Mărturisirea în vremuri de prigoană. Mari duhovnici și mărturisitori pe care i-am cunoscut (Nürnberg, 1.02.2025)

Interviu cu Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim în revista Deisis, 2025

1. Secolul XX a fost unul dificil pentru poporul român. Pe lângă cele două Războaie Mondiale, care au zguduit întreaga lume, dar în special continentul european, România a suferit mult din cauza instalării regimului comunist. Contrar vitregiilor și îngrădirilor, s-a născut în sufletul românilor dorința de a mărturisi credința și de a o trăi în libertate. Care sunt primele lucruri care vă vin în minte atunci când vă gândiți la secolul XX?

Mă gândesc la jertfele a sute de mii de români nevinovați care au murit în cele două războaie și la familiile lor care au suferit alături de ei; mă gândesc la cruzimea dictaturii comuniste, mai ales în primii 10-15 ani după instalarea ei, când au fost închiși și torționați mii de oameni care n-aveau altă vină decât dorința de a trăi în libertate; mă gândesc la distrugerea satelor prin colectivizarea agriculturii și la dezvoltarea unei industrii forțate, în sensul că poporul român, deși înzestrat de Dumnezeu cu multă inteligență, datorită istoriei sale dificile a fost, secole de-a rândul, un popor de agricultori și de păstori, astfel că industria română n-a putut concura, după ’89, cu țările apusene de tradiție industrială, de unde exodul a milioane de români; mă gândesc, de asemenea, la faptul că dictatura atee n-a reușit, nici pe departe, să-L scoată pe Dumnezeu din sufletul românilor cu toată propaganda antireligioasă în școli, în mass-media, pretutindeni și cu toate măsurile represive împotriva Bisericii. Viața dovedește că din încercările pe care omul le rabdă cu credință iese întotdeauna întărit!

1. Înaltpreasfinția Voastră, v-ați născut la scurt timp după instalarea regimului comunist în România. Cum v-au marcat acele vremuri copilăria și tinerețea, având în vedere prigoana, uneori mascată, alteori evidentă, împotriva Bisericii?

Mi-amintesc cu câtă durere oamenii din satul meu au trebuit să renunțe la tot ce aveau: pământ, atelaje agricole, animale pentru ca să intre în colectiv (1963), iar înainte de colectiv, de cotele mari din toate produsele pe care erau obligați să le dea statului. Oamenii trăiau simplu și modest. Viața satului era ritmată de sărbătorile bisericești: toți erau ortodocși, participau în duminici și sărbători la Sfânta Liturghie, posteau, se spovedeau în săptămâna mare și se împărtășeau. În sat, nu se știa de înjurături, de desfrâu, de divorțuri. Dacă în primii ani după instalarea regimului comunist, în biserici era posibilă catehizarea copiilor, după aceea a fost strict interzisă. Școlarilor li s-a interzis participarea la slujbele Bisericii. Situația s-a ameliorat întrucâtva, pentru scurt timp, după intrarea trupelor ruse în Varșovia (1968), ocupație condamnată de Ceaușescu. Astfel în cele două Institute teologice din București și din Sibiu au putut studia sute de tineri. Eu am apucat aceste vremuri și am făcut teologia la Sibiu între anii 1970-1974.

2. În contextul unui regim care a încercat să îngrădească libertatea religioasă, mulți clerici au fost persecutați sub diferite forme. În fața acestei realități dureroase, care considerați că au fost virtuțile cele mai importante pe care le-au cultivat pentru a răzbi în fața acestor provocări? Cum au reușit să rămână statornici în credință și în dragostea față de aproapele și, mai cu seamă, să devină modele pentru cei din jur?

Patriarhul Justinian (1948-1977) a fost un om foarte înțelept. El și-a dat seama că nu te poți lupta deschis cu o putere atee atât de mare, care controla toate pârghiile societății, cum a făcut Biserica Rusă, la începutul dictaturii comuniste, care a distrus-o total pentru mai mulți ani, ci printr-o rezistență lentă, din interior. El a trebuit să accepte noua putere, dar s-a luptat din răsputeri ca bisericile să rămână deschise pentru ca oamenii să se poată ruga. Era convins că puterea rugăciunii va submina, încetul cu încetul, puterea atee. Deși Biserica a plătit un tribut greu prin aceea că peste 2000 de preoți ortodocși au trecut prin închisorile comuniste (unii au și murit aici), iar în 1959, la intervenția comuniștilor ruși, au fost dați afară din mânăstiri peste 5000 de călugări și călugărițe, totuși ea a ieșit biruitoare. În 1990, la primul recensământ după căderea comunismului, aproape 99% din români s-au declarat credincioși, din care 87,7% ortodocși. Deci fidelitatea față de Biserică, slujirea regulată a Sfintei Liturghii și a celorlalte Sfinte Taine și Ierurgii i-a ajutat pe preoți să țină poporul lui Dumnezeu aproape de Biserica Sa, chiar dacă unii ierarhi și preoți au făcut și anumite compromisuri în această perioadă, niciodată însă în privința credinței.

