• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

„Doamne, femeia ceea ce căzuse...”

 - analiză liturgică a slavei stihoavnei din Miercurea Mare -

 „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoți cu norii apa din mare;  pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în miazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemăsurată milă”.

(Idiomelar, glasul al 8-lea, alcătuire - Cassia monahia, Triod).

În Miercurea Săptămânii Sfintelor Patimi, s-a făcut pomenire despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfânta noastră Biserică o prezintă și ca pe o femeie păcătoasă. În Sinaxarul zilei respective însă se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfânta noastră Biserică se oprește în mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult preț, mir care era socotit ca având prețul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce înseamnă prețul a 300 de zile de lucru.

Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca.

Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa,iar in sinaxarul acestei zile  Sfantul Ioan Gura de Aur prin omilia sa  ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. “Doamne”, zicem noi catre Domnul Hristos, “femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, “si luand randuiala de mironosita”, deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, “aducand mir de mult pret”, dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori.

Importanta pentru toti credinciosii, acest text liturgic de o maretie unica  ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul gandindu-ne la ceea ce s-a intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).

Imnografia bizantină

Cu melozii savaiți din veacul al VIII-lea, Cosma Episcop de Mayuma și Ioan Damaschin, poezia imnografică-bisericească  ajunsese să-și definească complet caracterul său, toate genurile ei atinseseră perfecțiunea și dezvoltarea, consacrarea lor liturgică se bucură de un drept necontestat. Imnul bisericesc cunoscuse începuturile sale având ca temeiuri scrierea biblică, se dezvoltase apoi în formele troparului, înflorise și cunoscuse strălucirea poemelor lui Roman Melodul și capată în cele din urmă în canoanele celor doi sabaiți menționați o autoritate normativă.

Maeștrii găsiseră în urmașii lor imitatori plini de zel, ucenici vrednici de dascălii lor, unii rivalizând cu dânșii. Împrejurările de la finele secolului al-VIII-lea dar mai ales începutul celui de-al IX-lea, ofereau un nou stimulent pentru geniul imnografic.

Se ajunsese ca locurile rămase libere dela melozii înaintași în rânduiala serviciului bisericesc, să fie repede umplute cu poezia altor imnografi din secolul al-IX-lea și a câtorva după aceea, care țineau să imite arta strălucită a vechilor melozi. Chiar la sfârșitul secolului al-IX-lea nu mai rămăseseră nici o zi de sărbătoare fără să aibă canonul ei, fiind nevoie la multe dintre ele să se rânduiască două sau mai multe canoane, spre a face loc și găsi întrebuințare liturgică bogatei și numeroasei imnografii.

O numeroasă pleiadă de imnografi își făceau apariția în secolul de biruință a ortodoxiei, printre care trebuiesc menționate și femeile. Centrul imnografiei pare a suferi o deplasare de la orașul sfânt cu mânăstirea Sf. Sava spre Constantinopol cu mânăstirea studiților. Nu lipsesc nici figurile din diferitele părți ale imperiului bizantin, neaparținând unei școli sau cenaclu anumit, dar care erau mai ales din acele părți mai crud încercate ale iconoclasmului.[1]

Opera monahiei Cassia

Pleiada imnografilor secolului al-IX-lea, se incheie cu două nume: Cassia monahia și episcopul Marcu. Deasupra lucrului de imitatori în mare parte și de mânuitori ai unui stil bombastic în poezia imnografică a secolului al-IX-lea, se ridică deosebit de mult monahia Cassia sau Icassia. Inteligentă și înzestrată cu un remarcabil talent poetic ea strălucește prin originalitate în opera sa, în care știu să unească delicatețea simțirii cu o adâncă religiozitate. Tocmai aceasta din urmă însușire o duce să-și consacre viața și talentul slujirii lui Dumnezeu, într-o mănăstire din Constantinopol, întemeiată de ea însăși. La varsta de 20 de ani (în an. 830), luase parte la o serbare de la palatul imperial împreună cu cele mai distinse tinere din imperiu, dintre care împăratul Teofil trebuia să-și aleagă pe viitoarea soție. Mama împăratului, împărăteasa Eufrosina, dădu fiului ei un măr de aur, cu indicația de al da la rândul lui aceleea pe care o preferă. Teofil o remarcă îndată pe Cassia, nobila prin naștere și prin însușiri. Un scurt dialog între ei provoacă însă indispoziția lui Teofil, care încredințează Teodorei de Paflagonia mărul de aur. „Prin femeie (prin Eva adica), au luat naștere cele rele”, se adresase Teofil. „Dar tot prin femeie (prin Născătoarea de Dumnezeu) s-a ivit binele”, fiind răspunsul răspicat și fără teamă dat de Cassia.

