Strategii duhovnicești de supraviețuire în timpul pandemiei (Nürnberg, 18.11.2020)

Conferință a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Serafim, la invitația PS Părinte Macarie, Episcopul Europei de Nord

Cuvânt de introducere al PS Macarie

Doamne ajută, tuturor celor care ne urmăresc acum atât pe canalele media ale Episcopiei noastre Ortodoxe Române a Europei de nord, cât şi pe canalele media Trinitas şi Doxologia. În această seară îl avem alături de noi pe Mitropolitul nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, care este unul dintre ierarhii, care atunci când conferenţiază, sălile sunt pline datorită căldurii şi intensităţii cuvântului său. Acum ne va conferenţia înaintea unui auditoriu de la distanţă, aflat în mediul virtual, însă am convingerea că va anula distanţa şi virtualitatea prin cele ce va împărtăşi în această seară. Părintele Mitropolit Serafim este un fierbinte iubitor al patriei străbune şi al satului strămoşesc aşa cum suntem mulţi dintre păstorii Bisericii. Şi Înaltpreasfinţia Sa este cuprins de acel dor pentru plaiurile natale şi râvnă pentru revenirea fraţilor români acasă. Iată că această pandemie şi criză sanitară ne-a surprins pe noi cei din diaspora departe de ţara noastră. Am întâmpinat, însă, cu diferenţe, de la ţară la ţară, aceleaşi provocări majore la adresa Bisericii – îngrădirea accesului la Sfintele Slujbe, la comuniunea cea dintre noi. O provocare majoră, căci Biserica înseamnă adunare – eclesia – comuniune reală, faţă către faţă, inimă la inimă a fraţilor şi surorilor de credinţă. Această comuniune corespunde însă unei noi nevoi fundamentale a sufletului omenesc, o nevoie atât psihologică, cât şi existenţială, ontologică prin plinirea ei întru Hristos. Tocmai de aceea, Înaltpreasfinţitul nostru Părinte Mitropolit Serafim ne va prezenta în această seară strategii duhovnicești de supraviețuire în timpul pandemiei şi cu ce se diferenţiază ele de eventualele strategii cu substrat psihologic.

Aşadar, tema conferinţei din această seară este „Strategii duhovnicești de supraviețuire în timpul pandemiei”. Înaltpreasfinţia Voastră, vă ascultăm cu mare bucurie.

Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Serafim

Mai întâi aş dori să mulţumesc Preasfinţitului Macarie pentru invitaţia de a fi în seara aceasta împreună cu preoţii și credincioşii din Eparhia Preasfinției Sale, dar și din ţara noastră și de pretutindeni, care ne ascultă pe canalele media Trinitas și Doxologia. Vă mărturisesc că atunci când am primit invitaţia de a vorbi pe această temă, care mi se pare că sună puțin cam milităros şi poate induce chiar un sentiment de teamă, am fost puțin jenat. „Ce să facem ca să supravieţuim, să nu murim sau cum să fugim de moarte”? Dar în starea de păcat în care trăim cu toţii, noi nu vieţuim, ci, mai degrabă, supravieţuim, în sensul că Dumnezeu se milostiveşte clipă de clipă de noi şi ne dă viaţă, deşi nu merităm viaţa. Sfântul Apostol Pavel spune că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Deci pentru că păcătuim neîncetat, ar trebui să murim şi totuşi trăim sau supravieţuim din mila lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu și să-I mulţumim pentru fiecare zi și ceas al vieții.

Primul gând pe care aş vrea să vi-l pun la inimă în legătură cu această pandemie este acela că nu trebuie s-o vedem ca o pedeapsă a lui Dumnezeu. După cum nu trebuie să vedem pedeapsa lui Dumnezeu atunci când ne îmbolnăvim sau suntem încercaţi în viață cu tot felul de ispite și necazuri. Toate acestea nu sunt pedeapsa lui Dumnezeu, ci sunt consecinţe ale păcatelor noastre. Dumnezeu, fiind iubire, nu pedepseşte pe nimeni. Noi nu ne dăm seama ce înseamnă iubirea absolută, iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, pentru că nu iubim ca Dumnezeu. Iubirea noastră este puțină, de multe ori falsă şi, pentru că nu avem iubirea lui Dumnezeu, îi pedepsim pe semenii care ne greşesc sau le întoarcem răul cu rău. Dar Dumnezeu nu pedepseşte niciodată pe nimeni! Însă El îngăduie, tot din iubirea și mila Lui nemăsurate, să vină asupra oamenilor consecinţele păcatelor lor pentru ca să se oprească de la păcat. Iar în boală și necazuri Dumnezeu este și mai aproape de noi, suferă împreună cu noi și ne dă curaj ca să ne purtăm crucea.

Noi înțelegem păcatul mai mult juridic și nu duhovnicește. Credem că dacă păcătuim, Dumnezeu ne pedepsește. Gândirea aceasta o avem din contextul social în care trăim, dacă încălcăm legea, autoritatea ne pedepsește. În ordine duhovnicească este însă altfel; nu Dumnezeu pedepsește, ci păcatul însuși. „Păcatul este călcarea legii”, spune Sf. Ioan Evanghelistul (I Ioan 3,4). Universul se conduce după legi pe care Dumnezeu le-a pus în creaţie, în natură şi în firea omului. Dacă nu respectăm legile lui Dumnezeu din creație și poruncile Lui din Sfânta Scriptură, date pentru a ne apăra viaţa, pentru a ne feri de rău şi în cele din urmă de moarte, păcătuim. Iar păcătuind, suferim. Suferim pentru că păcătuim, nu pentru că Dumnezeune ne pedepsește! Părintele Arsenie Boca zicea mereu: „Măi, suferiţi pentru păcatele voastre”. Deci să nu vedem în suferințele noastre pedeapsa lui Dumnezeu, ci să vedem consecinţa păcatelor propri și să ne oprim de a mai păcătui.

Am citit acum câţiva ani un cuvânt care m-a impresionat şi pe care-l repet mereu în predicile mele. Acest cuvânt spune aşa: „Dumnezeu iartă întotdeauna, omul iartă câteodată, natura însă nu iartă niciodată”. Cum înțelegem acest cuvât înțelept? Dumnezeu, fiind iubirea absolută, iartă întotdeauna. Cine se roagă din toată inima, cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, primește iertare de la Dumnezeu! Omul nu iartă întotdeauna ca Dumnezeu, ci iartă câteodată, pentru că nu trăieşte iubirea lui Dumnezeu şi prin aceasta cade din libertate în sclavie. De aceea nu iertăm întotdeauna sau iertăm, dar ținem minte răul, cum se întâmplă adeseori în viața noastră. Totuși libertatea adevărată este să iubești și să ierți ca Dumnezeu și să faci numai binele. Atunci ești cu adevărat liber, când ierți ca Dumnezeu și faci numai binele.