3. În cartea dumneavoastră despre duhovnicii pe care i-ați cunoscut de-a lungul timpului, ați mărturisit că în România credința a fost menținută vie de către „acești mari duhovnici spre care se îndrepta poporul credincios căutând alinare în suferințe și încurajare în lupta cu ispitele vieții.” Cum ați descrie rolul pe care acești mari Părinți l-au avut în perioada comunistă, atât în viața duhovnicească a credincioșilor, cât și în păstrarea identității ortodoxe?

Românii au mare evlavie față de călugări pentru că aceștia și-au închinat viața trăirii în curăție și rugăciune. Întotdeauna credincioșii au alergat la mânăstiri pentru a cere rugăciunea călugărilor, pentru a se spovedi și a primi ajutor duhovnicesc în lupta cu greutățile vieții. Comuniștii s-au temut mai cu seamă de oamenii mistici care erau urmăriți cu mare atenție de Securitate. Mi-amintesc că mergând des la Sihăstria, uneori Părintele Cleopa nu slujea și nu ținea cuvânt de învățătură credincioșilor pentru că era oprit de Securitate. Eu cred că, mai cu seamă, marii noștri duhovnici din mânăstiri și, slavă Domnului!, am avut în perioada comunistă cu zecile, dacă nu cu sutele, au întreținut în popor credința și atașamentul față de Biserică. Pentru că duhovnicii din mânăstiri îi îndemnau pe credincioși să meargă la biserică și să cinstească pe preoții lor chiar dacă unii dintre ei nu se ridicau la înălțimea chemării lor.

4. De ce considerați că este important să avem astfel de modele vii și astăzi, într-o lume care, deși nu mai trăiește persecuția de altădată, se confruntă cu provocări la fel de primejdioase pentru sufletul omului?

Mântuitorul a zis: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând ei faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). Întotdeauna oamenii au avut nevoie de exemple vii de trăire a credinței care să-i încurajeze în propria lor trăire. Nu-i suficient doar cuvântul, ci este nevoie și de fapta care întrupează cuvântul și îi dă putere. Mântuitorul vorbea „cuvânt cu putere multă” care venea din identificarea Sa cu învățătura pe care o propovăduia. Sfântul Părinte Arsenie Mărturisitorul zicea: „vorba sună, iar fapta (adică exemplul personal) tună”! Poporul spune: „exemplul este contagios”. Să ne aducem aminte și de îndemnul Sfântului Serafin din Sarov: „Câștigați-vă pacea inimii și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”.

5. Înaltpreasfinția Voastră, ați avut privilegiul de a cunoaște mulți duhovnici și mărturisitori ai credinței noastre. Care sunt cele mai de preț întâlniri, dar și îndemnuri pe care le-ați primit de la aceștia și pe care încă le purtați în suflet?

Din mila Domnului, am cunoscut în viața mea peste 50 de mari duhovnici de la care am învățat multe. De mic copil l-am cunoscut pe Sfântul Serafim cel Răbdător de la mânăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus unde mergeam în pelerinaj pe jos (30 Km.) cu credincioși din satul meu, Boholț. La Părintele Serafim m-am spovedit de multe ori. Mă îndemna mereu la rugăciune zicând: „Mă copile, să te rogi mult că rugăciunea te apară de toate ispitele”. Când m-am dus la teologie, îmi spunea: „De la un preot se cere dragoste de rugăciune și slujire dezinteresată, căci, dacă nu urmărești bunurile materiale, ci pe cele duhovnicești, Dumnezeu ți le dă și pe unele și pe celelalte”. Adeseori Părintele cita în predicile sale un cuvânt pe care i l-a spus în tinerețea sa Părintele Antipa Dinescu de la muntele Athos: „Să-ți ții pravila (adică rânduiala de rugăciune zilnică) pentru că altfel te îndrăcești”! Într-adevăr dacă uităm de rugăciune, diavolul pune ușor stăpânire pe noi. De la Părintele Arsenie Papacioc am învățat să fiu cât mai atent la prezența permanentă a lui Dumnezeu în toate amănuntele vieții. El insista pe calitatea rugăciunii, nu pe cantitate: „un suspin poate fi o rugăciune și o clipă o veșnicie”, zicea Părintele. Totuși la calitatea rugăciunii se ajunge prin multa rugăciune, cum zic Părinții tradiției ascetice. De la Sfântul Cleopa am învățat cât de importantă și folositoare este citirea Psaltirii, iar de la Sfântul Dometie puterea milosteniei care este singurul criteriu al judecății noastre înaintea lui Dumnezeu. Dar mai mult decât cuvintele de învățătură ale Părinților pe care i-am cunoscut, mi-a rămas în suflet chipul lor luminos, blândețea și bunătatea inimii lor. Când mă gândesc la ei, la rugăciunea și nevoințele lor, prind curaj în lupta cu ispitele vieții. De aceea mă rog lor și-i chem în ajutor.

