• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

În cautarea unei abordări creştine a tragediei de la clubul „Colectiv”

 Pr. Dr. Ioan Moga, Viena

Articol publicat sub titlul „În căutarea unui răspuns, fără dualisme”, în Ziarul Lumina, 9 noiembrie 2015

Frenezia explicaţiilor metafizice legate de tragedia petrecută recent la clubul Colectiv riscă să depăşească, între timp, revolta împotriva cauzelor fizice şi a presupuşilor vinovaţi. Cea mai vehiculată interpretare în anumite medii ortodoxe (nu însă atitudinea oficială a Bisericii) este terifiantă: simbolurile folosite de trupa respectivă pentru lansarea albumului lor trimit spre o zonă satanistă. Prin urmare, celebrarea morţii şi a simbolurilor demonice s‑ar fi transformat într‑o cumplită realitate.

Dar oare, acesta să fie răspunsul la moartea tinerilor în incendiul de la Colectiv? Ce ne îndreptăţeşte pe noi, creştini „practicanţi”, să vedem orice concert de muzică rock un eveniment satanist? Nu riscăm astfel să „satanizăm” o întreagă generaţie de tineri? Cu atât mai mult: ce ne îndreptăţeşte să aplicăm aici o judecată teologică de tip liniar, „omul păcătuieşte - Dumnezeu pedepseşte”. Cu o astfel de explicaţie te situezi în plin Vechi Testament: acolo, Dumnezeu pedepseşte pe cel care se îndepărtează de El sau se închină la „idoli”.
Oare ne putem mulţumi, nu numai din punct de vedere uman, ci şi din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, cu o astfel de explicaţie vetero‑testamentară? Lăsând la o parte faptul că ea frizează lipsa de compasiune pentru toţi cei care acum îşi plâng morţii sau suferă împreună cu cei care se zbat între viaţă şi moarte...
Mă bucur să cred că lucrurile stau altfel.
În faţa morţii năprasnice, colective, orice tip de teleologie eşuează: nu ajută decât smerenia în faţa tainei de nepătruns a rânduielii dumnezeieşti. Şi desigur, pentru creştin, nădejdea Învierii. Explicaţiile dualiste cu presupus iz creştin (ei, „satanişti", „halloween"‑işti, noi, „cei luminaţi”, „cei care recunoaştem în această tragedie pedeapsa divină” etc.) sunt mult mai simple decât rânduiala lui Dumnezeu. Simple şi simpliste. Dumnezeu gândeşte mereu personal. Şi Dumnezeu, să nu uităm, îi iubeşte pe păcătoşi. Pe Petru, pe care Hristos l‑a numit odată „satană” („Înapoia mea, satano!” Mt 16, 23), El îl face Apostol. Sfântul Apostol Petru a avut momentele lui de întuneric, de „satanitate”, aşa cum le avem cu toţii. Mă îngrozesc când mă gândesc câtă satanitate poate fi în gândurile noastre (de aceea Sfinţii Părinţi numesc gândurile pătimaşe „demoni ai răutăţii”) şi câtă naivitate poate să fi fost în minţile adolescenţilor care au vrut şi ei să meargă vineri seara la un concert. Fără îndoială, „ar fi putut face şi altceva”, cum scriu mulţi. „Ce căutau acolo?” Însă, cu tipul acesta de abordare am zădărnicit orice dialog cu lumea în care trăim şi ignorăm menirea misionară a Bisericii. Acel „acolo” este lumea pe care Hristos caută să o mântuiască. Sigur, acel „acolo” nu este Biserica. Însă este lumea spre care se îndreaptă mesajul şi taina Bisericii. Lumea pe care Hristos o îmbrăţişează prin Cruce. Şi uităm prea uşor că mulţi sfinţi au fost înainte mari păcătoşi.
Hristos nu îl alungă pe Petru, nici chiar atunci când acesta se leapădă de El. Istoria lui Petru este antidotul oricărei interpretări simpliste, maniheice, dualiste a realităţii. Şi o invitaţie la tăcere, la lacrimi şi la rugăciune. La fel şi istoria desfrânatei, devenită ucenică a Domnului.
Creştini fiind, ne regăsim în Petru, pentru că ştim că el a devenit Apostol. De ce nu putem empatiza cu o generaţie de tineri care caută, chiar şi cu mari ocolişuri, Adevărul?  Şi cum de reuşim să ne substituim, atât de siguri pe noi, singurului Judecător, „împărţind dreptăţile” despre cauzalitatea metafizică a unei tragedii? Este trist.
Ne e dor, se pare, de un Dumnezeu care pedepseşte, ne e dor de Vechiul Testament. Hristos însă iubeşte păcătoşii, îi caută pe cei bolnavi, plânge cu cei îndoliaţi. Lui Hristos îi e milă de văduva rămasă fără fiu, de aceea îl readuce în viaţă. Iisus Hristos e acum în casa tuturor celor rămaşi fără copii. Aşa cum a mărturisit acest lucru şi Biserica prin slujbele de Parastas săvârşite în toate aceste zile. Cu siguranţă, tragedia de la clubul Colectiv devine un semn de trezvie pentru o întreagă generaţie. Înainte de toate, această tragedie trezeşte puterea compasiunii dintr‑un popor adormit. Solidaritate în suferinţă.
Dualismul însă nu ne ajută la nimic. Biserica l‑a condamnat deja în secolul doi, distanţându‑se de gnosticism şi maniheism. Acolo unde pare că este numai întuneric este şi lumină.
Era multă lumină în sufletele celor morţi „acolo”. Unii au arătat‑o prin jertfa lor eroică, salvându‑i pe alţii prin moartea lor. Aşa redescoperi puterea rugăciunii. Dumnezeu să îi odihnească!

 

 

 

construimcatedrala.ro