Doi ierarhi cu „un suflet în două trupuri” (Roma, 21.10.2026)

Cuvânt rostit de ÎPS Serafim cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la ridicarea în treapta de mitropolit a ÎPS Părinte Iosif, Mitropolit ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, respectiv 20 de ani de arhierie ai PS Părinte Siluan, Episcop ortodox român al Italiei

În 2021, la împlinirea a 20 de ani de la hirotonia întru arhiereu a Preasfințitului Siluan al Italiei și ridicarea în treapta de mitropolit a Înaltpreasfințitului Iosif scriam pentru revista Apostolia un cuvânt de apreciere a lucrării liturgice, pastoral – misionare și filantropice a celor doi ierarhi din diaspora europeană. Am intitulat cuvântul: „Doi ierarhi cu un suflet în două trupuri”, precum au fost odinioară Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. Pentru aniversarea din anul anul acesta, am socotit potrivit să reiau ceea ce am scris în urmă cu cinci ani și să fac unele adausuri.

Ambii ierarhi au studiat teologia la Sibiu, între 1989 și 1993, apoi și-au continuat formarea teologică la Institutul St. Serge din Paris. Amândoi s-au format în duhul mânăstirii de la Essex, fondată de Sfântul Cuvios Sofronie, al cărui ucenic, Părintele Rafael Noica, le este până astăzi duhovnic. În acest duh al unei Ortodoxii vii și misionare, purificată de scoriile istorice care au fosilizat-o în multe privințe, lucrează ierarhii noștri într-o diasporă românească tot mai numeroasă, diseminată în marea diasporă creștină a Occidentului. Căci creștinismul a devenit aproape pretutindeni o diasporă, datorită secularizării galopante care amenință întreaga lume creștină. De la Sfântul Sofronie, cei doi ierarhi au redescoperit adâncimea mistică a Liturghiei prin felul însuși de a o sluji, fără grabă și cu citirea cu voce tare a canonului euharistic pentru ca credincioșii să poată interioriza conținutul lui și să-și pună pecetea prin Amin-ul lor. În acest sens, Preasfințitul Siluan este și un cunoscător profund al tipicului bisericesc și al sensurilor adânci ale fiecărui gest liturgic.

În lumea descreștinată de astăzi, mărturia ortodoxă, ca de altfel a tuturor creștinilor, trebuie să fie mărturia smerită a unor comunități liturgice, ca și mici insule, în care oamenii își găsesc salvarea; salvarea din multele încercări și nevoi care vin asupra lor datorită îndepărtării de Dumnezeu, dar și salvarea lor în veșnicie. Din totdeauna, oamenii s-au apropiat de Dumnezeu și s-au rugat, mai ales, datorită greutăților și necazurilor vieții în care au simțit ajutorul Lui. Iar făcând experiența ajutorului primit, au putut merge mai departe, la  înțelegerea rostului superior al vieții, care nu se limitează la lumea aceasta. Exemplul micilor comunități creștine care trăiesc intens credința a fost întotdeauna fundamental pentru misiunea creștină. Și aceasta pentru că exemplul este molipsitor! Când vezi pe cineva că întrupează în viața sa iubirea și smerenia lui Hristos, nu poți rămâne indiferent. „Priviți-i cât de mult se iubesc; să le urmăm exemplul”, spuneau păgânii despre primii creștini.

Cei doi ierarhi au reușit să formeze de-a lungul anilor sute de comunități ortodoxe românești, dar și câteva comunități ortodoxe de francezi, italieni sau englezi din țările care țin de jurisdicția lor canonică. Este semnul unei Ortodoxii care nu se închide într-un ghetou național, ci se deschide spre universal. Dimensiunea supranațională a Ortodoxiei, pe care o trăim mai cu seamă în diaspora, este chemarea lui Dumnezeu de a da mărturia Bisericii nedespărțite din primul mileniu de viață creștină. Ortodoxia este atrăgătoare prin mistica ei – exprimată în cultul Bisericii, în icoana care-l interpelează pe omul modern, săturat de imagini banale – și prin asceza ei care ne dă libertatea duhului, ferindu-ne de împătimirea față de trup și față de lume. Ortodoxia este umană, adică pe potriva firii omului, răspunzând totodată celor mai intime și profunde căutări ale sale. În acest sens, Părintele Rafael spune: „Ortodoxia este firea omului”, desigur firea bună, creată de Dumnezeu, la care trebuie să ne întoarcem, prin rugăciune și asceză, dacă vrem să fim cu adevărat liberi.