6. Ne puteți împărtăși o întâmplare sau un cuvânt memorabil care v-a marcat în propria formare duhovnicească?

Am amintit deja câteva cuvinte care mi-au rămas în inimă și de care am încercat să țin seama în viața mea. Aș aminti și un cuvânt al Sfântului Arsenie (Boca) care punea mare accent pe nașterea de copii după voia lui Dumnezeu pentru ca familia să fie sănătoasă și neamul să nu piară. Pe la începutul anilor ’70 l-am vizitat la biserica din Drăgănescu. Biserica era plină de credincioși care așteptau să-i spună necazurile. De obicei Părintele răspundea la întrebările oamenilor cu voce tare de pe schela pe care picta. O credincioasă se plângea de copiii ei, apucați pe drumuri greșite și care nu se puteau căsători. Părintele o întreabă: „Câți copii ai? – Doi, îi răspunde femeia. – Dar ceilalți unde sunt? – Știți Părinte, viața este grea și ne-am ferit de a mai avea copii. Răspunsul: Dumnezeu îți dă de lucru cu doi copii, cât cu zece dacă-i nășteai pe toți. Acum rabdă, roagă-te, postește și nu-ți pierde nădejdea. Dar nu va fi ușor”! Toți marii noștri duhovnici au condamnat păcatul avortului și ferirea de a avea copii prin tot felul de mijloace împotriva naturii. Mai cu seamă de pe urma acestor păcate, oamenii suferă mult, iar neamul se împuținează și se îndreaptă spre pieire.

7. În cartea amintită mai sus, l-ați numit pe Părintele Paisie de la Sihla unul dintre cei mai mari duhovnici din România secolului XX. Ce putem învăța din exemplul acestui mare Părinte despre mărturisirea în vremuri de prigoană?

În secolul XX, mai ales în perioada comunistă, Dumnezeu a binecuvântat Biserica noastră cu mulți duhovnici, între care Părintele Paisie cred că a fost cel mai mare, în sensul că la el alergau pentru spovedanie și rugăciuni de dezlegare mii de credincioși din toată țara. La ușa chiliei lui de la Sihla, apoi de la Sihăstria, așteptau zilnic zeci de credincioși. Părintele purta mereu, cred că și noaptea, epitrahilul după gât ca un soldat gata în orice moment de război. Desigur războiul Părintelui era împotriva demonilor care chinuie pe oameni prin păcate nenumărate și suferințe de tot felul de pe urma păcatelor. Că dacă n-am păcătui, n-am suferi atât de mult. Părintele Paisie avea o inimă compătimitoare, plină de milă pentru oameni, înțelegea neputința fiecăruia și mângâia pe toți cu rugăciunea și cuvântul său. M-am numărat și eu de multe ori printre credincioșii care așteptau la chilia Părintelui pentru spovedanie și mă bucuram să aud binecuvântarea lui: „Domnul Dumnezeu Iisus Hristos să vă binecuvânteze, Domnul să vă dea iertare de păcate, Domnul să vă dezlege de toate legăturile diavolului, Domnul să vă miluiască… Domnul să vă rânduiască un colțișor de rai în Împărăția Sa”! Părintele Paisie repeta mereu cât de importantă este spovedania deasă făcută cu părere de rău pentru păcatele săvârșite și hotărârea de a nu le mai repeta. El spunea că spovedania deasă întreține în noi conștiința păcatului și pocăința. Dacă ne împărtășim fără conștiința nevredniciei și pocăință, Sfânta Împărtășanie se poate face spre osândă (vezi I Corinteni 11,29-31).

8. Considerați că există forme subtile de prigoană astăzi? Dacă da, cum putem să le recunoaștem și să le înfruntăm?

Cineva a spus pe bună dreptate că pe vremea dictaturii, fiecare știa cine este dictatorul și se ferea de el; astăzi dictatorul este ascuns peste tot și nu-l recunoști cu ușurință. În societatea de consum în care trăim, toată lumea urmărește în primul rând binele material: traiul bun și desfătarea cu plăcerile vieții. Libertatea de care ne bucurăm astăzi poate deveni, pentru cei care nu știu să se folosească de ea, o mare ispită împotriva credinței. Se spune că omul este liber să facă ce vrea, că este stăpân peste el, ceea ce este adevărat pentru că Dumnezeu ne-a creat liberi. Numai că libertatea rău folosită devine sclavie. Omul cu adevărat liber este numai acela care reușește prin înfrânare să-și stăpânească pornirile pătimașe ale sufletului și trupului: mândria, lăcomia, goana după câștig, desfrâul… care ne înlănțuiesc și ne fac nefericiți. Cu alte cuvinte libertatea se câștigă prin „lupta până la sânge” (Evrei 12,4) împotriva păcatului care ne robește. „Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8,34).

