O restituire necesară: opera poetică a Zoricăi Lațcu

Articol de Prof. Dr. George Enache

Insula albă, Osana luminii, Poemele iubirii — ediție anastatică, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2026

Există cărți care se citesc mai bine în forma lor dintâi. La Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos din Galați au apărut, în anul 2026, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, și prin osteneala obștii Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” de la Vladimirești, cele trei volume de versuri pe care Zorica Lațcu, viitoarea maică Teodosia, le-a publicat în timpul vieții: Insula albă (1944), Osana luminii (1947) și Poemele iubirii (1948). Ediția este anastatică: cărțile sunt reproduse întocmai după tipăriturile originale, cu paginația, grafia și ornamentele lor, așa cum le-au ținut în mână primii cititori, acum mai bine de trei sferturi de veac.

Zorica Lațcu s-a născut la 17 martie 1917, într-o familie brașoveană aflată atunci la Mezőtúr, în Ungaria de astăzi. O afecțiune congenitală i-a marcat de timpuriu mersul, vorbirea și scrisul, astfel încât toată viața a avut nevoie de o mână prietenă care să-i transcrie versurile; ea a răspuns acestei poveri, după mărturia celor care au cunoscut-o, refuzând vindecarea pe care părintele Arsenie Boca i-ar fi oferit-o la Sâmbăta de Sus, în 1944: „cel care i-a dat această povară, îi va da puterea și să o ducă”. A studiat limbile clasice la Cluj și la Sibiu, a cunoscut-o pe maica Veronica de la Vladimirești în vara anului 1945 și l-a adus la părintele Arsenie pe studentul Silviu Iovan, viitorul părinte Ioan. Cele trei cărți reeditate acum acoperă exact acești ani hotărâtori, 1944–1948, de la prima întâlnire cu Sâmbăta până la intrarea în mănăstire. Sunt, cu alte cuvinte, cronica lirică a unei convertiri, scrisă pe măsură ce se petrecea.

Gestul are o semnificație care depășește simpla restituire bibliografică. Vladimireștiul este mănăstirea de metanie a maicii Teodosia, locul în care a intrat în obște cu două săptămâni înainte de Paștile anului 1948, unde a fost bibliotecară și profesoară la școala monahală, de unde a fost ridicată în noaptea de 29 martie 1955 și unde s-a întors, ca să moară, în vara anului 1990. Faptul că tocmai maicile de aici, cu binecuvântarea chiriarhului locului, pun din nou în circulație cărțile ei de tinerețe — inclusiv pe cea „păgână”, Insula albă — este un act de fidelitate față de întreaga ei operă, nu doar față de partea care se citește mai ușor în biserică.

Trei cărți, o singură poetă

Cele trei volume au fost multă vreme greu de găsit. După 1948, versurile Zoricăi Lațcu au circulat aproape exclusiv în manuscris, iar antologiile apărute după 1990 — oricât de meritorii în promovarea numelui ei — au fost selecții, alcătuite după criteriile editorilor, nu ale autoarei, care își dorea, potrivit însemnărilor de pe caiete, o ediție integrală. Din această selecție Insula albă lipsea aproape cu totul. Reeditarea anastatică repune, așadar, în fața cititorului cele trei cărți exact în forma în care poeta le-a gândit și le-a publicat, cu ordinea poemelor, cu dedicațiile și cu arhitectura fiecărui volum, ceea ce pentru înțelegerea operei contează enorm.

Insula albă este cartea unei clasiciste. Zorica Lațcu, absolventă a studiilor de limbi clasice la Cluj și Sibiu, scrie aici în hexametru românesc, sub măști antice — Lamprissa, Daphnis, Diodor, Melissa —, o poezie a iubirii proiectate într-o lume de dinaintea căderii, insula fericiților din tradiția homerică, unde „Dragostea-n insula albă curată-i, adâncă și dreaptă, / Caldă-i lumina, viața cucernică, vorba-nțeleaptă”. Cititorul atent va observa că, deja aici, vocabularul este surprinzător de liturgic — mir, potir, cuminecătură, jertfă —, iar câteva poeme, „Nuntă de taină”, „Văpaia” și mai ales „Un oaspe”, pun în scenă, sub decor antic, întâlnirea cu un Străin care lasă în urmă cuvintele „Pace vouă”. Convertirea nu vine după această carte; ea începe înăuntrul ei.