Neajungând deci împărăteasa, s-a retras în mănăstire și realizează în poezia sa o paralelă între împărația lui Hristos și împărăția lumească. Activitatea ei s-a desfășurat în timpul împăraților Teofil (829-842) și Mihail (842-867).

Opera monahiei Cassia constă din:

 A. –Sentințe

 B. – Imne ritmice dintre care:

 1. – 11 stihiri idiomele; între ele se distinge stihira care se cântă pe glasul opt, ca slava la stihoavna deniei de marți seara (miercuri la utrenie), în săptămâna Patimilor („Doamne femeia ceea ce căzuse în păcate multe...”). Legenda susține că monahia Cassia tocmai lucra la compunerea acestei idiomele, când împăratul Teofil se abătu în inspecție la mănăstirea, în care se afla ea. Cassia își continua lucrul în chilie, în timp ce toate călugărițele se grăbiseră a ieși întru întâmpinarea împăratului. Auzind însă pe sală pașii împăratului și suitei sale, care mergeau să vadă chiliile, Cassia se refugiase în paraclisul învecinat. Intrând în chilie, împăratul examină compoziția de pe masa de lucru, care ajunsese până la pasajul, în care se spunea că Eva auzii pe la amiazazi sunetul picioarelor Domnului în rai. Ca un gest de spirit, se zice că Teofil a pus mâna pe condei și adăugă: „De frică s-a ascuns...”. Călugărița poetă își completă apoi idiomela[2], fără a exclude acest pasaj.

 2. – canoanele pentru morți;

 3. - primele 4 irmoase de la cântarea I, III, IV și V ale canonului din Sâmbăta Paștelui. Aceste imnuri au folosit ca model lui Marcu, egumenul lavrei Sf. Sava, iar mai apoi episcop al Idruntului sau Otranto din Italia (fin. Sec. IX), în compunerea troparelor până la oda a șasea ale acelui canon.[3]

 Idiomela[2]Doamne, femeia ceea ce cazuse...”

 In varianta originala (greaca) aceasta idiomela a fost realizata de monahia Cassia pe structura poetico-religioasa, insa datorita inromanirii cantarilor pentru  a-si pastra mesajul teologic a fost structurata sub forma de proza literara.

 Fraza 1: „ Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind  Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand:”

 Fraza 2:  „ ... Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului...”

 Fraza 3 „...Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare ...

 Fraza 4:   „... pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune...”

 Fraza 5:   „... Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. ...”

 Fraza 6:    „...Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. ...”

 Fraza 7:   „... Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu?...”

 Fraza 8:  „ ... Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila” .

 Pilda femeii pacatoase care a uns cu Mir capul Mirelui ceresc a cunoscut in lirica siriaca elaborari dintre cele mai interesante, dand nastere celor mai sensibile cantari. Literatura Canoanelor ii rezerva acestei pilde, dupa spusa Mantuitorului ca fapta mironositei va fi pomenita din neam in neam, un loc de cinste. Slujbele din Sfanta si marea Marti si Miercuri a saptamanii Patimilor abunda in tropare, icoase si condace dedicate mirungerii profetice, ca o rememorare si actualizare a mirungerii de dinaintea mortii Mantuitorului pe care o prevesteste subliniind inca o data ca venirea Mantuitorului in trup s-a facut pentru vindecarea multora si mai cu seama pentru intoarcerea la Dumnezeu a pacatosilor. Poezia acestor cantari este intreaga construita pe teme paradoxale, pe opozitii si antinomii atat la nivelul expresiei, cat si la cel al continutului semantic si simbolic. Gesturile simple si fara patetism sunt nuantate cu vigoare, devenind mai graitoare decit cuvintele insesi: ,,Intins-a pacatoasa parul sau Tie, Stapanului, intins-a si Iuda mainile la cei faradelege. Aceea ca sa ia iertare, acesta ca sa ia arginti" (Triodul, p. 500). Contrastele puternice intre personaje nasc, in planul expresiei, formule contradictorii, paradoxuri si antifraze care reiau contrapunctic temele si motivele evanghelice: ,,Primste izvoarele lacrimilor mele Cel Ce scoti cu norii apa din mare; Pleaca-te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune, ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu."

