mai mulți din biserică. Iar cei care nu au ureche muzicală sau voce să cânte în gând. Iar cel care nu observă acest lucru și i se va spune că nu poate să cânte, să asculte și să nu se supere. De multe ori fiecare crede că suntem buni la toate. Dar fiecare avem darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, acelea trebuie să le identificăm și să le punem în folosul comunității.”

Preasfințitul Părinte Sofian a prezentat mai apoi și proiectul Centului episcopal aflat în desfășurare la München, îndemnând credincioșii să contribuie după bunăvoința și puterea fiecăruia. După rugăciune a urmat agapa organizată cu drag de către credincioșii noii parohii. 

  

construimcatedrala.ro