Mai departe, cuvântul înţelept spune: „Natura nu iartă niciodată”! Să ținem minte: „Natura nu iartă niciodată”! Când vorbim de natură, ne gândim la mediul înconjurător, la creaţia lui Dumnezeu din care face parte și omul. În creaţie, în cosmos, există legi care guvernează mișcarea neîncetată a planetelor, a astrelor, galaxiilor și metagalexiilor. Toate respectă legile lui Dumnezeu pentru că altfel s-ar produce haos. Cuvântul „cosmos” în limba greacă are şi sensul de armonie. Dacă în cosmos domneşte armonia este pentru că astrele respectă legea înscrisă de Dumnezeu în firea lor. Psalmistul David spune: „Lege le-a pus şi nu o vor trece” (Psalm 148,6). Omul este, cum spun Părinții, un microcosmos, un cosmos în mic. Aceleași legi domnesc în firea noastră ca și în univesul care ne înconjoară. În noi ar trebui să existe aceeaşi armonie ca și în cosmos. Dar pentru că nu respectăm legile lui Dumnezeu, nu avem pace și armonie în suflet, iar trupul se îmbolnăvește. Animalele și celelalte viețuitoare se conduc după instincte și nu pot călca legile naturii pentru că un au suflet rațional și libertate, cum avem noi oamenii, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă și animalele suferă, suferă din cauza omului, după cum spune Sf. Ap. Pavel: toată făptura suspină și are dureri din cauza celui care a supus-o, adică a omului (Romani cap. 8). Omul, pentru că își folosește rău libertatea, încalcă legile lui Dumnezeu, încalcă legile naturii şi trăieşte împotriva firii sale. De aceea, natura se răzbună, se întoarce împotriva lui. Şi ca să înţelegem mai bine, să dăm câteva exemple, foarte simple, în fond. Atunci când mâncăm prea mult sau mâncăm ce nu convine stomacului fiecăruia, o să ne îmbolnăvim. Dacă bem prea mult sau bem ce nu ne face bine, o să suferim, pentru că stomacul e făcut de Dumnezeu ca să mănânce moderat, să bea moderat, să funcţioneze în armonie cu celelalte organe din trupul nostru. Şi pentru că încălcăm legile naturii, organele se îmbolnăvesc. Asta nu înseamnă că ne pedepseşte Dumnezeu, pentru că am mâncat prea mult şi ne-am îmbolnăvit sau am băut prea mult şi am devenit alcoolici. Nu, aceasta nu e pedeapsa lui Dumnezeu, ci propria noastră pedeapsă. La fel dacă muncim prea mult. Văd cum bieţii confraţi români muncesc adeseori peste măsură, peste fire, de dragul de a câştiga mai mult. Bineînţeles că trebuie să muncim, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om ca să muncească şi să-şi întreţină viaţa prin munca de toate zilele. Dar să nu exagerăm, muncind peste puterile propri. Psalmistul spune: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara” (Psalm 103,24). Deci, ziua muncim, iar noaptea ne odihnim. Mulți muncesc noaptea, pentru că munca de noapte e mai bine plătită. Dar muncind noaptea, încetul cu încetul, sănătatea se distruge. Am cunoscut mulți oameni care muncesc noaptea şi care mi-au mărturisit că după o vreme s-au îmbolnăvit, de nu mai puteau dormi nici ziua. La fel, dacă nu te păzeşti de frig sau de căldură prea mare, deci nu te îmbraci potrivit vremii, bineînţeles că o să răceşti sau o să transpiri şi o să te îmbolnăveşti. Dacă în viaţa conjugală nu respectăm rânduiala lui Dumnezeu, care este rânduiala firii și ne ferim de a avea copii sau omorâm copiii în pântece, prin avort chirurgical sau hormonal, adică prin pastile anticoncepționale, sterilet etc., vom pătimii tot felul de boli.

Chiar astăzi am citit ceea ce a scris de curând părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, că de la Revoluţie până acum s-au făcut peste 30 de milioane de avorturi chirurgicale şi aprox. 80 de milioane de avorturi hormonale. Vă daţi seama? Ce încălcare mai îngrozitoare a legilor naturii, a legilor trupului care domnesc în firea noastră, ca să te fereşti de a avea copii sau să omori copiii în pântece? Iar consecinţele se răsfrâng asupra sănătăţii mamei, a tatălui, a celorlalți copii, dar se râsfrâng şi asupra neamului şi asupra lumii întregi. Pentru că orice păcat are consecinţe nu numai asupra persoanei care-l săvârşeşte, ci se răsfrânge, se întinde ca un cancer în întreaga existenţă, în întreaga umanitate. Şi pentru că în lumea creştină se fac atâtea avorturi sau oamenii se feresc de a vea copii prin alte mijloace, toate împotriva firii, creștinismul va pieri în timp. Pierim noi creştinii şi vor rămâne cei care aduc pe lume copiii pe care îi trimite Dumnezeu. Credincioşii altor religii nu ştiu ce înseamnă avort sau ferirea de a avea copii. Aceştia se înmulțesc după rânduiala înscrisă de Dumnezeu în natura omului şi umplu pământul pentru că împlinesc porunca lui Dumnezeu din Cartea Facerii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniți pământul”. Cine stăpâneşte pământul? – Cine creşte şi se înmulţeşte. Nu ne înmulţim noi creştinii, pentru că vrem să trăim o viaţă comodă, uşoară şi ne-am învăţat să avem numai un copil sau doi, rareori trei sau mai mulți, iată, se înmulţesc necreștinii care vor moşteni pământul.

Acestea sunt doar câteva exemple de boli pe linie, am zice, trupească, potrivit cuvântului: „natura nu iartă niciodată”. Dar să nu uităm latura sufletească. De pildă: mulți îşi suprasolicită psihicul şi sunt mereu nemulţumit, cum se întâmplă cu atâţia oamenii în lumea aceasta. Orice ar avea, orice le-ai face, ei tot nemulţumiţi sunt. Acestă stare de nemulţumire afectează creierul, atacă psihicul și te îmbolnăveşte. La fel, dacă nu eşti capabil să ierţi pe semenul tău, dacă ţi minte răul, ai ură ascunsă, chiar dacă nu o numeşti ură. Mulţi spun: am iertat, dar nu pot să uit răul care mi s-a făcut! Aceasta nu este iertare deplină şi nu te eliberează cu adevărat pentru că nu ierţi din inimă. Toate aceste stări sufletești provoacă tulburări, depresii, boli psihice. Ele provin din nerespectarea legilor lui Dumnezeu înscrise de El în firea omului și în creaţia Sa pentru ca omul şi creaţia să viețuiască în armonie. Dumnezeu ne-a făcut ca să trăim armonios, să trăim o viaţă cumpătată, echilibrată, care în noi oamenii se concentrează, prin puterile ei fizice și psihice, în inima noastră. Inima este locul de întâlnire al tuturor energiilor care traversează cosmosul întreg şi ființa noastră. Toate trăirile noastre sufletești, emoționale, se concentrează în inimă, toate izvorăsc din inimă și se răspândesc în tot universul. Inima fiecăruia este centrul universului! În inimă se recapitulează, ca într-un focar, întreaga umanitate, întreg universul. Deci îi purtăm în noi înșine, chiar dacă nu ne dăm seama, pe toţi oamenii şi toată creaţia. Dacă avem o inimă curată și bună, o inimă împăcată și armonioasă, toate puterile fizice și psihice sunt în armonie şi vom fi în armonie cu mediul înconjurător, cu semenii, în primul rând cu cei din familie și cu toată umanitatea. Inima curată, inima smerită și bună are o simţire profundă a unităţii întregii umanităţi şi întregii creații.

Inima este, de asemenea, locul unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu. Pentru că în inima noastră purtăm harul botezului. Dar și necreştinii tot în inima lor Îl simt pe Dumnezeu, după credința fiecăruia. Și aceștia fac ale Legii potrivit conștiinței lor, cum spune Sf. Ap. Pavel. Iar în inimă nu putem pătrunde decât prin rugăciune. Însă nici rugăciunea nu pătrunde ușor în inimă. Pentru ca rugăciunea să pătrundă în inimă, trebuie să fim foarte atenți când ne rugăm, adică să ne concentrărăm mintea, gândul la rugăciune. Mintea nu coboară în inimă, dacă nu este atentă la rugăciune, dacă nu se oprește din împrăştierea ei în cele exterioare pentru ca toată atenția ei să se concentreze la cuvintele rugăciunii și astfel să coboare inimă.