Nu mai putin tulburator este contrastul dintre gesturile tradarii lui Iuda si gesturile mirungerii mironositei: "Vai de ticalosia lui Iuda! Vazut-a pe pacatoasa sarutand talpile Mantuitorului si a gandit cu viclesug la sarutarea vanzarii. Aceea si-a dezlegat parul, iar acesta s-a legat cu mania, aducand in loc de mir rautatea cea urat mirositoare". Motivul central si mereu recurent in antinomii de o rara frumusete este mirul. Variatiunile pe tema revarsarii belsugului de mir, sustinute si de un text muzical pe masura textului poetic, sunt de o bogatie semantica surprinzatoare, subliniind in esenta echivalenta mirul-Hristos. Jocul de cuvinte este omniprezent: "Cand pacatoasa aducea mirul, atunci s-a inteles ucenicul cu cei faradelege. Aceea se bucura turnand mirul cel de mult pret, iar el se grabea sa vanda pe Cel fara de pret." In acelasi context ideatic se situeaza si tema din Prohodul Domnului din Vinerea Mare. Aici, gestul profetic al mirungerii Mantuitorului apare prezentat in contrast cu gestul, nu mai putin profetic, al vanzarii cerintei mirului de catre Iuda care anticipa vanzarea Mirului celui duhovnicesc. Pe taramul liricii siriace, tema mirungerii a cunoscut, prin Efrem Sirul mai intai, profunzimi si bogatii noi cu speculatii veterotestamentare, insistand toate asupra valorii profetice a mirului. Efrem Sirul compune primul o omilie, Omilia eis tin pomin, in care femeia cea pacatoasa adresandu-se vanzatorului de miruri ii spune:

Imi este de trebuinta mirul cel pieritor/stricacios ca sa ajung la mirul cel adevarat si vesnic pentru a dobandi viata nestricacioasa”. Desigur ca aceasta identitate sau doar echivalenta, Hristos-mirul, naste ea insasi serii antinomice: Hristos este mirul cel vsnic in contrast cu mirul cel trecator si stricacios adus de mironosita, Hristos este mirul cel fara de pret in contrast cu mirul cel de mult pret al cuvioasei, iar imnul lui Lazar nuanteaza si mai mult contrastul: Femeia cea pacatoasa unge cu mir pe insusi Izvoratorul de mir, iar Toma necredinciosul (Imnul Apostolului Toma) aduce Mantuitorului, precum pacatoasa, mirul credintei pentru a cere in schimb ceea ce este mai presus de mir, negraita mireasma a harului lui Hristos, caci revarsare de mir este pomenirea numelui Tau. Astfel Sfantul Roman Melodul nu a facut decat sa transmita continutul semantic al traditiei liturgice si imnografice, in obisnuita lui maniera condensata si concisa. Omilia Sfantului Efrem Sirul este transmisa fidel, cu toate temele si motivele care ilustreaza subiectul, incepand cu tema convertirii pacatoasei la auzul propovaduirii Mantuitorului, cu scena vanzatorului de miruri, refuzul acestuia de a vinde mirul destinat preotilor unei femei desfranate, scena desfasurata pe un spatiu mai amplu, cu largite talcuiri si asemuiri cu Vechiul Testament. Replicile sunt aproape identice, ca si intreaga desfasurare dialogica, numai ca in omilia Sfantului Efrem, femeia desfranata, teologhisind despre Dumnezeul a toata faptura pe care L-a cunoscut in persoana Mantuitorului din cele propovaduite despre El, reuseste sa-l converteasca pe negustorul de miruri la credinta in Hristos, si numai dupa aceasta convertire negustorul accepta sa-i vanda mirul.