9. Ce sfat le-ați oferi tinerilor care, trăind într-o lume ce tinde uneori să marginalizeze credința, caută să-și păstreze vie relația cu Dumnezeu și să rămână statornici în credința lor?

Ispitele tinereții sunt multe și pentru că cei mai mulți nu au o educație creștină se lasă ușor influențați de duhul societății descreștinate în care trăim și apucă pe drumuri greșite. Dar nu este vina lor, ci a părinților care nu le-au oferit de mici o educație creștină cu rugăciune, post și participarea la Sfânta Liturghie. Este, de asemenea, și vina noastră a slujitorilor Altarului care nu i-am atras pe tineri spre Biserică oferindu-le programe de catehizare și de activități specifice vârstei lor. Cu tinerii se lucrează foarte ușor; este suficient să-i pui împreună, să le dai câteva îndrumări și să-i însoțești „din umbră”. Ei sunt ingenioși și dornici de a învăța și a pune în lucrare talentele pe care le au. Le trebuie doar un impuls de început, oferindu-le, apoi, toată libertatea de a continua. Credința creștină este ca o comoară de mare preț, dar ascunsă în pământ atâta timp cât nu faci efortul de a descoperi tainele ei. Pe măsură ce le descoperi, te descoperi pe tine însuți, te îndrăgostești de ele, le trăiești cu bucurie și te împlinești prin ele. „Ortodoxia este firea omului”, a zis Părintele Rafael Noica. Aceasta înseamnă că tot ce ne propune spiritualitatea ortodoxă este pe potriva naturii noastre profunde. Rugăciunea, postul, Biserica cu slujbele ei, asceza și lupta împotriva păcatului și a răului din noi înșine, totul ne ajută să revenim la firea cea bună, creată de Dumnezeu, dar pervertită de păcat și să dobândim adevărata libertate care ne face fericiți. Nu poți fi fericit în viață numai cu valorile lumii acesteia care, fără să le desconsiderăm, trebuie transfigurate, adică îndreptate spre scopul pentru care am fost creați: unirea cu Dumnezeu și dobândirea vieții veșnice. Altfel viața se dovedește a fi o himeră sau alergare după vânt. Or dacă li se spune, tinerii înțeleg aceasta mai bine decât cei în vârstă.

10. Cum pot familiile creștine să-i învețe pe copii să-și mărturisească credința cu bucurie înaintea celorlalți, dar și cu dragoste față de aproapele, respectând în același timp diversitatea și unicitatea fiecărui neam, în situația deosebită a românilor ortodocși din Diaspora?

Sfântul Arsenie Mărturisitorul spune că educația copilului începe din clipa zămislirii sale. De aceea îndeamnă pe părinți ca înainte de unirea lor trupească să se roage ca Dumnezeu să le dea un copil sănătos și bun. Pentru că sentimentele părinților în clipa zămislirii se transmit embrionului, După cum, sentimentele și trăirile mamei în cele nouă luni până la naștere și apoi în perioada alăptării se transmit copilului. Caracterul unui copil se formează până la vârsta de 5-6 ani. De aceea este extrem de importantă atmosfera din familie în care trebuie să domnească dragostea, pacea și buna înțelegere. Copilul trebuie învățat să se roage, să fie dus în fiecare duminică la biserică și împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului. Să participe, de asemenea, la orele de catehizație oferite de parohie. Chiar dacă la vremea adolescenței, mulți tineri trec prin crizele specifice acestei vârste și se pot îndepărta de Biserică, totuși sămânța credinței sădită de mici în ei și mai ales Sfânta Împărtășanie luată cu regularitate ani de-a rândul, va rodi mai târziu în sufletul lor și se vor întoarce la Dumnezeu. Dar dacă nu sunt crescuți și educați de mici în credință vor apuca pe căi greșite și numai o minune îi va întoarce pe drumul bun. Astfel de minuni se petrec dacă părinții stăruiesc în rugăciune cu lacrimi, ani de-a rândul și își mărturisesc păcatele, recunoscând că din cauza lor copiii s-au rătăcit. Părinții trebuie să fie conștienți că cea mai mare zestre pe care o pot transmite copiilor nu sunt bunurile materiale, ci credința. Credința îl ajută pe copil, apoi pe tânăr să fie respectuos față de părinți, față de dascăli, față de semenii săi, de orice neam și de orice credință ar fi, să învețe bine și să reușească în viață.