Când vorbim de minte, nu trebuie să credem că mintea este tot una cu creerul. Creierul este un organ, iar mintea o energie. Această energie pe care o numim minte porneşte din inimă şi se exprimă prin creier, adică prin gânduri, cuvinte sau stări emoționale. Energia minţii, care este într-o neîncetată mișcare, ne face să ne împrăştiem, dacă nu suntem atenți, tot timpul în cele exterioare şi să uităm de noi înșine, de cine suntem, să uităm de inimă și de Dumnezeu care sălășluiește în ea. Iar dacă mintea, prin gândurile ei, se împrăştie mereu în cele exterioare, oboseşte, se epuizează. Ea trebuie să se întoarcă cât mai des în inimă, la casa ei pentru a găsi odihna. Odihna minții, adică a gândurilor, nu ne-o putem impune, oricât de puternici am fi. La odihna minții, nu putem ajunge decât prin rugăciune, printr-o rugăciune curată, neîntinată de gânduri străine. Ne închidem atenția în cuvintele rugăciunii și nu ne mai gândim la nimic altceva. Lucrul acesta nu este deloc uşor, mai cu seamă dacă nu avem obișnuința să ne rugăm mult. Dacă zi de zi și ceas de ceas, mintea noastră se împrăștie în cele exterioare, la lucrurile lumii acesteia, când ne punem la rugăciune este greu s-o oprim din împrăștierea ei pentru ca să fie atentă la cuvintele rugăciunii. Dar dacă facem efortul acesta cât mai des, încetul cu încetul, mintea se obișnuiește cu rugăciunea și va simți dulceața ei.

Mintea noastră, cum am spus este o energie care izvorăște din inimă și se răspândește în toată ființa noastră și în tot universul cu o viteză fantastică. Viteza luminii, de 300.000 km/secundă, este nimic față de viteză minții care într-o clipă se află la marginea universului, la marginea lumii, în Rai, în iad peste tot. Atât de mobilă este mintea! Şi pentru ca s-o stăpâneşti, să o poţi opri din împrăştierea ei, măcar din când în când, trebuie să pui mâna pe o carte de rugăciuni, să pui mâna pe Sf. Scriptură, să citești o carte duhovnicească şi să te concentrezi la ceea ce citeşti. În felul acesta, mintea se odihneşte şi își reînnoieşte puterile. Altfel oboseşte și se epuizează. De aici vin bolile psihice, nemulţumirile şi stresul de toate zilele, dar și atâtea boli trupești.

Pandemia care ne încearcă acum este cu siguranță o consecinţă a înmulțirii păcatului în lume. Oamenii nu mai respectă legile lui Dumnezeu, nu se mai roagă, nu se mai înfrânează de la mâncare și băutură. Dar repet, să nu înțelegem pandemia, ca și orice boală și încercare din viața noastră, ca pedeapsă a lui Dumnezeu, ci ca și consecințe ale păctelor noastre, adică ale nerespectării legilor lui Dumnzeu, date pentru binele nostru, pentru ca să ne ferească de boli şi de moarte. Tot ce face Dumnezeu cu noi, copiii Lui, face din iubire. Dacă suntem copii buni și ascultători împlinim voia lui Dumnezeu și vom avea pace și bucurie în suflet. Dumnezeu aşteaptă de la noi să facem totul cu dragoste și cu bucurie, nu de silă. Multora li se pare că a te ruga este un lucru obositor, pierdere de timp. Unii zic: „ De ce să mă rog, de ce să merg la biserică? Nu am timp, am atâtea lucruri de făcut!” Aceștia privesc rugăciunea ca pe o obligaţie obositoare. Dar rugăciunea nu este o obligaţie. Nu ne obligă nimeni să ne rugăm. Nu ne obligă nimeni să postim, nu ne obligă nimeni să mergem la biserică. Ci le facem pe toate pentru că suntem conştienţi că dacă nu le facem, devenim robi ai stihiilor lumii acesteia, adică ai banului, ai plăcerilor care degradează sufletul şi trupul, pe când rugăciunea și postul ne dau sănătate. Deci trebuie să privim tot ceea ce ne spune Dumnezeu, tot ceea ce ştim din Sfânta Scriptură, din învăţătura Bisericii, de la Sfinţii noştri Părinţi ca învăţături sau ca sfaturi pe care dacă le împlinim, ele ne apără viaţa, ne înoiesc viaţa și ne ajută să trăim în armonie cu noi înşine și cu semenii noştri. De ce e atâta dezarmonie în lumea aceasta, de ce oamenii nu mai au nici o linişte, nici o pace? Sunt într-o mişcare continuă, un dute-vino neîncetat! Bieţii oameni nu-şi mai găsesc locul, nu mai sunt legaţi de un loc pentru că ne-am dezrădăcinat din locul unde ne-am născut și am plecat în lume după un trai mai bun, fără să ne gândim la suflet. Locul de naștere, ţara, neamul – toate pun pe fiecare dintre noi o pecete de neșters. Oriunde m-aş duce în lumea aceasta, nu mă pot metamorfoza, nu mă pot schimba peste noapte. Pentru că port în sângele și în oasele mele locul în care m-am născut, neamul, Biserica, oamenii, limba, cultura – tot ceea ce m-a format în copilărie și tinerețe. Ori, dacă nu stăm locului şi plecăm atât de uşor din ţară, ne dezrădăcinăm, iar dezrădăcinarea crează în sufletul nostru stres, neîmplinire sufletească. Am auzit din gura a nenumăraţi oameni că au nemulţumiri profunde şi că îi mustră conştiinţa că şi-au părăsit ţara care i-a format și neamul şi s-au pus în slujba altora. Și unii se întorc acasă! Slavă Domnului!

Deci toate durerile și neliniștile noastre, dragii mei, sunt consecinţa faptului că nu mai ştim să respectăm legile lui Dumnezeu, să respectăm poruncile lui Dumnezeu, adică voia lui Dumnezeu şi din cauza asta suferim aşa de mult. Iar suferind, nu înseamnă că Dumnezeu ne părăseşte pentru că am păcătuit. Nu, Dumnezeu nu părăsește niciodată pe nimeni, ci noi îl părăsim pe Dumnezeu, pentru că uităm de El, pentru că nu ne rugăm, nu postim și nu ținnem rânduiala Bisericii. Deci Dumnezeu îngăduie suferința de pe urma păcatelor, pentru ca noi să ne trezim, să ne dăm seama că am păcătuit și să ne întoarcem la El. Iar în suferință, Dumnezeu este și mai aproape de noi, tocmai pentru că strigăm după ajutorul Lui. Dacă păcatul n-ar produce suferință, am păcătui la nesfârșit și am pieri cu toții!