 Sfantul Roman renunta la aceasta parte, precum si la multe din amplele dezvoltari veterotestamentare. Tot de dimensiuni mai reduse este si dialogul dintre femeia pacatoasa si negustorul de miruri, de buna seama din pricina spatiului restrans impus de limitele imnului in sine. Spre deosebire de alte imne in care Sfantul Roman Melodul acorda o importanta sporita dialogului ca forma predilecta de expresie, in imnul femeii pacatoase un spatiu mai amplu este rezervat monologului femeii pacatoase, ceea ce aduce un spor de lirism textului, facandu-l unic in felul sau, in raport cu predilectia pentru dramatic a Sfantului Roman. Desprins din aceasta omilie a femeii pacatoase a lui Efrem Sirul, imnul Sfantului Roman isi pastreaza valentele omiletice, insistand mai mult asupra temei pocaintei cuvioasei, de unde si folosirea larga a monologului. Nici aceasta tema insa nu este originala, ci isi are obarsia ca intr-un izvor nesecat in condacele si irmoasele slujbei de Miercuri: „dar cu tacere rugandu-ma, cad catre Tine, sarutand cu dragoste preacuratele Tale picioare, ca sa-mi dai iertare de gresale, ca un Stapan, mie celui ce graiesc: Mantuitorule, de intinaciunea faptelor mele curateste-ma" (Triodul, p. 496). Astfel, imnul femeii pacatoase se inscrie in tematica larga a pocaintei, a carei expresie emblematica a devenit revarsarea mirului si mirungerea trupului celui de viata datator. Aceeasi talcuire o regasim pana tarziu in cultul ortodox, neschimbata nici astazi; gestul paradoxal de a unge cu mir pe insusi Mirul este surprins si de o talcuire a Sfantului Grigorie Palama: „caci inca nu cunosteau in chip limpede ca El este cu adevarat mireasma vietii pentru cei ce vin cu credinta, dupa cum si mirosul mortii le este harazit celor ce raman pana la capat necredinciosi; iar mireasma vesmintelor Sale, adica a trupului Sau, este mai presus decat toate miresmele, si numele Sau este mir revarsat, prin care lumea intreaga s-a umplut de buna mireasma a dumnezeirii" (Sfantul Grigorie Palama, "Omilia 18, la Duminica mironositelor", in: Omilii, p. 280, Anastasia, Bucuresti 2000) .[4]

In muzica religioasa de strana, imnografi bizantini din cele mai vechi timpuri s-au dovedit atrasi in mod deosebit spre crearea unor cantari care sa insoteasca initial slujbele din Saptamana Patimilor, iar mai apoi pe cele din intregul Post Mare, precum si saptamanile pregatitoare ale acestora.

Pe teritoriul Romaniei, compozitori reprezentativi ai secolelor XIX-XX, precum: Dimitrie Suceveanu, Ion Popescu Pasarea, Stefanache Popescu, Anton Pann, Nicolae Lungu au lasat pagini alese destinate intregului ciclu al Triodului.[5]

 Dr. Claudiu PĂTRAŞCU

 BIBLIOGRAFIE:

Giuleanu, Victor : „Melodica bizantina”, Studiu theoretic si morphologic al stilului modern (neo-bizantin), Ed. Muzicala, Bucuresti, 1981;

Suceveanu, Dimitrie: „Idiomelar”, Partea a-III-a, Triodul si Penticostarul, Transcrierea si diortosirea textului, corectarea greselilor de tipar si ingrijirea editiei: Arhid. Prof. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, „Trinitas”, Iasi 1997;

Lungu, N., Costea, Gr., Croitoru, I. : „Gramatica muzicii bisericesti „Psaltice”, Studiu comparativ cu notatia liniara, Bucuresti, 1997;

Pantiru, Grigore : „Notatia si ehurile muzicii bizantine, Ed. Muzicala a Uniunii Compozitorilor, Bucuresti 1971;

Roman, Melodul:  „Imnele pocaintei”, Ed. Trisagion, Bucuresti, 2006;

Vintilescu, Petre: „Poezia imnografica din cartile de ritual si cantare bisericeasca”, Ed. Pacea, Bucuresti 1937;

 NOTE



[1] Pr. Prof. Petre Vintilescu: „Poezia imnografica din cărțile de ritual și cântare bisericească”, Ed. Pacea, București 1937, p. 117-119.

[2] idiomelă (gr. idiomelon): imn sub formă de tropar cu melodie proprie, aceasta nefiind folosită ca model pentru alte cântări; textul este în proză.

[3] Pr. Prof. Petre Vintilescu: Poezia imnografică din cărțile de ritual și cântare bisericească, Ed. Pacea, București 1937, p. 124-125.

[4] Melodul, Roman: “Imnele pocaintei”, Ed. Trisagion, Bucuresti, 2006, p. 105-108 .

[5] Pr. Prof. Petre Vintilescu: „Poezia imnografica din cartile de ritual si cantare bisericeasca”, Ed. Pacea, Bucuresti 1937, p. 221-222.

construimcatedrala.ro