• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Pastorale

Pastorală Paști 2014

Crucea şi Învierea noastră cea de toate zilele

 Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

 Hristos a înviat!

Învierea Domnului, sărbătorită astăzi cu bucurie negrăită de întreaga creştinătate, a încununat viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu biruinţa asupra morţii, „duşmanul cel din urmă” (I Cor 15, 26) şi cel mai înfricoşător al omului. După 33 de ani petrecuţi pe pământ împreună cu oamenii, ale căror păcate şi dureri le-a luat asupra Sa, Mântuitorul primeşte de bună voie moartea cea mai ruşinoasă şi chinuitoare pentru a-i elibera pe oameni şi de cel din urmă duşman al lor, care este moartea.

Gândul la moarte este  înfricoşător, mai cu seamă pentru cei ce au puţină credinţă sau nu sunt angajaţi cu tot sufletul în credinţă. Moartea produce frică, pentru că nu aparţine naturii omului, care a fost creat pentru viaţă şi nu pentru moarte. Ştim că oamenii au devenit muritori datorită păcatului. Dacă Adam şi Eva n-ar fi păcătuit prin gustarea din pomul oprit, ar fi rămas nemuritori, în starea de nevinovăţie în care i-a creat Dumnezeu. Astfel umanitatea întreagă n-ar fi cunoscut păcatul şi răutatea, n-ar fi cunoscut moartea, ci doar iubirea care uneşte pe om cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Totuşi primii oameni au păcătuit şi după ei au păcătuit toţi oamenii până astăzi şi de aceea moartea a intrat în viaţa noastră a pământenilor. Când vorbim de moarte, ne gândim - în general - la moartea trupului, care are loc la sfârşitul vieţii pe pământ. Puţini sunt aceia care se gândesc şi la moartea sufletului, care se produce când omul se îndepărtează de Dumnezeu, nu se mai roagă şi nu mai ţine legătura cu Biserica, nu mai iubeşte dezinteresat, ci se preocupă doar de lucrurile lumii acesteia de care se foloseşte în mod pătimaş pentru a-şi satisface plăcerile egoiste.

Prin învierea Sa, Mântuitorul a eliberat pe oameni atât de moartea sufletească, cât şi de moartea trupească. Totuşi, noi nu ne dăm seama cu adevărat şi nu trăim eliberarea de moarte, decât în măsura în care ne unim cu Mântuitorul Hristos, prin rugăciune şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, prin care devenim treptat una cu El, adică buni ca şi El, iertători ca şi El, iubitori de semeni ca şi El. Până nu devenim una cu Hristos, moartea mai lucrează încă în noi sub diferite forme: încercări, neputinţe, boli, sufleteşti şi trupeşti, insuccese, lipsă de curaj în lupta cu greutăţile vieţii etc., toate acestea fiind consecinţe ale păcatului. Dar şi învierea este prezentă în viaţa noastră de fiecare dată când ne rugăm cu credinţă şi cu smerenie, când postim, când participăm cu evlavie la Sf. Liturghie şi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, când facem bine semenilor noştri. În toate aceste acte de credinţă este prezent Mântuitorul Hristos cu darul Învierii Sale care ne înnoieşte viaţa, ne dă „viaţă din belşug”. „Eu am venit ca (lumea) să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”, zice Domnul (Ioan 10, 10). Aceasta înseamnă că omul credincios nu-şi pierde niciodată curajul în lupta cu ispitele şi greutăţile de zi cu zi, nici nădejdea că în cele din urmă va birui, cu ajutorul lui Dumnezeu. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), ne încurajează Mântuitorul, în orice dificultate ne-am afla. Şi tot El ne încredinţează că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Din păcate, noi toţi avem puţină credinţă, dar să nu ne descurajăm, ci să strigăm ca şi tatăl copilului cu duh mut din Evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24)!