Ştiţi ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20). E minunat lucrul acesta! Unde s-a înmulțit păcatul, prisoseşte harul! Cum înțelegem acest adevăr dumnezeiesc? Să ne gândim ce face un tată şi o mamă bună faţă de copilul neascultător care pleacă de acasă, care nu mai vrea să ştie de părinţi? Părinţii se interesează de acest copil mai mult decât de ceilalți copii ascultători. Îl caută, se duc după el, îi arată toată dragostea ca să-l câştige înapoi. Dumnezeu face infinit mai mult cu noi, când suntem rătăciți, pentru ca să ne atragă acasă, adică la Biserica Lui. Atunci e și mai aproape de noi, când suntem rătăciţi! Mântuitorul spune: „Păstorul cel bun îşi lasă nouăzeci şi nouă de oi în pustie şi se duce după oaia pierdută” (Matei 18,12). Auziţi, îşi lasă nouăzeci şi nouă de oi, care sunt cuminţi şi rămân în staul și se duce după oaia pierdută. Aşa şi Dumnezeu, vine în întâmpinarea noastră, a tuturor celor pierduţi şi îşi pune sufletul pentru fiecare dintre noi. Dar Dumnezeu nu poate intra cu forţa în sufletul nostru, nu ne poate obliga să ne întoarcem la El, fără voia noastră. Păstorul ia oaia pe umeri, – căci oaia nu are minte și nu i se poate împotrivi – şi o duce în staul. Dar Dumnezeu nu ne poate aduce în staulul Bisericii şi în staulul inimii noastre şi al neamului cu forţa. Când ne rătăcim, Dumnezeu se apropie de noi şi ne dă semne ale iubirii Sale pe care ar trebui să le înțelegem și să ne întoarcem de la păcat. Desigur, dacă conştiinţa îți este adormită sau aproape moartă, nu înțelegi semnele iubirii dumnezeiești și o să suferi în continuare, tot mai mult, până când conțiința se trezește și-și pune întrebarea: „Doamne, oare de ce sufăr? Ce s-a întâmplat, ce am greşit, Doamne?” Trebuie să-ţi pui întrebarea aceasta şi dacă ţi-o pui, îţi dai seama de greșeală și zici: „Doamne, am greşit, iartă-mă, pentru că m-am îndepărtat de Tine, Care ești viaţa adevărată și izvorul tuturor darurilor”. Fără Dumnezeu, nu trăim deplin. Viaţa deplină există numai în Dumnezeu şi în comuniune cu Dumnezeu. Viaţa vine numai de la Dumnezeu, curge de la Dumnezeu în tot momentul, iar dacă nu suntem în legătură cu Dumnezeu, ne îndepărtăm de izvorul vieţii şi o să suferim. O să suferim şi o să fim nemulţumiţi – cum am spus – şi o să facem experienţele negative pe care le trăim cu toţii cînd ne îndepărtăm de Dumnezeu. Şi atunci, ne trebuie un moment de trezire ca să ascultăm glasul tainic al lui Dumnezeu din inimă: omule, trezește-te, pocăiește-te, întoarce-te la Mine! Pandemia de acum, ca şi toate bolile şi suferinţele noastre, sunt chemarea milostivă a lui Dumnezeu pentru a ne întoarce la pocăinţă. Iar pocăinţa, ştim cu toţii ce înseamnă: schimbarea minţii, schimbarea radicală a vieţii. Dacă până acum ai trăit departe de Dumnezeu, te-ai gândit la El doar din când în când; dacă până acum ai socotit că e de ajuns să-ţi faci o cruce şi să pleci la lucru, să nu te duci la biserică decât la Paşti și la Crăciun, când vine boala și necazul îţi dai seama că nu ai făcut ceea ce trebuia să faci, că ai greşit şi zici: Doamne iartă-mă și ajută-mă să mă schimb! Atunci îţi dă Dumnezeu în suflet o nădejde şi o putere ca să te întorci cu adevărat. Nu e uşor, bineînţeles! Pentru că aşa cum ne-am obişnuit să păcătuim, să stăm departe de Dumnezeu, ani, poate zeci de ani, când te întorci la Dumnezeu, e momentul zero. De acum începi să creşti, să repari ceea ce ai stricat în anii şi zecile de ani de rătăcire. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să fie radicală, o rupere totală cu trecutul păcătos. Ea este o întoarcere de conştiinţă și de voinţă; urmează ca, încetul cu încetul, fiinţa noastră să se vindece de rănile profunde ale păcatului de până acum. Astfel, încetul cu încetul, oamenii se întorc la Dumnezeu şi gustă ajutorul și ocrotirea Lui, mila și bunătatea Lui și se încurajează tot mai mult.

Să ştiţi că Dumnezeu lucrează adevărate minuni cu cei păcătoşi, „dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15), cum a spus Sfântul Apostul Pavel. Dacă Apostolul Pavel a spus că e cel dintâi păcătos, ce să spun eu despre mine? Dumnezeu ne iubeşte şi ne caută. Cum spunea un părinte: Dumnezeu ne caută în iadul inimii noastre, coboară în iadul vieţi noastre de zi cu zi, cu necazurile și greutățile pe care le avem fiecare. Iar conștentizând milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră, se trezește în noi pocăința, părerea de rău pentru păcatele săvârșite. Astfel ne căutăm un duhovnic bun care ne ajută să ne încadrăm în obştea Bisericii, pentru că nimeni nu se îndreaptă şi nu se mântuieşte singur. Mântuirea e a noastră, a tuturor. Nimeni – spun Părinţii – nu se mântuieşte singur, ci ne mântuim toţi împreună, ajutându-ne unii pe alţii, sprijinindu-ne unii pe alţii, povăţuindu-ne unii pe alţii. Aşa ne mântuim. „Toţi suntem responsabili pentru toţi!”, cum spun Părinții. Greşim dacă zicem: „E treaba lui, nu mă interesează, el a păcătuit, el va da seama de păcatele sale”. Nu este adevărat! A păcătuit semenul meu, dar păcatul lui este și al meu. Fiecare e responsabil nu numai pentru el, ci e responsabil şi pentru semenul său, pentru umanitatea întreagă, dacă are o inimă milostvă în care sălăşluieşte Dumnezeu. Iar inima milostivă se câtigă prin multă rugăciune şi nevoinţă, prin înfrânare de la plăcerile vieții și prin post. Teoretic e uşor să zici: „Da, îmi pare rău că oamenii suferă…”, dar nu e suficient să gândești doar, trebuie să simţi în inima ta durerea fratelui tău, durerea lumii şi să o împărtăşeşti, să o iei asupra ta, atât cât poţi în starea în care te afli, deci, să compătimeşti. Inima compătimitoare este o inimă care arată prezenţa lui Dumnezeu în ea – aşa spune Sfântul Isaac Sirul. Simți durerea fratelui, durerea lumii în inima ta. Atunci îl simți pe Dumnezeu ascuns în inima ta.

Toate cele spuse până acum, ne ajută să trăim mai simplu și mai cumpătat, cu respectul legilor naturii, ale trupului și sufletului nostru. Şi atunci vom avea pace şi mulţumire în suflet şi nu vom mai teme nici de moarte, nici de pandemie, nici de boală, nici de nimic. Astăzi lumea e plină de temeri şi de frici. Or toate aceste temeri și frici izvorăsc, fără să ne dăm seama, din frica de moarte. În legătură cu frica de moarte, Sfântul Ciprian al Cartaginei spune că cine se teme de moarte, acela nu e născut din nou, din apă şi din duh; nu este botezat sau nu trăiește propriul botez în care a murit și a înviat cu Hristos. Deci nu trebuie să ne fie frică de nimic, nici de moarte! În istorie au existat multe pandemii. Dar cum s-au comportat creştinii? Au rezistat fricii şi nu s-au temut de moarte şi i-au ajutat pe semenii lor bolnavi, chiar dacă ei înşişi s-au îmbolnăvit, pentru că ei înşişi nu mai ţineau atât de mult la viaţa aceasta, de care noi suntem atât de ataşaţi. Nu e rău că suntem ataşaţi de viaţă; Dumnezeu ne-a făcut pentru viaţă, dar nu trebuie să ne fie frică de moarte, pentru că murim cu trupul, dar nu cu sufletul şi murind în credinţă şi în lucrarea iubirii lui Dumnezeu, trecem de la moarte la viaţă; aşa spune Sfânta Scriptură: „Şi au trecut de la moarte la viaţă” (Ioan 5,24).

Pe de altă parte, să nu uităm că nu putem ajunge la Hristos decât pe calea Crucii. Asta nu mai înţeleg creştinii de astăzi. Nu poți ajunge la Hristos, nu poţi să-L ai deplin pe Hristos în inima ta dacă refuzi Crucea, adică încercările vieţii, necazurile vieţii. Și aceasta până la sfîrșitul vieții! Pentru că, dacă le refuzi, înseamnă că vrei să trăieşti o viaţă comodă, uşoară, dar viaţa duhovnicească, viaţa creştină nu e deloc o viaţă uşoară. Drumul care duce la mântuire – ne spune Mântuitorul – drumul care duce la viaţă este strâmt, îngust şi împresurat de necazuri. Drumul care duce la pierzare, drumul lumii acesteia e larg şi majoritatea oamenilor merg pe el, dar aceștia nu au pace și mulțumire în suflet decât pe moment, o mulţumire şi o fericire foarte înşelătoare. Deci drumul care duce la Hristos, este drumul Crucii şi noi, deşi suferim şi pătimim, deşi „murim” în fiecare zi, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Mor în fiecare zi” (I Cor 15,31), nu ne pierdem nădejdea. Până la urmă vom birui căci Hristos este Cel ce biruie în noi. Toate necazurile și suferinţele vieții, dacă le purtăm cu credință și cu nădejde, se vor dovedi mai târziu ca gunoaie.