Osana luminii, cu coperta desenată de părintele Arsenie Boca, este volumul în care iubirea și-a găsit destinatarul. Poemul de deschidere, „Vinul”, definește poezia ca materie de jertfă — poemul este dus „la Cina Domnului în dar, / Să stea-n potir, pe masa din Altar” —, iar restul cărții desfășoară, în forme liturgice versificate (ectenie, filă din acatist, colind, spovedanie, împărtășanie, prohodire), o lirică mariană de o mare delicatețe și o meditație asupra condiției trupești, cu poemul „În cătușe” și cu extraordinarul „Rodire”, în care Hristos este numit deodată „Părinte, frate, domn, prieten, mire” și, în ultimul vers, „Mumă-mi ești și Fiu”.

Poemele iubirii, dedicat părintelui Arsenie Boca, duce procedeul la maturitate. Cele două „Acatiste” adresate Iubirii, „Iatacul”, „Semnul”, „Ruga mea”, „Maica”, „Despărțire” și, la sfârșit, dialogul dramatic „Sabatul”, dintre Maica Domnului și Maria Magdalena, alcătuiesc o carte construită cu grijă, care se deschide cu o artă poetică rostită de o oarbă („Orbii”) și se încheie cu cele două femei rămase singure în scenă, în așteptarea Învierii: „Nu-i lege mai presus / De dragostea de Domnul, în lege-așa s-a spus.”

Merită subliniată și arhitectura ultimului volum, pe care numai ediția integrală o face vizibilă. Poemele iubirii nu este o culegere, ci o carte compusă: ultimele ei cinci piese sunt mariane, iar după ele urmează „Sabatul”, singura încercare dramatică a autoarei, în care Maria Magdalena, rămasă singură lângă foc în ziua Sabatului, refuză să se teamă de zbirii lui Caiafa și fierbe mirul pentru Cel răstignit, până când Fecioara intră, în alb, cu vestea că „fiul meu e veșnic, că-i veșnică iubirea”. Ultimul cuvânt al volumului este „Amin”, rostit de Magdalena. Cele două femei — Maica, singura care L-a purtat cu trupul, și păcătoasa iertată fiindcă a iubit mult — sunt cei doi poli între care poeta și-a așezat propria condiție, iar cartea se încheie cu ele două, împreună, în așteptarea Învierii.

Câteva idei-forță

Citite împreună, așa cum permite acum ediția de la Galați, cele trei volume dezvăluie ceea ce lectura fragmentară ascundea: că opera Zoricăi Lațcu nu este alcătuită din două jumătăți despărțite de o cezură biografică — poeta „antică” și monahia —, ci dintr-un singur demers. Tema este una, iubirea, iar convertirea nu o schimbă, ci îi schimbă destinatarul. Limbajul erotic al ciclului antic — iatacul, nunta, mireasma, setea, robirea — este păstrat aproape neatins și îndreptat, prin simpla schimbare a vocativului, de la Apollo și de la iubitul absent către Hristos. Iubirea profană nu este declarată falsă, ci nedesăvârșită: îi lipsea Cel căruia îi era adresată.

A doua idee privește forma. Zorica Lațcu a fost, tehnic, una dintre cele mai înzestrate poete ale generației ei: sonetul italian susținut pe zeci de piese, hexametrul românizat, alexandrinul, distihul elegiac, colindul, versul politic bizantin în tălmăcirea din Simeon Noul Teolog, poemul dramatic. Dar ceea ce o singularizează este grefa de sintaxă liturgică răsăriteană pe forme fixe occidentale — sonetul construit ca ectenie, acatistul ca litanie de vocative, refrenul ca scandare comunitară. Poezia ei vrea să sune ca o continuare a cărților de slujbă și, în același timp, este poezie în sensul cel mai exigent al cuvântului.