Iubiţi credincioşi,

 Viaţa nici unuia dintre noi nu este uşoară; toţi ne confruntăm, zi de zi, cu o mulţime de probleme şi necazuri: în familie, în relaţiile cu semenii noştri, la locul de muncă, peste tot. Este adevărat că unele necazuri care vin asupra noastră nu le putem evita, orice am face. Totuşi de multe ori, noi înşine ne creăm probleme pentru că suntem prea pretenţioşi, că nu avem răbdare şi ne angajăm uşor la ceartă, că suntem egoişti şi vrem să se facă totul după placul nostru etc. Câte necazuri şi neplăceri din viaţa noastră n-ar putea fi evitate dacă am fi mai smeriţi, dacă ne-am ruga mai mult, dacă ne-am lăsa mai mult în voia lui Dumnezeu, „care toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe El”! (Romani 8, 28). Puterea credinţei se arată tocmai în stăpânirea de sine şi păstrarea calmului în orice situaţie ne-am afla, în răbdarea necazurilor, în mulţumirea cu puţinul pe care-l avem, în iubirea celor ce ne fac rău. Apoi să fim convinşi că suferim în măsura în care şi păcătuim. Orice suferinţă este consecinţa unui păcat sau a unor păcate pe care le-am săvârşit, de curând sau mai demult. Există o balanţă divină care răsplăteşte fiecăruia după faptele sale. De aceea Sf. Apostol Pavel zice: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Dacă ne-am lupta mai mult cu păcatele noastre de zi cu zi, devenite obiceiuri rele, dacă ne-am gândi mai mult la Dumnezeu şi L-am chema în ajutor, am primi de la El curaj şi  pace în suflet şi, astfel, viaţa ni s-ar uşura. De aceea vă pun la inimă rugăciunea şi vă îndemn să vă rugaţi în toată vremea şi în tot locul: acasă, pe drum, la lucru şi, mai ales, la biserică, unde rugăciunea este mai profundă şi ne uneşte şi mai mult cu Dumnezeu de la Care primim „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacov 1, 17). Pe lângă rugăciunile tradiţionale, pe care le găsiţi în orice carte de rugăciuni, rostiţi din inimă rugăciuni scurte ca: „Rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”! sau „Doamne, ajută-mă”!, „Doamne, apără-mă”!, „Doamne, luminează-mă”! etc. Să ne obişnuim cu astfel de rugăciuni scurte, repetate mereu, pentru că ele ne aduc mare ajutor. Şi să-i învăţăm şi pe copiii noştri să se roage astfel. Rugăciunea este deci salvarea noastră din orice nevoie, din orice încercare. Rugăciunea ne salvează şi de moarte! Când nu ne mai rugăm, suntem deja morţi sufleteşte. Atunci nu mai avem nici o apărare, nici un ajutor şi vom fi biruiţi de ispite şi de necazuri.

 Iubiţi credincioşi,

Biserica noastră ne cheamă prin glasul Întâistătătorului ei, Părintele Patriarh Daniel, ca anul acesta să conştientizăm şi mai mult importanţa pentru viaţa noastră de creştini ortodocşi Taina Spovedaniei şi Taina Sfintei Împărtăşanii, două Sfinte Taine fără de care nu există mântuire. Nimeni nu se poate mântui dacă nu-şi mărturiseşte păcatele înaintea preotului duhovnic pentru ca să primească iertare de la Dumnezeu. După învierea Sa, Mântuitorul S-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi” (Ioan 20, 23). Puterea iertării păcatelor în Taina Spovedaniei este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor. Dacă n-ar fi acest dar, am muri toţi în păcatele noastre, fără nicio nădejde de mântuire.  De asemenea, nimeni nu se mântuieşte dacă nu se  împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, după cum Însuşi Hristos Domnul spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 53-54). Sfânta Împărtăşanie este pentru noi creştinii hrana cea adevărată, hrana care ne face una cu Hristos: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55-56). Aşadar spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cât mai des, trăim cu Hristos Domnul  şi suntem apăraţi de El. Moartea nu va mai avea nici o putere asupra noastră şi vom birui mult mai uşor încercările vieţii. Iar moartea trupească se va transforma în Paşti, adică în trecere (pasaj) la viaţa fără de sfârşit.

 Iubiţi credincioşi,

După cum ştiţi, în ultima vreme numărul românilor ortodocşi din Germania, Austria şi Luxemburg, ţări care ţin de Arhiepiscopia noastră, a crescut mereu. Noi preoţii suntem datori să venim în întâmpinarea tuturor. Dar pentru a înmulţi locurile de slujire, avem nevoie de colaborarea credincioşilor care trăiesc în oraşele unde nu există o parohie românească. Nu ezitaţi deci să vă adresaţi Centrului eparhial din Nürnberg şi să cereţi înfiinţarea de noi parohii. Noi ne vom strădui să găsim preoţi şi biserici unde să putem sluji. O problemă permanentă a noastră, a românilor ortodocşi, este aceea a procurării sau construirii de biserici proprii, după exemplul celorlalţi ortodocşi din aceste ţări. De aceea vă pun la inimă să ajutaţi pe Precucernicii Preoţi care se ostenesc pentru acest mare şi sfânt ideal. Să nu-i uităm nici pe părinţii şi fraţii noştri care au rămas în ţară şi să-i ajutăm fiecare după puteri. Orice ajutor trimis în România este de mare folos şi Dumnezeu ne va răsplăti după inima cu care facem binele.

Punându-vă la inimă aceste cuvinte de învăţătură cu nădejdea că veţi lua aminte la ele şi veţi încerca să le urmaţi în viaţa de zi ci zi, Vă binecuvântez pe toţi în numele Domnului: pe copii şi pe părinţi, pe tineri şi pe cei mai puţin tineri şi mă rog  Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să vă dea sănătate, înţelegere în familie, înţelepciune şi spor în tot lucrul bun.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi”!

Hristos a înviat!

 

+ Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

construimcatedrala.ro