Am văzut la televizor, cu ani în urmă, o familie din Franţa, în care se născuse patru copii, toți cu handicap şi ştiţi ce au răspuns părinții reporterului care i-a întrebat: dacă nu sunt revoltați împotriva lui Dumnezeu? – Suntem condamnați la nădejde, la speranţă! Nu ne vom pierdem niciodată nădejdea şi vom lăsa să vină atâţia copii câţi ne dă Dumnezeu. Ce credință profundă!

Nu ştiu dacă am răspuns la titlul Strategiile duhovniceşti de supraviețuire pe timpul pandemiei, dar aş fi vrut să vă mai pun la inimă două cuvinte ale Părinților și anume că „totul este har” și „dă-ți sângele pentru ca să primești harul”. Sunt cuvinte care, la prima vedere, se contrazic. Dacă totul este har, iar harul este gratuit, de ce să ne dăm sângele pentru ca să primim harul? În viaţa omului, în viaţa universului, în viaţa creaţiei, totul este darul lui Dumnezeu. Viața vine numai de la Dumnezeu, suflarea noastră este suflarea lui Dumnezeu în noi. Noi nu avem nimic, absolut nimic al nostru sau de la noi. Prin noi înșine, nu suntem decât praf și cenușă. Tot ce suntem, suntem prin Dumnezeu. Totul este har! Sfântul Apostol Pavel spune: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit”? (I Corinteni 4,7). Al meu este numai păcatul. „Totul este har, dar harul se plăteşte”. Plătim harul. În ce sens? În sensul că harul cere împreuna noastră lucrare cu el. Toate darurile pe care le avem fiecare de la Dumnezeu trebuie înmulțite prin împreuna noastră lucrare cu Dumnezeu. Dumnezeu ne dă viață, minte, înțelepciune, putere și alte nenumărate daruri pe care trebuie să le înmulțim prin efortul nostru propriu. Trebuie să muncim, să învățăm, să respectăm legile și poruncile lui Dumnezeu pentru ca să ne bucurăm de o viață sănătoasă și armonioasă. Dacă păcătuim, încălcând legile și poruncile lui Dumnezeu, o să suferim, cum am spus mai înainte. Firea omului este înclinată spre păcat încă de la zămislirea lui în pântecele mamei: „Iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea”, spune împăratul David în Psalmul 50,6. Toată viața trebuie să ne luptăm împotriva înclinărilor păcătoase și să cultivăm virtuțile, adică deprinderile bune, respectând întru totul legile și poruncile lui Dumnezeu. În Epistola către Evrei 12, 4, Sf. Ap. Pavel spune: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”. Asta înseamnă că deşi totul este har în viaţa noastră, pentru că nu conlucrăm cu el ca să facem numai binele, săvârșim mai mult răul decât binele. Iar păcatul repetat mereu devine patimă, adică obișnuință de care ne te mai poți scăpa ușor. De aceea în lupta cu păcatul, cu patima care te stăpânește trebuie să te lupți până la vărsarea sângelui ca să te liberezi de ea. Mai bine să mor decât să mai păcătuiesc! Te lupţi cu patima, cu obișnuința rea, până la sânge.

Dumnezeu nu face ceea ce putem noi face. Dacă ne lenevim, dacă ne ne luptăm cu gândurile rele; nu ne punem frână gurii, nu ne oprim de la faptele rele, de la desfrâu, minciună, hoţie, beţie, mâncare peste măsură şi câte alte păcate, dacă tu nu ne oprim de la toate acestea, nici Dumnezeu nu ne opreşte cu forţa. Iar ca să ne oprim de la păcat trebuie să ne luptăm până la vărsarea sângelui. Cine s-a obişnuit cu desfrâul, nu se poate opri uşor de la desfrâu; trebuie să se chinuie, să postească, să nu mănânce zile întregi, să nu bea alcool. Cine este obişnuit cu fumatul, cu alcoolul, adevărate plăgi care distrug viața oamenilor, trebuie să lupte până la vărsarea sângelui. Dar mai cu seamă, să nu încetăm să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute în lupta împotriva oricărui păcat. Pentru că nimic nu putem face prin noi înșine, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea smerenie și simțământul nevredniciei pentru că, într‘adevăr, nu suntem vrednici să călcăm pământul, nici să ridicăm ochii la cer. În lupta cu păcatul și cu patimile, precum și cu bolile care vin din cauza lor, ne trebuie multă răbdare. Părintele Cleopa de la mânăstirea Sihăstria repeta mereu: „Răbdare, răbdare şi iar răbdare! Şi când se termină răbdarea, începe cu îndelunga răbdare”! Pentru că „în răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre” (Luca 21,19), spune Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, să răbdăm și să nu ne descurajăm în nici o împrejurare a vieţii, oricât de grea ar fi ea.

Și să nu ne fie frică niciodată de nimic; numai de Dumnezeu să ne fie frică şi de păcat, în rest, de nimic. Suntem încredinţaţi voii lui Dumnezeu, tot ce se întâmplă în lumea aceasta, se întâmplă cu voia şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Ceea ce este bine, vine direct de la Dumnezeu. Ceea ce este rău, se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar nu pentru osânda nostră, ci spre mântuirea noastră veşnică. Deci, totul este har. Un fir de păr din capul meu nu cade fără voia lui Dumnezeu, fără ştirea lui Dumnezeu. Şi atunci de ce să mă tem în lumea aceasta? De nimic nu mă tem! Îmi amintesc că Sfântul Siluan Athonitul spune în scrierile sale că prin anii 1930 a fost un mare cutremur la Muntele Athos şi călugării la Mănăstirea Sfântului Panteleimon, câteva sute, erau în biserică la rugăciunea de noapte. Cutremurul a fost așa de puternic încât se mişcau candelabrele. Doar doi, trei călugări au fugit din biserică, toți ceilalți nu s-au mişcat de la locurile lor şi şi-au continuat slujba. Ce putem face prin noi înșine? Putem să schimbăm lumea? În tot momentul suntem în mâna lui Dumnezeu. În pandemia în care ne aflăm, Dumnezeu ne cere să ne ferim cât putem de a ne îmbolnăvi, respectând regulile care ni se impun. Dacă nu te fereşti, nici Dumnezeu nu te fereşte, mai cu seamă dacă nu te fereşti din rea voinţă. Căci sunt şi unii care denigrează măsurile impuse de autorități: păstrarea distanței și portul măștii. Dacă nu le respecţi din mândrie sau din rea voinţă, că vezi, Doamne, pe mine mă apără Dumnezeu, dacă judeci aşa, să ştii că nu te va apăra Dumnezeu. Dacă te aperi şi tu, dacă faci şi tu ce poţi, face Dumnezeu ceea ce tu nu poţi și te apără. Deci – încă o dată – să nu ne fie frică de nimeni şi de nimic, să primim tot ceea ce îngăduie Dumnezeu pentru păcatele nostre şi să avem nădejde. Să ne rugăm lui Dumnezeu; să ne înmulţim mereu rugăciunea. Chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă, prin pandemia pe care a îngăduit-o, înseamnă în primul rând chemarea la rugăciune. Să ne rugăm cu bucurie, să ne fie dragă rugăciunea și să ne rugăm nu numai în momentele îndătinate, dimineața și seara, înainte și după masă, ci şi mergând sau lucrând, în toată vremea și în tot locul să avem mereu numele lui Iisus în mintea şi în inima noastră. „Doamne Iisuse, iartă-mă! Doamne, ajută-mă! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, muluieşte-mă pe mine păcătosul!” – rugăciunea inimii, specifică nouă ortodocşilor. Sau: „Maica Domnului, nu mă lăsa!” – dar să strigăm din toată inima şi Dumnezeu va face minuni. Deci, să ne înmulţim rugăciunea, să ne înmulţim dragostea faţă de Biserică și să ne împărtăşim mai des. Mare păcat că noi românii ne împărtăşim foarte rar. Rușii, grecii, sârbii ortodocși se împărtășesc mult mai des. Şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne înmulţească şi dragostea unora față de alţii ca să ne simţim mai apropiaţi unii de alții şi mai responsabili unii față de alţii. Să știm că Dumnezeu nu iubeşte nimic mai mult decât ca oamenii să fie uniţi, ca oamenii să se înţeleagă, ca între oameni să fie armonie, începând cu familia. Unde nu-i armonie, unde nu-i pace, nu e Duhul lui Dumnezeu, ci duhul celui rău. Diavolul – diavolos – în limba greacă, înseamnă cel care dezbină, care separă, care învrăjbeşte. Unde e vrajbă, unde e dezbinare și ceartă, unde nu este armonie și unire, e lucrarea evidentă a diavolului.