A treia idee este teologică. Verbul care organizează întreaga operă este „a purta”: „Te port în mine” din ciclul antic devine „Așa Te port, Iisuse eu, / Închis în scoica vie” și, în „Rodire”, purtarea se răstoarnă și devine reciprocă. Pentru o femeie căreia i-au fost refuzate, prin boală, nunta și maternitatea, figura Maicii Domnului — Maică, mireasă și preoteasă deodată — nu este un obiect de evlavie printre altele, ci soluția exactă a propriei condiții: există un mod de a purta rodul care nu trece prin trup. Este, în versuri, teologia îndumnezeirii, a lui Hristos care se naște „în Vifleemul sufletului”, și ea explică de ce poezia aceasta convertește: nu argumentează, ci arată.

Importanța Zoricăi Lațcu

Pentru poezia religioasă românească, Zorica Lațcu ocupă un loc pe care istoriile literare nu i l-au acordat încă. Alături de Vasile Voiculescu și de Nichifor Crainic, ea este una dintre cele trei voci mari ale lirismului creștin din secolul XX, dar singura dintre ele care a scris din interiorul vieții monahale, ca monahie, cu experiența directă a rugăciunii, a ascultării și a prigoanei. Onisifor Ghibu o așeza, încă din timpul vieții, printre puținii „adevărați poeți, din mila lui Dumnezeu”, dăruiți nu cu „talent poetic”, ci cu „inspirație de proroc”. Încadrarea ei grăbită ca poetă „tradiționalistă” sau „gândiristă” ratează esențialul: poezia ei nu folosește credința ca temă, ci este teologie și spiritualitate în versuri.

Pentru spiritualitatea ortodoxă, ea reprezintă un model rar: al intelectualului — universitară, cunoscătoare a limbilor clasice, traducătoare din Origen, Grigore de Nyssa și Simeon Noul Teolog — care nu opune cultura credinței, ci le unește; al suferinței purtate fără cârtire, o viață întreagă, ca pe un „ghimpe în trup”; al mărturisirii în temniță și în pribegie; și al unei maternități spirituale exercitate, în anii de la Brașov, asupra generațiilor de tineri pe care i-a pregătit pentru studiul teologiei. Părintele Teofil Părăian, care știa pe dinafară sute de versuri ale ei, a spus-o cel mai simplu: poezia maicii Teodosia ne duce pe căi de frumusețe la întâlnirea cu Dumnezeu.

Pentru istoria literară, ediția are și un folos de ordin filologic: cine citează de acum înainte din Zorica Lațcu poate trimite la volum și la pagină, ceea ce nu era cu putință cât timp poemele circulau în antologii cu texte uneori retușate și fără indicarea sursei. Dar folosul cel mai mare este de ordin critic. Cele trei volume au apărut într-un interval de numai patru ani, între 1944 și 1948, adică exact în anii în care cultura română trecea de la ultima ei libertate la prima ei cenzură. Citite în această lumină, ele nu sunt doar itinerarul unei convertiri personale, ci și ultima carte de poezie religioasă apărută liber înainte de lunga tăcere impusă, și prima care avea să fie continuată, decenii la rând, numai în manuscris. Faptul că o clasicistă formată la școala clujeană și sibiană a ales, în chiar acei ani, să scrie acatiste și să traducă în stihuri din Simeon Noul Teolog spune ceva nu doar despre ea, ci despre resursele unei culturi care nu se lăsa închisă.

Reeditarea celor trei volume antume la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos este primul pas al unui proiect mai amplu de restituire integrală a operei, care urmează să cuprindă și ciclurile rămase în manuscris — Sonetele duhovnicești, Icoanele pentru Paraclis, Scrisorile din capăt, Grădina Doamnei, Din pribegie. Până atunci, cititorul are din nou în față cărțile de la care totul a pornit, în forma în care poeta le-a lăsat. Este cel mai bun mod de a o cunoaște pe Zorica Lațcu: nu prin selecție, ci prin întreg.