Parohiile și mânăstirile înființate de cei doi ierarhi poartă duhul acestora. Ele se străduiesc să fie în primul rând comunități euharistice prin participarea activă și responsabilă la Taina Trupului și Sângelui Domnului, care îi ajută pe credincioși să crească împreună în iubirea lui Hristos pentru a-și dobândi treptat o „inimă compătimitoare” (Sf. Isaac Sirul), plină de milă față de semeni și față de întreaga creație. Iar inima compătimitoare îl angajează pe credincios la „Liturghia de după Liturghie”, adică la Liturghia în familie și la locul de muncă, dar mai ales la Liturghia pe Altarul semenului aflat în suferințe și nevoi.

Slujirea neobosită la Altarul Bisericii și la Altarul semenului este o caracteristică a celor doi ierarhi. Amândoi și-au început slujirea ca oarecând Apostolii în condiții extrem de sărăcăcioase, fără să aibă nici măcar unde să-și plece capul. Dar tocmai acest duh al sărăciei, pe care și l-au păstrat până acum – chiar dacă,  între timp, Dumnezeu i-a binecuvântat cu centre eparhiale necesare pentru o misiune mai vastă – i-a ajutat să îmbogățească pe mulți și să fie pildă și încurajare pentru sutele de preoți care și-au început slujirea, la fel, în comunități care nu posedau nimic. Simplitatea vieții și naturalețea relațiilor cu semenii, începând cu preoții, îi face pe cei doi ierarhi să fie iubiți de toți.

Dacă acum 25 de ani, unora li se părea că sunt prea tineri pentru slujirea într-o treaptă atât de înaltă care presupune multă experiență, acum toți recunosc darul lui Dumnezeu Care i-a învățat pe măsura gândului lor bun și a angajării de a sluji în modul cel mai dezinteresat Biserica.

Înaltpreasfințitul Iosif a reușit în scurt timp să organizeze o Mitropolie cu trei eparhii sufragane (din anul 2025, încă două) cu structuri suple care să nu înece duhul în administrație, să înființeze „Centrul de studii și cercetare Dumitru Stăniloae” care desfășoară o lucrare amplă de cea mai înaltă calitate profesională, pentru formarea continuă a preoților și a credincioșlor, să organizeze, la nivel de Mitropolie, tabere anuale de tineri și copii, în diferite mânăstiri din România și multe alte activități educative și sociale în cadrul parohiilor.

La rândul său, Preasfințitul Siluan s-a dovedit a fi unul dintre cei mai activi ierarhi din Diaspora românească cu un spirit de organizare exceptional care l-a ajutat să înființeze aproape 500 de parohii și filii, precum și câteva mânăstiri, foarte active pe plan educațional și social. Lucrarea cu copiii și tinerii poate fi exemplu pentru toți ierarhii Bisericii noastre. Toți preoții simt iubirea și ocrotirea Presfinției Sale, dar și fermitatea pentru îndeplinirea deciziilor chiriarhale în folosul misiunii. Adunările eparhiale în Italia sunt adevărate evenimente ecleziale!

Cei doi ierarhi s-au remarcat și prin procurarea sau construcția a zeci de biserici pentru parohiile lor, atât de necesare pentru buna desfășurare a misiunii sacramentale și misionare a Bisericii.

Ca unul care, prin darul lui Domnului, am avut o oarecare influență asupra vieții celor doi ierarhi, mă bucur de tot ceea ce Dumnezeu a  împlinit prin ei în diaspora noastră europeană și mă rog să fie păziți mai departe în același duh de simplitate și naturalețe prin care vor câștiga tot mai mulți oameni pentru Dumnezeu.

+Mitropolitul Serafim