Cred că toate strategiile de care trebuia să vorbim aici, se rezumă la rugăciune, la nădejde, la facerea de bine și la armonia vieţii noastre. Așa să ne ajute Dumnezeu tuturor! Amin! Vă mulţumesc că m-ați ascultat!

Partea a doua – sesiunea de întrebări

Mulţumim, Înaltpreasfinţia Voastră! Avem mai multe întrebări. Vă întreabă cineva: Înaltpreasfinţia Voastră, chiar dacă eu vreau să iert, sinele meu parcă nu vrea acest lucru; cum ducem această luptă între firea noastră păcătoasă şi sufletul cel ce tinde după Dumnezeu?

Da, aş zice că nu vă deosebiţi cu nimic de mine şi, poate, de majoritatea oamenilor. Într‘adevăr e foarte greu să ierţi. Putem ierta din inimă numai dacă cerem ajutorul lui Dumnezeu. De aceea trebuie să-L rugăm stăruitor pe Dumnezeu ca să ne dea puterea de a ierta. Știm cu toții că, adeseori, Dumnezeu nu răspunde imediat rugăciunii noastre, deși o ascultă, dar pentru folosul nostru duhovnicesc așteaptă să insistăm în rugăciune. Repet ceea ce am spus mai înainte, orice păcat repetat, devine patimă, obișnuință rea, chiar și neputința aceasta de a nu ierta sau de a ține minte răul, care ne pervertește profund sufletul încât nu ne putem vindeca decât în timp. Deși Dumnezeu ne iartă în momentul în care ne mărturisim cu părere de rău pentru păcatul săvârșit, totuși urmările păcatului în sufletul nostru rămân încă multă vreme. De aceea trebuie să ai răbdare și să te lupţi cu tine însuţi, să vorbeşti frumos, să-ţi pui pază gurii şi să-L rogi neîncetat pe Dumnezeu: „Doamne, vindecă-mi firea pătimaşă! Doamne, ajută-mă!”

Sunt şi unele păcate sau patimi cu care trebuie să te lupţi toată viaţa. Deși Dumnezeu ne iartă pentru că ne rugăm de iertare și ne spovedim, dar nu ne ridică imediat patima, ci ne lasă să ne luptăm cu ea vreme îndelungată pentru ca să ne vedem neputința și să ne smerim tot mai mult. Dacă Dumnezeu ne-ar ușura repede, cum am dori noi, de toată povara păcatelor și a patimilor ne-am mândri ca dracii; am fi mai rău ca dracii. Însă Dumnezeu, în tainele Sale, în pronia Sa, îngăduie ca fiecare dintre noi să avem şi câte o neputinţă, un „bold al satanei” (I Corinteni 12, 7), cum spune Sfântul Apostol Pavel. Şi, i-a zis Mântuitorul: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune „Nu ţi-l iau pentru că puterea Mea se arată în slăbiciunea ta”. Când îmi cunosc slăbiciunea și mă rog mereu cu lacrimi în inimă, atunci Dumnezeu mă face tare. Deci să încercăm să iertăm mereu şi să spunem cu gura şi cu inima: „Te iert frate, te iert soro! Vă iert din toată inima!” Apoi, încetul cu încetul, vine şi vindecarea lăuntrică a sufletului şi liberarea de acest sentiment de neputinţă, de ţinere minte al răului.

Rugăciunea este atotputernică în toate cazurile. Rugăciunea face minuni. Dar, nu o rugăciune formală, ci o rugăciune pornită din inimă, o rugăciune însoţită de lacrimi, o rugăciune îndelung repetată. Să nu aşteptăm numai minuni pe moment. Uneori Dumnezeu ne răspunde pe moment rugăciunii noaste, după cum socoteşte El că ne este de folos. Dar de cele mai multe ori, răspunde la rugăciunea noastră după o anumită vreme, după insistenţă în rugăciune. Dar tot Dumnezeu ne dă puterea să insistăm în rugăciune. Adică, totul este de la Dumnezeu; tot ce e bine, e de la Dumnezeu. Deci să nu ne pierdem niciodată nădejdea. Să ne rugăm mult și într-o zi Dumnezeu ne va elibera din neputinţa de a ierta din inimă pe semenii noştri și de toate celelalte neputințe.

Părintele Serafim Rose spunea: că încercările, ispitele de natură psihologică ale celor care vor prinde zilele din urmă, vor fi egale în intensitate cu chinurile fizice ale martirilor de odinioară. Pentru a face faţă acestor încercări, trebuie să trăim într-o altă lume – mai spunea părintele Serafim. Ce înseamnă să trăim într-o altă lume? Şi, cum să facem acest lucru fără a cădea în fantezie sau în înşelăciune?

Aş spune că e foarte simplu. Lumea noastră duhovnicească, mediul în care trăim ca și creștini angajați în credință, rugăciunea regulată în biserică, întâlnirile duhovniceşti, cum este şi aceasta online este cu adevărat o altă lume.

Mântuitorul spune: Voi trăiți în lume, dar nu sunteți din lume (cf. Ioan 15,9), adică nu vă identificați cu duhul lumii păcatului. Chiar dacă și noi suntem păcătoși, totuși ne luptăm împotriva păcatului, nu trăim indiferenți față păcat. Între noi şi lumea răului, lumea marcată de păcate, e o diferenţă foarte mare. Deşi trăim toţi în lume, omul lui Dumnezeu se ridică cu ajutorul Lui deasupra lumii păcatului. În Biserică nu mai suntem pe pământ, ci în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă te duci regulat la biserică, te spovedeşti, te împărtăşeşti, posteşti, te rogi și încerci să faci întotdeuna binele, să iubești pe toți, inclusiv pe vrăjmași, înseamnă că trăiești în altă lume, fără să disprețuiești totuși pe cei ce nu sunt ca tine. Îl ai pe Dumnezeu în sufletul tău, în viaţa ta, în viaţa familiei, în viaţa obştii de creştini ortodocşi, în cazul nostru. Iar lumea răului, lumea păcatului care te înconjoară, nu mai are o influenţă mare asupra ta. Desigur că noi, ca și creștini conștienți de chemarea noastră, suferim – cum am spus – de tot răul din lume pentru că suntem responsabili de tot ce se petrece în lumea aceasta. Fiecare ar trebui să sufere pentru păcatele lumii întregi, pentru neputinţele şi bolile tuturor oamenilor. Dar suferi numai dacă ai cu adevărat o inimă bună, o inimă compătimitoare, cum am spus. Totuși durerea, suferinţa, pentru lume este o suferinţă transfigurată. Ea nu te distruge ca om pentru că Hristos o poartă în tine. Nu se compară suferinţa unui om sfânt pentru lume, – care este o suferinţă reală – cu suferinţa unui om care nu are credinţă și nădejde. Suferinţa omului fără nădejde, fără credinţă, este o suferinţă disperată, distrugătoare, fără nici o urmă de lumină în ea, pe când suferinţa mea / a noastră pentru semenii noştri, pentru păcatele propri, ale familiei, ale semenilor, e o suferinţă reală, dar transfigurată. Ca și suferința Mântuitorului pe cruce! Deci, să nu ne fie teamă de suferinţă, ci să împărtășim pe cât putem fiecare suferinţa semenilor noştri cu credința că ea devine binecuvântare pentru noi şi pentru semenii noştri, tocmai pentru că Dumnezeu o transfigurează, în ea este prezent, viu şi lucrător harul lui Dumnezeu.

Vă mai întreabă cineva Înaltpreasfinţia Voastră: Ce părere aveţi de faptul că în ultimele zile, mor stareţi şi preoţi şi călugări foarte buni? Şi, vă mai întreabă persoana care ne-a transmis întrebarea: de ce atâtea vedete care au fost infectate cu acelaşi virus, s-au vindecat? Nu este ceva făcut că rămânem fără preoţi buni?

Citim în Pateric la Avva Antonie care căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu a cerut zicând: „Doamne, pentru ce unii sunt săraci, iar alții bogați? Și cum cei nedrepți se îmbogățesc, iar cei drepți sunt săraci? Și i-a venit lui glas zicând: Antonie, ia aminte la tine. Că acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu și nu-ți este ție de folos să le ști”. De ce e atâta rău în lume? Cum am putea noi păcătoşii și neputincioşii să înțelegem tainele lui Dumnezeu? De ce i-au luat Dumnezeu pe părintele Ghelasie de la Mănăstirea Sfântul Dimitrie de la Sighişoara şi pe alți părinţi buni, oameni sfinţi, am putea spune? Poate i-a luat în locul altora, căci omul sfânt ispăşeşte păcatele semenilor săi şi cât trăieşte pe pământ şi după moarte. Omul sfânt poartă păcatele lumii întregi și le ispășește prin suferința sa de o viață și prin moartea sa. Cu atât mai mult dacă a fost și duhovnic. Câte rugăciuni de iertare și de dezlegare au făcut aceşti părinţi, luând asupra lor păcatele oamenilor, pe care i-au spovedit și i-au întors la pocăință. Tainele lui Dumnezeu sunt de nepătruns! Să nu credem sau să ne smintim că Dumnezeu ar face vreo nedreptate. Dacă totul este har, până în cele mai mici amănunte ale vieții noastre, cu atât mai mult moartea fiecărui om este rânduită de Dumnezeu în momentul cel mai potrivit pentru el și pentru cei rămași în urma lui, deși este greu să înțelegem aceasta. Ne-am putea întreba: de ce Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare om născut din femeie, care a fost și cel mai mare ascet al lumii, moare decapitat de Irod la vârsta de 31-32 de ani. De ce a îngăduit Dumnezeu aceasta? Ştie Dumnezeu de ce. De ce au murit apostolii, aproape toți, de moarte martirică? De ce a murit Mântuitorul Însuși la 33 de ani? – Pentru mântuirea lumii!

Eu îi rog zilnic să mă pomenească înaintea lui Dumnezeu pe toţi marii duhovnici pe care i-am cunoscut, începând cu părintele Paisie, părintele Cleopa, părintele Arsenie Boca, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian, părintele Macarie de la Pasărea, părintele… vreo 50. În fiecare zi spun: Părinte Paisie, roagă-te pentru mine păcătosul! Părinte Cleopa, roagă-te pentru mine păcătosul! Părinte Arsenie, roagă-te pentru mine păcătosul!

Totodată, o mamă îndurerată din Episcopia noastră, ne cere tuturor rugăciunea pentru fiul ei mai mare, adolescent, care este într-o mare criză sufletească. Participa în fiecare duminică la dumnezeiasca liturghie, se împărtăşea şi a intrat într-un anturaj şi acum nu mai crede în Dumnezeu. Să-l pomenim cu toţii pe David! Totodată, să ne rugăm şi pentru greu încercata mamă, Camelia-Mihaela din Finlanda. Aşa cum ştiţi, v-am îndemnat la rugăciune, însă decizia la acel proces, nu este una favorabilă acestei greu încercate familii. În continuare Johan-Mihail şi Maria-Alexandra sunt separaţi de mama lor, de Camelia. Maria-Alexandra se va opera mâine. Să o pomenim şi pe ea şi să îi pomenim şi pe cei greu încercaţi.

Înaltpreasfinţia Voastră, am primit mai multe întrebări referitoare la vaccinul care se pregăteşte acum şi ne întreabă mai mulţi dintre cei care ne urmăresc acum, ce vom face dacă ne vor obliga să primim vaccinul?

Să ne rugăm din inimă pentru toți cei în suferință! La întrebarea pusă, nici eu nu ştiu ce să răspund. Eu cred, cel puţin, că oamenii de ştiinţă din lume se străduiesc să găsească un vaccin care să salveze vieţile oamenilor, nu să le distrugă. Pentru că vaccinul acesta îl vor primi şi şefii de state şi oamenii politici care l-au comandat. Deci nu pot să-mi imaginez că se caută un vaccin care să distrugă umanitatea, ci un vaccin care să salveze pe oameni. Dar viitorul vaccin, ca orice medicament, va avea și contraindicații. De aceea fiecare ar trebui să fie liber să decidă pentru el.

Înaltpreasfinţia Voastră, vă întreabă cineva referitor la Pâinea Vieţii, la Sfânta Împărtăşanie: Este periculos, din punct de vedere spiritual dacă mi se cere de către preotul meu să merg la biserică doar pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, fără să particip la slujbe, ci doar să le urmăresc atunci când se transmit online? Pot să mă spovedesc la telefon şi să primesc dezlegare de la preot în felul acesta?

Întrebarea aceasta se referă la o situaţie de excepție în care ne aflăm acum datorită pandemiei și nu la o situație normală. Dacă facem regulă din a participa la Liturghie, stând în faţa televizorului sau pe facebook şi în timpuri normale, greşim foarte grav. Dar dacă nu poți merge la biserică, deși dorești aceasta, pentru că autorităţile interzic deschiderea bisericii pentru credincioși, nu ai ce face decât să urmărești Liturghia pe facebook și apoi să mergi să te împărtășești. Dar să nu facem regulă dintr-o excepţie. La fel și cu spovedania, pot să mă descarc sufeleteşte, spunându-i la telefon păcatele preotului meu, care îmi va citi rugăciunile de la spovedanie. Din moment ce preotul îţi citeşte rugăciunile de spovedanie, mai cu seamă rugăciunea a treia care este practic rugăciunea de dezlegare pentru că în ea se spune: „împacă-l şi îl uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică”, înseamnă că ești cu adevărat iertat și dezlegat de păcate. Deci să ne bucurăm de faptul că tehnica modernă ne permite să ne întâlnim şi online, deși aceasta nu e o întâlnire deplină, ca cea faţă către faţă, dar e mai mult decât nimic. Să mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru toți și pentru toate şi să nu condamnăm mereu cum obișnuiesc unii care judecă și condamnă totul. Să nu avem o gândire negativă, ci una pozitivă. Pentru sănătatea noastră duhovnicească și chiar trupească este extrem de important ca să avem mereu o gândire pozitivă, să gândim pozitiv şi să nu condamnăm pe nimeni. Ne condamnăm pe noi înşine. Eu mă condamn pe mine însumi; nu îndrăznesc să condamn pe nimeni, nu îndrăznesc să judec pe nimeni.

În această privință, am văzut în viața mea adevărate minuni. Când am condamnat sau am judecat pe cineva, Dumnezeu a făcut ca judecata și comndamnarea să se întoarcă asupra mea. Așa se întâmplă cu toți, numai că nu toți văd cum judecata semenilor se întoarce asupra celui care judecă. Dacă suntem nepăsători, condamnăm, judecăm, nu avem duh de pocăință în mintea şi în inima noastră, aceste păcate grave se întoarc asupra noastră. Să ne fie milă de orice om nepăsător față de Dumnezeu, de orice om necredincios sau extremist sau care se luptă împotriva noastră. Pentru toți trebuie să avem milă şi să nu condamnăm pe nimeni, ci să ne rugăm pentru toți, căci nimic nu e mai puternic decât rugăciunea.

Vă mai întreabă cineva: Înaltpreasfinţia Voastră, se spune că Enoh şi Ilie se vor întoarce înainte de a doua venire a Domnului să predice pocăinţa. Cum vom putea să îi recunoaştem?

Aşa spune la Apocalipsă. Şi îi vom recunoaşte, fără nicio îndoială, pentru că ei vor predica pocăința, adică întorcerea la Dumnezeu. Diavolul nu cheamă la pocăință.

Dar vă întreabă cum îi vom recunoaşte noi?

Dacă ei ne chemă la pocăinţă şi se vor însemna cu semnul Fiului Omului, care este semnul Crucii, nu pot fi înşelători pentru că numai dracul fuge de cruce. Cu siguranţă că Enoh şi Ilie vor anunța semnul Crucii care va apărea pe cer.

Mă iertaţi! O să puteţi răspunde şi la următoarea întrebare: în vremurile din urmă se vor înmulţi minunile false şi proorocii mincinoşi. Cum să ne ferim?

Rugându-ne! Rugându-ne! Și, iarăși, rugându-ne! Dumnezeu ne fereşte de prooroci mincinoşi și de orice rău dacă suntem încadrați, trup și suflet, în Biserică, dacă participăm la sfintele slujbe, ne spovedim și ne împărtășim regulat. Nici n-ar trebui să ne gândim la proorocii mincinoşi, cum nu trebuie să ne gândim la nimic rău. Când ne aflăm în faţa unui pericol strigăm la Dumnezeu din toată inima și Dumnezeu face minuni cu noi. Cum a zis Mântuitorul: „Veţi fi duși la regi şi la judecători. Nu vă gândiţi mai înainte ce veți răspundeţi, că Duhul Sfânt va grăi întru voi” (Matei 10,18). Mă luminează Dumnezeu pe moment pentru că cred în Dumnezeu şi acesta e cuvântul lui Dumnezeu: să nu-mi fac griji. „Nu vă grijiți de ziua de mâine”, cum zice Mântuitorul (Matei 6,34).

Vă mai întreabă cineva: îmi este ruşine la serviciu să îmi fac semnul Sfintei Cruci înainte de masă şi după masă. Cum să procedez? Să îmi fac Semnul Crucii şi să dau dreaptă mărturie?

Eu zic aşa: Fă-ţi semnul Crucii mai discret, ca să nu observe cel de lângă tine sau fă semnul Crucii cu limba în gură; binecuvintează mâncarea discret, făcând cu mâna o cruce ca să nu observe ceilalți. Iar dacă te întreabă ce faci, nu te rușina să spui că ești creștin și că așa ai învățat de mic. Dar dacă te fereşti de a face semnul crucii din jenă față de cel de lângă tine, cred că nu faci bine. Fiecare are credinţa lui, fiecare are libertatea lui să facă ce crede că este bine. Cu ce deranjează pe semenul tău, care mănâncă la aceeaşi masă cu tine, că ţi-ai făcut cruce? Dacă unul spune: „Da, mă jenează, eu nu pot să te suport. Să nu mai faci lucrul acesta!” Atunci, de dragul lui faci semnul Crucii cu limba în gură şi binecuvintezi discret mâncarea, fără să te vadă nimeni.

Înaltpreasfinţia Voastră, citind uneori Vieţile Sfinţilor, mă întreb dacă voi ajunge vreodată la a zecea parte din realizările lor. Există relatări concrete despre mireni care au gustat din bucuriile vieţii ce va să fie?

Nenumărate! Nenumărate, dragilor! Şi printre noi sunt astfel de oameni, dar pe care nu-i cunoaștem. Nu cred că mai e timp să vă dau și numai un exemplu-două, dar aş putea să vă dau multe. Vă spun despre o credincioasă din judeţul Sălaj, care a murit acum doi ani, la vârsta de 97 de ani. Această credinciosă, sora Maria, îmi spunea că bucuria vieţii ei a fost Liturghia, Biserica și că s-a străduit toată viața să nu lipsească nici o duminică de la Sf. Liturghie, deși a avut șapte copii. „Bucuria vieţii mele a fost Biserica”, auziţi! Câți dintre noi putem spune aceasta? Sau o altă credincioasă, tot din Sălaj, ca și sora Maria, foarte înaintată în vârstă, când s-a spovedit pe patul de moarte, îi spunea preotului: „Părinte, nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu mă mai pot duce la biserică!” Pentru ea totul era Biserica. Biserica în care ne pregătim pentru viața cea veșnică. Biserica însăși este raiul pe pământ, experiența vieții veșnice. Cine nu se simte bine în Biserică, nu se va simți bine nici în rai! Ci se va duce de bună voie în iad! Deci, bucuria vieţii noastre ar trebui să fie Biserica, comuniunea noastră unii cu alții și cu toți semenii. Bucuria vieții ar trebui să fie rugăciunea neîncetată, acasă, pe drum, la lucru și mai ales în biserică unde primim Sfintele Taine ca merinde pentru viața veșnică.

Mulţumim, Înaltpreasfinţia Voastră! Să rostim împreună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi Înaltpreasfinţia Voastră, vă rugăm ca pe lângă binecuvântarea obişnuită, să ne daţi şi acea binecuvântare care ne-o împărtăşiţi neîncetat, acea binecuvântare deplină care a fost introdusă şi în Molitfelnic, recent, pe care o rostea îmbunătăţitul părinte Paisie de la Sihla şi care termină atât de minunat. O rostesc şi eu. Am învăţat-o şi eu pe dinafară şi o rostesc. Să ne dea Domnul un colţişor de Rai!

Amin! Domnul Dumnezeu, Preamilostivul să vă miluiască! Domnul Iisus Hristos să vă împlinească toate cererile cele bune! Domnul, Cel întru toate Puternic, să vă izbăvească de tot răul, de tot necazul şi de toată boala! Domnul să vă înveţe! Domnul să vă înţelepţească! Domnul să vă ajute! Domnul să vă apere! Domnul să vă păzească! Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească! Domnul să vă fie sprijinitor sufletului şi trupului. Domnul, ca un Bun, Milostiv şi de oameni Iubitor să vă dăruiască iertare de păcate! Domnul Dumnezeu, Iisus Hristos la ziua Judecăţii să vă miluiască, să vă binecuvinteze în toate zilele vieţii voastre. Să vă dăruiască credinţă, dragoste, nădejde, pace, blândeţe, îndelungă-răbdare, inimă curată, smerită şi ascultătoare şi toată darea bunătăţii Sale celei cereşti şi pământeşti! Maica Domnului să vă acopere cu Acoperământul ei cel luminos! Îngerul Domnului să vă călăuzească paşii spre tot lucrul bun! Să vă ferească de toată ispita diavolească, de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi de toată întâmplarea cea rea! Domnul Dumnezeu, Iisus Hristos, la sfârşitul vieţii să vă rânduiască un colţişor de Rai în Împărăţia Sa! Că Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Vă mulţumesc şi eu şi vă rog să mă pomeniţi şi pe mine, păcătosul şi nevrednicul în rugăciunile frăţiilor voastre. Şi eu pomenesc în rugăciunea mea în fiecare zi pe Preasfinţitul Macarie cu preoţii și cu credincioşii.

Vă îmbrăţişăm! Sărut mâna!